Antonesei Blog

Ţintă piept: Domnul Nicolae Manolescu

August 6th, 2011

Nu sînt ceea ce s-a putea numi un fan al domnului Nicolae Manolescu, dar, de vreo patru decenii încoace, îl citesc mereu cu interes şi, adesea, cu plăcere. S-a mai întîmplat să nu fiu de acord cu opiniile sau cu acţiunile sale şi să-mi manifest public dezacordul, fără a încălca însă principiile civilităţii, ba chiar cu o anumită cordialitate. Deşi nu mai sînt membru al USR de prin 1995 – prin urmare, nu din pricina actualului preşedinte, ci a preşedintelui de atunci, Laurenţiu Ulici –, ceva m-a îndemnat să mă amestec, mai degrabă analitic şi detaşat, în recentele conflicte, lăsate cu demisii, autosuspendări şi transferuri între filiale din interiorul organizaţiei de breaslă a scriitorilor. Deşi motivaţiile acestor gesturi nu sînt neapărat aceleaşi, faptul că se aglomerau într-un ritm destul de accelerat m-a determinat să cred că tind să devină un fenomen de masă. Am crezut atunci că este legitim să-mi pun întrebarea „USR în vrie?”, chiar dacă nu mai fac parte din această organizaţie, pe care o socotesc însă de interes public. Eram motivat şi de faptul că unii dintre cei implicaţi în evenimente sînt scriitori apreciaţi, destul de apropiaţi mie. Dl Nicolae Manolescu a simţit nevoia să răspundă neliniştilor mele, ceea ce era dreptul Domniei Sale, însă a făcut-o oarecum „ la pachet”, alăturîndu-mă celor care-i contestă calităţile de preşedinte şi chiar pe cele de critic şi istoric literar – ceea ce eu nu am făcut! –, într-un articol cu titlul pus sub semnul urii. Asta mi s-a părut curios şi întrucîtva nedrept – eu nu urăsc în general (de vreo trei decenii chiar încerc să-mi elimin toate sentimentele negative faţă de semeni) şi cu atît mai puţin l-aş putea urî pe dl Nicolae Manolescu, cu care am împărţit mai mulţi ani de eforturi constante în vederea instalării şi consolidării „firavei noastre democraţii”, mai întîi în interiorul Alianţei Civice, apoi în cel al Partidului Alianţei Civice.

Această întîmplare nu m-a întristat peste măsură, nici nu m-a determinat să încep, la vîrsta mea, varii „exerciţii de ură”. Mai curînd m-a uimit – socoteam intervenţia mea de bună credinţă şi menită să-i atragă atenţia preşedintelui breslei scriitorilor că trebuie să facă o mişcare tactică pentru a încerca diminuarea, dacă nu chiar eliminarea tensiunilor din interiorul acesteia.

Dar nu acesta este subiectul principal al articolului de faţă. Pînă acum nu am făcut altceva decît să fixez cumva contextul chestiunii care mă preocupă cu adevărat. Despre ce este vorba? Despre faptul că, de vreo două-trei luni, se aglomerează atacurile la adresa criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu, că acesta a devenit un fel de „ţintă piept” pentru o legiune de tineri (şi mai copţi, ca vîrstă) autori, care îi contestă nu atît magisteratul critic, cît pur şi simplu calităţile de critic şi istoric literar. Am avut şi eu, ca mulţi alţii, obiecţii punctuale la vreun articol, o carte sau vreo intervenţie publică. Acum însă pare a fi un atac „în haită”, fundamentat mai mult pe adjective şi calificative decît pe argumente. Bun, contestaţie să fie, dar s-o ştim şi noi!

Nu contează că unii dintre contestatari găsesc mai uşor drumul către cîrciumă decît cărarea spre bibliotecă. Nu are importanţă nici faptul că unii dintre ei au probleme redutabile în a depista relaţiile corecte dintre subiect şi predicat, nici că „operele” lor se limitează, cel mai adesea, la compilaţii din cărţile altora sau la subţirele culegeri de „cronici”, ce le-au permis unora nu doar o oarecare afirmare publică, ci şi promiţătoare cariere universitare. Pînă la urmă, e indiferent dacă unii dintre aceşti juni se ocupă la Universitate de limba română veche sau de literatura la fel de veche fără să aibă habar de latină şi slavonă, ca să nu spun vorbă rea, amintind de greacă sau turcă. Acestea însă nu sînt defel de mirare într-un sistem academic în care poţi susţine un doctorat despre romanul japonez contemporan fără să ştii ce înseamnă sayonara. (În acest caz, măcar a existat o anumită echitate – nici candidatul, nici comisia de doctorat nu puteau fi suspectaţi de cunoaşterea limbii japoneze.) Trecînd peste toate acestea, aş putea pune puzderia de atacuri (concertate?) pe seama „luptei între generaţii”, a conflictului dintre „tineri şi bătrîni”, dintre „lupii tineri” şi „vulpile conservatoare” sau a „uciderii simbolice a tatălui”, ca s-o dau puţin nu doar pe teoria paretiană a elitelor, ci şi pe psihanaliza freudiană, să par şi eu un autor cult! Dar nu pot pleca de la această presupunere, cînd ştiu foarte bine că atacatorii cu pricina – cu toţii, ce coincidenţă! – beneficiază de burse de cercetare post-doctorale acordate de o instanţă condusă de fostul preşedinte al Academiei Române, ins complexat o viaţă întreagă de rezultatul comparaţiilor publice care s-au tot făcut între prezenţa publică şi opera dumisale şi cele ale lui Nicolae Manolescu. În ciuda mediocrităţii de netăgăduit a insului, am convingerea că această salvă contestatoare nu a fost declanşată de vreun îndemn explicit al academicianului nostru. Dacă ar fi aşa, încă le-aş mai putea găsi o mică scuză delicaţilor hermeneuţi – e criză, salariile în Universităţi sînt mici, drepturile de autor asemenea şi trebuie „să mănîncă şi gura lor ceva”. Faptul că se înghesuie cu toţii la fel de fel de sindrofii şi alte evenimente „cultural-academice” (organizate în onoarea sau sub patronajul stăpînului, la tot felul de lansări de carte, conferinţe sau acordări de titluri onorifice) mă face să cred că iniţiativa vine din partea junilor înşişi, care îşi dau silinţa să îndeplinească şi gîndurile nemărturisite ale binefăcătorului lor pe acest pămînt al durerii. Excesul acesta de zel mi se pare cu adevărat grav. Pe vremea înaintaşilor mei, chiar pe vremea mea, aşteptai să mai treacă anii ca să devii un ticălos cinic, dacă asta rîvneai. Acum, tinerele generaţii vor să ardă etapele şi în această privinţă. Oferindu-şi astfel serviciile, tinerii domni îşi asigură, probabil, un prezent ceva mai confortabil decît dacă ar încerca să treacă proba caracterului. Uită însă o spusă din care, îndeobşte, e citată doar prima parte: „Capu’ plecat sabia nu-l taie, da’ nici soarele nu-l vede…”

Posted in Ceea ce cred | 51 Comments »

Mircea Ivănescu a plecat dintre noi

July 22nd, 2011

Aflu de pe blogul lui Dorin Tudoran că marele poet şi eminentul traducător Mircea Ivănescu a plecat dintre noi. Sigur, ştiam că poetul are o vîrstă înaintată, mai ştiam şi că sănătatea îi devenise precară, dar vestea tot m-a luat pe neaşteptate. Sînt persoane, autori sau nu, pe care fără să le vezi neapărat, îţi face bine să ştii că există în lumea în care trăieşti, ba chiar au marele merit că reuşesc să ţi-o facă mai suportabilă decît este în fapt. Un astfel de om, un astfel de autor a fost pentru mine Mircea Ivănescu, pe care nu l-am întîlnit niciodată ca persoană, dar l-am întîlnit foarte devreme ca autor. Cu oarece vreme înaintea acestei triste întîmplări, la Bookfest, a fost lansat volumul Mircea Ivănescu 80 (Editura Paralela 45, Seria Anversaria), coordonat de Al. Cistelecan, probabil cel mai bun critic de poezie al generaţiei mele. Reiau aici eseul pe care l-am dedicat în volumul cu pricina eminentului poet dispărut.

Poetul la şasesprezece luştri. Un elogiu în trei părţi şi o uvertură

0. Uvertură

Spre sfîrşitul lui martie, marele poet şi excelentul traducător Mircea Ivănescu a împlinit paisprezece luştri de cînd îşi petrece vremea împreună cu noi. Parcă îmi vine mai uşor, de o bucată de vreme, de cînd se aşterne timpul şi peste mine, să socotesc vîrstele în luştri şi nu în ani! Ciudată experienţă am avut cu acest mare poet. L-am descoperit foarte devreme – am citit volumul de debut din 1968 la vreo doi ani de la apariţie, spre sfîrşitul liceului -, l-am citit apoi constant, cred că i-am parcurs toată opera, volum după volum, mi-a plăcut la fel de constant dar, deşi am avut multe şi lungi perioade în viaţă în care am comentat apariţiile editoriale cu oarecare stăruinţă, nu am scris încă vreun articol despre poezia sa. Nici despre vreuna din remarcabilele sale traduceri. Şi nici nu l-am întîlnit face to face vreodată, deşi mi-ar fi plăcut să încerc să aflu direct de la sursă cîteva dintre secretele „de fabricaţie” ale poeziei sale, poate şi despre misterele poeziei în general. Mitologia literară spune, de altfel, că nu prea se deplasează, ba chiar că nu ar fi părăsit Sibiul, în care eu am ajuns doar în trecere, din 1972, cînd s-a stabilit acolo, venind din zgomotosul Bucureşti, din Vavilonul dîmboviţean. Ştiu că e mitologie, ştiu că măcar o dată a descins împreună cu regretatul Mihai Ursachi, la Dolhasca, unde îşi trăia viaţa şi poezia, pe vremea aceea, alt poet remarcabil, Emil Brumaru. Şi, totuşi, ceva am făcut. Pe la jumătatea anilor optzeci, deci cam între apariţiile volumelor Poeme nouă (1983) şi Alte poeme nouă (1986), volume care alături de celelalte sunt aici, pe măsuţa de lîngă mine, făceam nişte competiţii poetice à la manière de… cu regretata mea colegă de generaţie Mariana Marin. Odată, am scris fiecare cîte un poem în maniera lui Mircea Ivănescu. Eu l-am dedicat memoriei lui Radu Petrescu, Madi celei a lui Virgil Mazilescu, atunci plecat dintre noi. Eu l-am publicat pe al meu în volumul de debut. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă şi ea l-a publicat.

1. O pogorîre la Dolhasca. Sau un urcuş?

Nu am fost martorul acestei întîmplări. O cunosc însă din povestirea unuia dintre participanţi, regretatul Mihai Ursachi, care mi-a relatat-o în mare vervă, şi din confirmarea poetului Emil Brumaru, aflat împreună cu noi în momentul povestirii, ca şi în cel al întîmplării, de altfel. Dacă Mihai Ursachi era în mare şi histrionică formă povestind, celălalt poet era mai degrabă într-o fază taciturnă şi încuviinţa numai prin expresii monosilabice, înclinarea capului şi un recital de grimase, după cum i se părea lui mai potrivit. Voi încerca deci să povestesc, după povestirea primită de mine în dar acum vreo trei decenii, epopeea descinderii lui Mircea Ivănescu, însoţit de Mihai Ursachi, la reşedinţa lui Emil Brumaru, pe atunci medic, ba chiar şi director al spitalului din Dolhasca, ce număra în afara sa încă vreo trei salariaţi. Dacă a fost urcare sau pogorîre, e greu de spus, dat fiind că, în formulele lor diferite, toţi cei trei sînt nişte mari poeţi ai literaturii postbelice. Nu mai ţin minte exact dacă, în vederea acestei călătorii, Mircea Ivănescu venise la Iaşi şi a plecat de aici împreună cu Ursachi spre Dolhasca sau, altă posibilă opţiune, cei doi se vor fi întîlnit la Paşcani, venind unul dinspre Bucureşti şi celălalt dinspre Iaşi, ca să purceadă în dificila călătorie de iniţiere. Pentru că aceasta s-a dovedit o călătorie dacă nu plină de încercări şi primejdii, atunci măcar desfăşurată după un scenariu amarnic de ocolitor. Cert este că într-o bună dimineaţa de la începutul anilor `70 din veacul trecut, pe peronul gării din Paşcani, puteau fi zăriţi doi poeţi români în carne şi oase, cu nişte genţi de voiaj pe umeri şi cîte un bilet de tren în mînă. Cînd a sosit trenul în direcţia Suceava, au urcat hotărîţi, au ocupat două locuri într-un compartiment gol şi şi-au continuat discuţia pe care o începuseră încă din gară. Urmau să coboare la Dolhasca unde, pe peron, îi aştepta cel de-al treilea poet. Doar că, fie luaţi cu vorba, fie că trenul va fi stat prea puţin în gara lor de destinaţie, şi-au dat seama că a fost Dolhasca după ce trenul tocmai plecase din nou la drum. Au decis, după cum e şi logic, să meargă pînă la Suceava şi să ia un tren care făcea ruta în sens invers. Apucaseră, totuşi, să-i facă din mînă celui de-al treilea poet şi chiar să-i strige ce au de gînd. La Suceava, şi-au luat biletele de tren, au aşteptat să sosească o garnitură cu drum spre/prin Paşcani, au urcat în tren, au găsit iar un compartiment gol în care s-au instalat şi, desigur, s-au decis să fie mai atenţi de data aceasta. Ceea ce, nu se ştie din ce motiv anume, n-au reuşit, aşa că de data aceasta au coborît la Paşcani, cu gîndul să ia un alt tren în direcţia Suceava, ca să coboare în Dolhasca. Dar reuşiseră şi acum să-i facă semn din mînă poetului Brumaru şi chiar să-i strige ceva pe geamul deschis al vagonului. Şi jocul acesta de-a ghinionul a continuat. Bun, nici măcar Mihai Ursachi nu mai ştia de cîte ori au făcut poeţii ruta Paşcani – Suceava şi retur în ziua cu pricina, sigur este că, trebuind să ajungă la destinaţie încă în cursul dimineţii, au ajuns acolo seara destul de tîrziu, cu teancuri de bilete de tren fiecare, găsind pe peron poetul gazdă frînt după ziua aceea de aşteptare, însă rîzînd în hohote de neverosimila întîmplare a poeţilor oaspeţi. Şi, de bună seamă, poeţii noştri şi-au continuat discuţiile lor în trei… Am relatat povestea asta pentru a contrazice mitologia literară care îl fixează pe Mircea Ivănescu într-un singur loc – măcar o călătorie, şi încă una cu peripeţii, tot va fi efectuat pînă acum. Pe de altă parte, mă gîndesc că abţinerea sa în această privinţă, poate nu este chiar cu totul lipsită de explicaţie – cînd faci de atîtea ori într-o zi drumul Paşcani – Suceava şi retur, parcă începe să-ţi ajungă, ba chiar să te irite demonul călătoriilor!

2. Un continuum poeticesc

Mircea Ivănescu îşi intitulează, invariabil, volumele cu titluri voit anodine, Versuri, Poesii, Poeme, cărora le adaugă apoi, după caz, „noi”, „nouă”, „vechi”, „vechi şi nouă”. Unii comentatori au văzut în acest procedeu un fel de lipsă de imaginaţie, alţii un contrapunct intenţionat în raport cu textul poetic propriu-zis, în sfîrşit, o altă parte a acestora au menţionat o intenţie polemică. Cred că vor fi fost lansate încă şi alte ipoteze, pentru că poezia lui Mircea Ivănescu este una dintre cele mai comentate de criticii din toate generaţiile, inclusiv de cei din generaţie mea, de la Al. Cistelecan la Ion Bogdan Lefter şi chiar Mircea Cărtărescu, mai ales că această poezie este unul din reperele ce trebuie luate în calcul în analiza poeticii optzecismului. Eu cred însă că poetul a procedat cumva more naturalia. El scrie acelaşi volum de la debut încoace, dar nu în sensul că se repetă, ci se continuă, iar volumele separate nu sînt decît nişte secvenţe, care pot fi numite arbitrar şi chiar anodin, din această vastă Carte. O Carte care, ca în alt proiect poetic celebru, este menită să se substituie Universului, elaborînd ea însăşi propriul univers. Mircea Ivănescu nu se repetă deci, ci se continuă de la un volum la altul. Să ne gîndim la modul în care creşte un arbore – el este, în mod esenţial acelaşi, şi în sîmburele iniţial, şi cînd e un copăcel fraged, dar şi cînd devine un arbore în toată puterea cuvîntului, doar că, între timp, trunchiul se lungeşte şi se îngroaşă, crengile cresc şi ele şi se ramifică continuu, frunzele îşi multiplică numărul. Exact aşa se petrec lucrurile şi cu cartea începută acum peste patru decenii şi neîncheiată, în fapt nesfîrşită.

Cred că Mircea Ivănescu este unul din cei importanţi şi interesanţi poeţi postbelici. În mod paradoxal, ajunge la o poezie incredibil de lirică utilizînd o formulă de o epicitate extremă, aproape o anti-poezie. Asociază existenţialismul cu onirismul într-un mod pe care nu l-am întîlnit la nimeni altcineva, nici la Dimov, faţă de care are multe apropieri, dar şi mai multe deosebiri. Creează un univers din elementele, adesea, cele mai banale ale universului nostru comun – un univers cu propria sa istorie şi mitologie, cotidian şi straniu în acelaşi timp, cu personaje proprii, deşi smulse din stradă sau din cîrciumă, începînd cu mopete (m.poet.e), alter ego-ul poetului – dar îi iese o lume de o stranie originalitate. În fond, ca la orice existenţialist structural, născut, iar nu făcut, totul se petrece în dialectica dintre esenţă şi existenţă, dintre esenţă şi aparenţe. O poezie ca o „descriere a lumii”, doar că prin această „descriere”, cu o fantastică acumulare de elemente, de detalii, adesea reluate, lumea nu devine mai consistentă, ci din contra, începe să sune din ea vidul, golul esenţial, pus de nu se ştie cine, încă de la „facerea lumii”, în miezul acesteia. Încerc să găsesc un poem mai scurt, care să ilustreze cît mai adecvat această artă poetică. Iată, cum se construieşte un personaj din volumul Alte poeme nouă (1986), cu motto-ul „poţi spune/ că tu eşti întemeietorul meu?”: „să întemeiezi o fiinţă – o lume, nu numai/ lumea de noapte în care se petrec scene învălmăşite/ unde un acelaşi personaj – pe care nu-l simţi dinăuntru/ ca pe tine însuţi – se agită, asemenea umbrelor pe perete,/ şi se zbate să ajungă la timp, şi mereu este întîrziat/ de cîte o aşteptarem un drum, într-o parte, într-alta întortocheat,/ nu, ci un oraş în care să te mişti – aşa-ţi spui –/ de acum încolo, cu treburi pin piaţă, cu paşi rari pe cheiuri,/ şi prin străzile care coboară întrerupte, spre casele vechi,/ şi să cobori doar rar, dar la întemeiere,/ cînd îi aşezi hotarele, măsurînd viclean/ cu pielea anume întinsă, să vrea unul ca tine/ să joace deodată jocul săriturii dincolo de şanţul/ cetăţii viitoare – ca să ajungă mai repede la colina/ unde stă, ascuns printre copacii la marginea lacului mort,/ sanctuarul – cîteva pietre, o lespede, încă una –/ şi cu saltul acesta în afara limitelor/ să înceapă istoria întemeierii”.

Sau să coborîm în timp cîţiva ani şi să ne oprim la poemul unul dintre răspunsuri din volumul Poeme nouă (1983), o ars poetica la fel de elocventă precum cea deja citată, dacă nu cumva şi mai explicită. Voi cita prima parte a poeziei: „deci, un răspuns ar fi să scrii nu despre ceea ce ai vrea tu/ să se întîmple, ci despre ceea ce se poate întîmpla – / adică, să nu se întîmple nimic, trăieşti zile întregi/ aşezînd detalii din cîte o întîmplare din asta – aici revenirea,/ reintrarea ta în acea după-amiază înserată cu ploaie,/ în camera ei, aşezînd în căsuţele tale sufleteşti – unele albe,/ adică ale neputinţei de a simţi – alte întunecate/ de gînduri din astea ale tale umbroase – aşezînd acolo figuri/ şi gîndindu-te cum să le muţi în jurul reginei (să nu uităm că nebunul poate să alerge pieziş), şi închipui o foarte frumoasă arcuire/ în vicleniile acestea, care să facă lumina acrodului împlinit/ în jurul siluetei cu faldurile drapate frumos, cu mîinile strînse,/ a reginei, la mijlocul neliniştilor doar o clipă încremenite/ ale celorlalte figuri…”. Da, acel „deci” iniţial care este un semn al continuităţii fluxului poetic, jocul lumii şi jocul poetului de-a plăsmuirea propriei sale lumi şi intervenţia surprinzătoare, care îndreaptă poemul într-o cu totul altă direcţie, a jocului de şah, care este un joc al minţii. Trebuie să fii complet opac ca să nu înţelegi cît de dificilă, de stranie şi de originală este o asemenea formulă poetică. Cum spuneam, Mircea Ivănescu a avut norocul unor foarte numeroase lecturi critice şi, din fericire, multe dintre acestea şi exacte, sesizînd esenţialul, ba chiar şi multiplele feţe ale aparenţei pe care acesta le ia în această poezie, atît de molcomă la suprafaţă, dar atît de profundă şi de complicată în adîncurile ţesăturii sale.

3. În stilul maeştrilor

Sigur poezia se scrie în primul rînd dintr-un talent nativ, dar meşteşugul poetic se învaţă. Se învaţă de la alţi poeţi, cei mai potriviţi fiind, de bună seamă, maeştrii, marii poeţi. Am crezut acest lucru de foarte tînăr, poate din acest motiv „mi-am pierdut” vremea făcînd vreo cinci ani exerciţii după Mallarmé, traducîndu-i poemele, însă în proză, cum a procedat el însuşi cu Poe, şi scriind cîteva sute de poeme à la manière…, din care au supravieţuit şapte, publicate după vreo douăzeci de ani de la scrierea lor. Din acelaşi motiv, am mai făcut cîţiva ani exerciţii după René Char, nepăstrînd niciunul din poemele scrise în maniera acestuia, dar păstrînd probabil ceva din tipul său de frazare „cu rupturi” în cam tot ceea ce-am scris după aceea. În sfîrşit, rămîne faptul că, de cîte ori mi-a plăcut un poet, de fiecare dată am scris măcar un poem în maniera acestuia, nu destinat neapărat publicării, cum nici studiile pictorilor după marii maeştri nu sînt destinate expunerii într-o expoziţie sau într-o sală de muzeu. Cred că am păstrat spre publicare numai două asemenea poeme, unul după Eugenio Montale, celălalt după Mircea Ivănescu, cel din urmă scris în acea competiţie sui generis cu Mariana Marin, Dumnezeu s-o binecuvînteze pe Madi!, amintită în uvertura textului de faţă. Nu mai ţin minte ce poem anume îşi luase Madi drept model, îmi amintesc însă că eu eram obsedat de coborîrea din maşină, amplul poem în 24 de părţi din Poeme nouă. Nu, nu am scris un poem atît de lung, de peste 20 de pagini, ci unul numai de două pagini, în care şi acum, după un sfert de secol, pot sesiza anumite turnuri de frază, anumite sonorităţi mirceaivănesciene. Faptul că l-am publicat şi în volumul de debut, Pharmakon (1989), dar şi în antologiile ulterioare – pentru eventualii curioşi, este vorba despre poemul Ca şi cum, care deschide ciclul Partea frigului –, arată nu doar că, în ciuda manierei de elaborare, l-am socotit suficient de original pentu a fi păstrat în portofoliul propriu, ci şi faptul că omagiul pentru Mircea Ivănescu a rămas mereu stabil, netulburat şi netulburabil.

Însă lui Mircea Ivănescu îi sînt dator şi în altă privinţă, laolaltă cu mii, zeci de mii, poate sute de mii de români cultivaţi, însă nu neapărat şi poligloţi, oricum care nu cunosc unele limbi de circulaţie la nivelul care să le permită lectura literaturilor cu pricina în original – mă refer la munca sa benedictină de traducător, care ne-a adus în limba de acasă cîteva zeci de capodopere ale literaturii universale, mai ales de expresie engleză şi germană, inclusiv Ulysses de Joyce şi Omul fără însuşiri de Musil, probe de foc pentru traducătorii în orice limbă de pe acest pămînt.

Posted in inima si arte | 41 Comments »

Jim Morrison – După patruzeci de ani

July 4th, 2011

Ieri s-au petrecut patruzeci de ani de cînd Jim Morrison, după numele său de muzician, sau James Douglas Morrison, după numele din acte, cel trecut pe piatra tombală din Père Lachaise, a plecat dintre noi. La comentariile postării precedente, Daniel StPaul a avut amabilitatea să-mi pună cîteva linkuri către unele articole comemorative din presă, pentru care îi mulţumesc. Le-am citit cu nostalgie crescîndă, dar şi cu un fel de frenezie, chiar de veselie. Nu ştiu din ce motiv. Poate pentru că îmi dădeau senzaţia că Morrison cumva trăieşte, de vreme ce atît de mulţi fani de vîrsta lui, de vîrsta mea, dar şi foarte mulţi tineri, veniseră să-l viziteze. Am coborît brusc în tunelul timpului, în acel 3 iulie 1971, cînd am primit vestea, sau cînd, în toamna anului 1990, i-am vizitat locul de veci, participînd la o comemorare restrînsă cu alţi cîţiva est-europeni şi mai multe sticle de vodcă. La întoarcerea acasă, am marcat vizita printr-un fel de mic reportaj liric, din care cîţiva ani mai tîrziu am transpus, nici eu nu ştiu cum, povestirea de mai jos, apărută, mai întîi, în Check Point Charlie, apoi în volumul de povestiri „definitive”, care avea să-i împrumute numele. Am vrut ieri, am vrut astă-noapte, să scriu un text evocativ nou despre Jim Morrison, dar n-am reuşit. Reiau, prin urmare, povestirea pe care i-am dedicat-o. Şi în acest caz, ca şi în multe altele, artistul a rămas tînăr, pururea tînăr, în vreme ce asupra mea se tot adună anii. RIP.

La Morrison Hotel, în Père Lachaise

„Bună seara, dragii mei, eu sînt bineînţeles şi vă urez bun venit la o nouă ediţie a emisiunii Punct ochit, punct lovit, ca de obicei, la Radio Hit! În oraş, rulează săptămîna aceasta filmul despre Doors, aşa că astăzi vom vorbi despre Jim Morrison, cîntăreţul, revoltatul, poetul, despre Morrison şi despre Doors. Azi, fără muzică la cerere, fără dedicaţii muzicale, fără telefoane. Am adus cu mine, aici, toate CD-urile mele cu Morrison, adică chiar toate! Încă o dată, Jim Morrison, poet american, cum scrie pe piatra de mormînt din cimitirul său parizian, şi astăzi nu vom asculta decît asta. Am adus, de asemenea, două ediţii din poeziile lui Morrison, una cumpărată în toamna lui *90 de la Paris, în engleză şi, desigur, franceză, şi cea apărută acum doi ani la Ploieşti, în engleză şi română. Vom vorbi despre Morrison, voi recita din Morrison, vom asculta Morrison. O să vedeţi că e mai bun decît tot rap-ul şi tot hip-hopul pe care le ascultaţi voi astăzi, crezînd că e vorba tot despre muzică… Veţi vedea că, dacă amiralii fac războaie, fiii amiralilor fac uneori poezie revoltată şi o muzică superbă. Dincolo de minunatele texte, dincolo chiar de excepţionala muzică, fiţi atenţi la vocea atît de melacolică, infinit de tristă, deşi gravă, virilă, a lui Morrison… Dacă nu vă place vocea, v-o recomand pe-a domnului Iliescu care, aflu din regie, tocmai se adresează naţiunii pe cîteva posturi de televiziune! Ca întotdeauna, e de ales – între Morrison şi Iliescu, de data asta! Dar să lăsăm prostiile! Să trecem la treabă! Trebuie să precizez, pentru tinerele noastre ascultătoare, că ele riscă să facă o eroare foarte gravă atunci cînd îşi imaginează că vocile vesele, vioaie ş.a.m.d. ascund neapărat şi alte calităţi…”

Vorbesc într-una, aproape nu respir, parcă-s în delir, parcă-s intrat în tunelul timpului, trec de la o melodie la alta, iau cîte o gură din sticla de vodcă, apoi din paharul cu suc de roşii, n-am vreme să-mi fac bloody merry, ca pe vremuri, ca atunci cînd Morrison mai trăia, iar eu eram tînăr şi ferice. Îmi aprind ţigară de la ţigară, mai pun o melodie, îi mai beştelesc pe puştani pentru incredibila lipsă de gust muzical şi de educaţie muzicală. Între melodii, le povestesc experienţa mea, a generaţiei mele, cu magia pop-rockului, despre spargerea barierei auditive în anii *60 şi a celei vizuale în anii *80, despre magnetofoane Majak, casetofoane Philips şi videoplayere, despre blugii de contrabandă, despre ţigările de la shop, despre părul lung pe care ţi-l tundea Miliţia, despre fustele scurte tăiate de aceeaşi Miliţie, despre libertatea de la Europa Liberă şi cea din discotecile cantinelor studenţeşti, despre Cornel Chiriac şi primele cîntece ale Phoenixului, despre dilema, uneori de-a dreptul contodentă Beatles – Rolling Stones, despre moartea lui Morrison, despre cea a lui Hendrix, cînd mi-am obligat colegii să-şi pună doliu la uniformă, deşi destul de îndoliate erau şi uniformele de pe vremea aceea, despre Janis Joplin şi sticlele golite în timpul concertelor şi trupul ei mort găsit în Soho, despre cehoaicele, suedezele şi polonezele de la mare, despre flower-power, despre a face sex, a iubi şi a face dragoste… Puţini au văzut filmul, aşa că-i trimit în oraş încă de mîine dimineaţă, mai au patru zile la dispoziţie…Bun, hai să le pun „When the Music*s Over”, că e destul de lungă să-mi fac timp pentru reveriile, pentru fantasmele, pentru amintirile mele…

Octombrie 1990, vreme destul de închisă, aproape tot timpul plouă, sînt de vreo două-trei zile aici, mi-am luat banii din bursă, îi am pe toţi cu mine, cash, că nu-s învăţat cu băncile, casiera chiar s-a mirat că încasez toată suma de pe cec, mi-am rezolvat problemele de cazare, m-am instalat destul bine în Cité Universitaire, undeva în sudul Parisului, în camera altui est-european, un polonez plecat la Londra la iubită, dar care-şi recuperează ceva din banii pe chirie. Nici nu mi-a luat mult, poate e prieten cu Vişniec, poate e solidaritatea săracilor Europei. E polonez, e solidaritatea pură şi simplă, ca în anii *80. Două săptămîni sînt asigurat, apoi mai văd, poate la Matei dacă reuşim să-l mutăm, poate la un hotel mai ieftin, poate-mi ajung numai două săptămîni de stat aici şi plec în patrie mai repede cu nişte bani în buzunar. Deşi, nu cred. În ciuda vremii, Parisul mi se pare fermecător, nu dezminte prin nimic imaginile mi ce s-au fixat încă din copilărie, cu ajutorul filmelor, lecturilor despre avangarde, ilustratelor şi nenumăratelor albume pe care le-am tot primit cadou la aniversări. Am mers aproape tot timpul pe jos şi aşa voi face cît voi fi aici, ca să mă pătrund pînă-n plex de acest oraş ce mă fascinează din prima copilărie. Şi chiar am rămas fără aer cînd l-am privit prima oară, din avionul care se pregătea de aterizare. Nu iau metroul decît pentru a ajunge în anumite zone, pe care apoi le explorez minuţios, străzile şi străduţele, le marchez la pas ca să le fac şi mai mult ale mele. Mă port cu Parisul precum un cîine cu orice loc pe care îl ia în posesie. Ieri, spre seară, am văzut tîrfele din Saint Denis, dar nu m-au impresionat cine ştie ce, o ofertă variată într-adevăr, toate culorile şi toate vîrstele, dar păreau cu toatele cam trecute, dacă aş fi avut obişnuinţa sexului tarifat, mi-ar fi fost greu să aleg ceva convenabil pentru gustul meu, poate totuşi o negresă de vreo 30 de ani, pentru exotism, mîine o să merg să beau o bere în Pigalle, la mesele de la geam, o să mă coste berea triplu, dar o să am o vedere mult mai bună. Oricum, după cum spune şi Matei, e mai interesant în Montmartre, deşi zona s-a comercializat ca dracu*, tot mai vezi ceva prospături disponibile pe lîngă artiştii ambulanţi. E şi mai interesant prin anunţurile din ziar ori de pe Minitel, zice el, dar mi se pare stupidă această mecanizare a sexului, această prostituţie industrializată, trecută cumva la banda rulantă, dezumanizată, ca să spun aşa. Prefer să privesc fetele din vitrinele de la Amsterdam ori Hamburg.

Dar azi, azi merg să-mi văd zeii morţi. La Proust, Balzac, Enescu şi ceilalţi, a fost simplu. Nimeni pe acolo, de altfel puţină lume pe aleile cimitirului, vremea e prea închisă, prea cenuşie, prea umedă. O umezeală care ţi se infiltrează în haine, în plămîni, în oase. M-am uitat puţin la pietrele tombale, m-am rugat în gînd pentru liniştea lor cerească, am trecut mai departe. Spre Morrison, că pentru el am venit de fapt. Restul nu e decît politeţe culturală, cum se şi cuvine, nu asta e problema, dar nu pasiune, nu obsesie instalată temeinic la 15-16 ani. Cînd Morrison a murit, cred că eu aveam vreo 18. Sau chiar numai 17? Şi ascultasem tot ce se putea asculta atunci. Banda Morrison era de neatins, de neşters. Banda Morrison, alături de banda Hendrix, banda Joplin, benzile cu bluesuri, cele cu originile jazzului, selecţia din Rolling, singurele BASF, rare şi scumpe, pentru restul erau bune şi benzile redegiste. Acum nu mai folosesc decît CD-uri ori memoria computerului. Ieri, în Montparnasse, de la Ochiul ascultă, splendid nume de librărie!, mi-am cumpărat poeziile lui Morrison, ediţia anglo-franceză, comodă, în 10/18, uşor de răsfoit, tipărită destul de bine deşi pe hîrtie comercială, reciclată cum zic ei, vreo douăzeci de franci, nu mai mult decît o sticlă de vin acceptabil.

Surpriză. Printre monumente, pietre tombale, tufişuri desfrunzite, prin ceaţa uşoară şi cenuşie, văd că e lume la Morrison. Cinci-şase siluete, în picioare, aşezate pe pietrele din jur, în dezordine, dar în acelaşi timp, e sesizabil acest lucru, în grup. De la distanţă, se aud primele note din „L.A. Woman”. Mă apropii, un caseton e aşezat lîngă discreta piatră a mormîntului, pe care o ştiam din fotografia trimisă de Gil, două sticle de Stolichnaya circulă din mînă în mînă – de unde-or fi găsit vodcă rusească aici? –, sînt trei bărbaţi şi patru femei. Cam de vîrsta mea, îi salut în franceză, îmi răspund, le spun că-s român şi-am venit pentru mormîntul lui Morrison, că aştept asta de vreo douăzeci de ani. Rîdem, ne dăm mîinile, nu-s francezi, ci, nu mai ştiu care şi cum, unguri şi polonezi. Fata singură, după nume, e cehoaică. Sînt aici din aceleaşi motive ca şi mine. Ne recunoaştem din prima, sînt cordiali şi amabili în ciuda faptului că dau buzna în grupul lor. Dacă grupul nu s-o fi alcătuit ad hoc. Îmi fac loc printre ei, unul mai scoate o sticlă dintr-un rucksac şi-mi spun s-o inaugurez, chiar aşa s-o inaugurez!, ceea ce şi fac, chiar aveam poftă de un gît de vodcă. Pe peretele imens al celui mai apropiat cavou, tot felul de graffiti, versuri de Morrison, numele acestuia cu cele mai variate caractere şi culori, promisiuni de neuitare, „forever love”, „forever young”, jurăminte de iubire cît cuprinde, cum altfel, nimic obscen totuşi, chiar şi cele cîteva „fuck”-uri mi se păreau acceptabile, erau în spiritul mortului, în fond, nu stătea Jim prea mult pe gînduri dacă apărea ocazia.

„Ei, dragii mei, aşa că v-a plăcut „When the Music*s Over”? Acum, „An American Prayer”! O să vă recit poezia în versiunea mea românească, pentru că cea de la Ploieşti nu mi se pare cea mai bună posibilă. Voi apela şi la versiunea franceză, ceva mai izbutită… V-a plăcut? OK. Pentru cei mai mărişori dintre voi, amintesc că am publicat o altă versiune românească, a unei foarte bune studente de la engleză, prin 1982 sau 1983, în revista Opinia studenţească, versiune pe care din păcate n-am regăsit-o. Vă place? Simţiţi cum respiră Whitmann în acest poem al lui Morrison? Să nu-mi spuneţi că n-aţi auzit de Whitmann că închid microfonul, vă tai calea, închid emisiunea şi o şterg acasă. Nu-mi place să-mi pierd vremea degeaba. Şi, acum, din nou muzică, din nou Morrison, cu trupa sa, Doors. Nu uitaţi că v-am trimis mîine dimineaţă să vedeţi filmul! Săptămîna viitoare continuăm cu Morrison şi o să vă controlez la teme… Deci, Jim Morrison şi Doors cu „LA Woman”. (Cătălin, pune piesa, ce naiba faci? Vezi că e tot pe discul 1. Go! Merge! Mulţumesc, Cătăline). Deci, „LA Woman” cu Jim Morrison!”

Bem vodcă, nu prea vorbim, sîntem probabil prea pătrunşi de solemnitatea momentului, a locului, de finalul în sfîrşit atins al unei aşteptări de decenii. Generaţia mea mai avea, mai are încă sentimentul ritualurilor, sîntem poate mai formalişti. Casetofonul împrăştie discret muzica în jurul nostru. Nici nu ştiu cînd, nici nu ştiu cine a avut iniţiativa, dar mă trezesc cu mîna dreaptă a Jannei în mîna mea stîngă. Reuşesc să fumez şi să apuc sticla de vodcă, cînd îmi vine rîndul, cînd cred că îmi vine rîndul, pentru că nimeni nu face legea între foştii hippyoţi, nici n-ar putea să facă vreo lege, reuşesc deci cu o singură mînă. Fumez şi beau cu o singură mînă. O privesc, nu ştiu dacă e într-adevăr frumoasă, ci doar melancolică şi caldă, senzuală. O senzualitate de animal adormit, de felină lenevoasă aşezată la umbră, dar gata instantaneu de reacţie. Mă priveşte şi ea, printre gene, cu ochii semiînchişi. Îi dau sticla, ia o gură şi o pune pe pămîntul rece şi umed. Mi-a plăcut cum a prins gîtul sticlei între buze, cum a mişcat buzele cînd a băut, cum i-a curs lichidul aprins pe gît, cum a pulsat jugulara. Nici nu ştiu dacă gîndesc asta, dacă nu e un ecou al percepţiilor subconştiente. De acum? De atunci? Din timpul emisiunii? Dintotdeauna? Nu ştiu, nici nu contează de altfel. Contează doar ceea ce s-a întîmplat, ceea ce s-ar fi putut întîmpla, contează doar povestea întîmplării. Ascultăm Morrison, bem vodcă, fumăm, ne ţinem de mînă. Încep să simt o căldură tot mai intensă în abdomen. În frigul umed din jur, e chiar plăcut. Se termină caseta şi ungurul cu părul albit înainte de vreme, dar faţa încă tînără, o schimbă parcă în transă. Pune compilaţia „Morrison Hotel”. Janna ia cutia în mînă şi recită încet, parcă silabisind titlul. „Mor – ri – son – ho – tel”… A despărţit er-urile ori numai le-a lungit pronunţia, dar nu desparte şi cuvintele. Era, este foarte excitantă. Îi privesc buzele în mişcare, buze splendide, cum aveam să văd cîţiva ani mai tîrziu, într-un film, la o actriţă căreia îi uit mereu numele, Angelina parcă, nu însă şi gura, nu însă şi buzele. Căldura în abdomen creşte. Mă uit în jur. Se uită în jur. Parcă am intrat într-o vibraţie comună. Sex vibrant, cum zice Miller undeva, poate în Plexus, nu, nu, nu, nu acolo, o spune în primul roman din trilogie. Habar n-am cine a avut, cine are iniţiativa, nici cine o va avea. Ne ridicăm sub privirile strălucitoare şi placide ale celorlalţi. Janna a luat o sticlă de vodcă aproape plină în mîna liberă. Ocolim printre morminte şi ajungem în spatele cavoului. Ne uităm în jur, nimeni, doar cruci, tufişuri golaşe, pietre tombale. Un lacăt ruginit atîrnă de capătul unui lanţ şi mai ruginit la uşa cavoului, dar nu e încuiat, ţine doar laolaltă capetele lanţului. Intrăm. E întuneric, mai întuneric decît afară, deşi de undeva de sus, printr-un fel de înguste lucarne simetrice, intră puţină lumină. Ne îmbrăţişăm orbeşte, ne pipăim, ne sărutăm şi ne strîngem unul în altul de parcă am fi fost singuri de la facerea lumii. Scot haina dublată şi o întind pe piatra rece. Înainte de a se aşeza, Janna mă întreabă de prezervative. Bineînţeles că nu am, doar nu te duci în vizită la cimitir cu prezervativele la purtător!

Afară începe o discuţie în contradictoriu, însă cu voci destul de domoale. Fetele ne aprobă fără prea multe ezitări. Băieţii nu, ei cred că aş fi pîngărit solemnitatea momentului, că aşa ceva pur şi simplu nu se face. Şi ce tupeu poate să aibă, domnule, se vede de la o poştă că-i român! Aşa-s ăştia, în anii şaptezeci, cînd mergeam vara la marea lor, că mă săturasem de lacul nostru, nu lăsau nici o puştoaică în pace. Nu se poate! Nu pentru că aici e un cimitir, să fie limpede, eu n-am astfel de prejudecăţi tîmpite, afirmă ungurul, ci pentru că e vorba de Morrsion. Dar Morrison ar fi făcut exact acelaşi lucru!, izbucneşte una din fete, e tot o prejudecată şi ceea ce crezi tu, ceea ce spui tu. Da, dar el nu e Morrison!, îi soseşte rapid răspunsul. Asta cam aşa era! Dar, dacă aş mai fi fost cu ei, m-aş fi apărat. Aşa este, trebuie să recunosc, nu sînt Morrison, dar învăţ lucrurile bune de oriunde şi de la oricine le întîlnesc, nu e nici o crimă să înveţi mereu cîte ceva. Şi ar mai trebui să se constate cine a avut iniţiativa. De fapt, e o prostie, nici Morrison n-a avut vreodată iniţiativa, se lăsa pur şi simplu dus de val, cum şi trebuie, cum a şi făcut toată generaţia aceea de feline leneşe, senzuale, căutînd căldura soarelui chiar şi pe vremea lunii pline. De ce naiba au mai migrat nebunii ăştia în California, de ce au bîntuit India, America Latină şi Africa, dacă nu de asta? Îmi place să-mi imaginez dialogul lor, care pe nebăgate de seamă a devenit dialogul nostru, chiar îmi place cum i-am pus la punct! De parcă aş mai fi recuperat odată Transilvania, ce tîmpenie! Într-o versiune, aveam să fim lapidaţi cu pietre rupte din monumentele funerare la ieşire, la reieşirea în lume. Într-alta, mai optimistă, am fost întîmpinaţi cu strigăte de hip-hip-ura şi aplauze frenetice la ieşire, la reieşire. În lume. Cel mai mult îmi place varianta în care Morrison însuşi, cu vocea sa tristă, melancolică, gravă, virilă, ne-a acordat binecuvîntarea. Dar n-o pot povesti pentru că o să vi se pară neverosimilă şi nu vreau să rup pactul realist. De fapt, nu-mi pasă de nici un pact, n-am făcut vreo înţelegere cu voi, cu nimeni, vreau însă s-o păstrez numai pentru mine. Pentru cine scriu? Pentru mine în primul rînd, desigur, aşa că-mi pot păstra largi porţii secrete! Şi, totuşi, vocea lui Morrison, vocea aceea tristă, gravă, calmă şi tunătoare în acelaşi timp, lansînd dintre morminte acel „Bless you…” a fost ceva…, ceva despre care nu vreau să vorbesc, să scriu.

…că doar nu pleci în vizită la cimitir cu prezervativele la purtător! Janna îmi toarnă vodcă în palme, mă fricţionează, mă pune să le scutur, mă împinge blînd pe haina întinsă, îmi desface pantalonii şi mi-i coboară în jos pe picioare, se aşează cu capul în poala mea şi-mi prinde blînd sexul între buze, pe care le mişcă încet înainte şi înapoi. Îmi ia mîna şi mi-o coboară spre fanta nici nu ştiu cînd eliberată. Îi masez uşor sexul, o mîngîi pe clitoris, îi strîng uşurel buzele exterioare, îi ocolesc cu mişcări încete lindicul, apoi i-l prind uşor între degete. Estimp, mă tachinează cu vîrful limbii, dă drumul sexului, îl loveşte cu vîrful limbii, îl prinde iar între buze. Cu mîinele uşoare, mîngîie testiculele, apoi le prinde pe rînd în gură, de parcă ar dori să le înghită. Se întoarce la sex. Vreau să schimb poziţia, mi se pare nedemocratică, cred că e frustrantă pentru ea, dar îmi şopteşte că e bine aşa, „c`est bien comme ca, cheri, c`est très bien…”. E haios să vorbeşti într-o limbă străină cînd faci dragoste, eşti parcă mai în voia ta. Se întoarce puţin, ca să-mi facă accesul mai uşor şi-i introduc arătătorul şi mijlociul în vagin în vreme ce-i masez lindicul cu degetul mare. Respiră precipitat, gîfîie, în timp ce eu simt că vine momentul exploziei. Accelerez mişcarea, ea îşi ridică fundul în întîmpinarea mea. De afară, muzica se aude foarte încet, dar se aude. Încerc să-mi folosesc şi mîna stîngă, dar nu ajung, era cît pe ce s-o las pe Janna fără prada ei şi a mormăit nemulţmuită, pre limba ei, continuu deci cu o singură mînă, masîndu-i cu cealaltă sînii, sîni perfecţi aş spune în ciuda anilor ce trecuseră peste ei, pe sub puloverul gros, cu cealaltă. Nu ne-am sincronizat perfect, cum se întîmplă în prozele proaste, sau în filmele la fel de proaste cu subiecte erotice. În vreme ce explodam, în vreme ce-mi reţineam spasmul, ea de-abia se pregătea să erupă. În vreme ce-mi sorbea lacomă seva, m-am întors brusc, i-am sărutat sexul cu buzele, căutîndu-i lindicul cu limba. Degetele mele îşi continuau mişcarea dus-întors între pliurile catifelate ale vaginului. Şi deodată, am simţit cum tresaltă spasmodic, cum îmi scapă sexul golit din gura ei şi am auzit-o cum urlă, acesta este cuvîntul, urlă: „Mor – ri – son – ho – tel !” Am rămas minute întregi nemişcaţi, mîngîindu-ne doar sexele reciproc, cu gesturi pline de o anume castitate. Apoi, ne-am ridicat şi ne-am îmbrăcat în tăcere. Janna a luat sticla, a înghiţit violent cîteva bune zeci de centilitri de vodcă, apoi mi-a băgat-o în mînă. Am băut încet, am aprins alene o ţigară pe care i-am dat-o, mi-am aprins mie alta. Umăr lîngă umăr, şold lîngă şold, vorba traducătorului român al lui Bush, pe haina de iarnă dublată, fumam în tăcere, ascultînd muzica aproape neauzită de afară. Am sărutat-o pe frunte, iar ea mi-a sărutat mîna dreaptă, ceea ce mi-a provocat un mic şoc – era slavă, e drept, dar, totuşi, hippyotă, emancipată! Am terminat ţigările, am aruncat chiştocurile printre celelalte ce umpleau podeaua şi ne-am întins îmbrăţişaţi pe piatra acoperită. Eram mai degrabă goliţi decît obosiţi, cumva, cum să zic?, post-cataclismici, poate post-traumatici, dar nu obosiţi. Ne-am lipit înfriguraţi unul de celălalt, ne strîngeam în braţe de parcă am fi fost iarăşi singuri pe pămînt de la facerea lumii încoace. A început să fredoneze încetişor, fără cuvinte, cîntecul de afară. Îi simţeam căldura respiraţiei pe pielea gîtului, îi simţeam sînii lipiţi de pieptul meu, îi simţeam palmele pe spate, îi simţeam, prin hainele amîndurora, căldura sexului pe abdomen, puţin deasupra sexului meu cuminte, calmat, adăpostit pe interiorul coapselor ei. Aş fi rămas aşa pentru totdeauna… Şi era atît de limpede, în acelaşi timp, că ne vedem nu doar prima, ci şi ultima oară! Că e o experienţă fabuloasă, nu în primul rînd sexuală, poate nici măcar sexuală, ci esenţială, o veritabilă buclă în timp, dar irepetabilă…

„Bun, asta a fost „LA Women”, dragii mei, şi pentru că melodia mi-a trezit ceva amintiri de pe vremea vizitei mele la mormîntul lui Morrison de la Père Lachaise, v-am povestit despre mormînt?, parcă da, dacă nu vă spun săptămîna ce vine, o s-o mai pun o dată. Dar nu încă, înainte vă recit poezia. Versiunea de Ploieşti e mai bună decît în alte cazuri, aşa că nu mă mai chinui cu o versiune a mea… Acesta e, deci, textul şi, înainte de ne lua rămas bun pînă săptămîna viitoare, cînd ne vom ocupa din nou de Morrison şi The Doors, vă reamintesc că v-am trimis la film. Deschideţi uşile, fraţilor! Săptămîna viitoare voi da şi melodii la cerere, dar numai din Doors şi numai pentru cei care mă vor convinge că au văzut filmul. O să fac şi un concurs, iar cei mai buni dintre voi vor primi copii după CD-urile mele cu Morrison. Putem face asta acum în studioul nostru. Mai sînteţi aici? E OK, înseamnă că aţi ales Morrison! Cred că aţi ales bine. Cît mergea cîntecul, am fost în regie şi l-am văzut pe preşedinte, vorbea deja de vreo oră poporului. Eu m-am întors aici, lîngă voi, împreună cu muzica lui Morrison. Reamintindu-vă că aţi fost în compania lui L.A., ce coincidenţă!, la Punct ochit, punct lovit, aici, la Radio Hit desigur, vă spun la revedere şi vă las în compania lui Jim Morrison. Cătăline, ai pregătit CD-ul? OK! Ascultaţi „LA Women” cu Jim Morrison şi formaţia The Doors. Am primit mesajul pe e mail în care sînt întrebat de ce nu fac o emisiune dediactă lui Freddie Mercury. O să fac, fiţi liniştiţi, ca să vedeţi că nu orientarea sexuală mă interesează, ci numai calitatea muzicii. La revedere, pe săptămîna viitoare. (Cătăline, cîţi crezi că se duc la film? Toţi? Ar fi ceva. Nu eşti prea optimist? Să mai zică nu ştiu cine, dobitocii ăia de la CNN, pardon de la CNA, că nu sîntem educativi pe aici, pe la postul nostru de radio!)

Am ieşit primul, fără să privesc în urmă, mi-am luat geanta de umăr de pe crucea metalică de care era agăţată, am salutat în tăcere, dînd doar din cap şi am plecat prin ploaie spre ieşire. Cînd am întors capul, n-am văzut-o, încă nu ieşise în lume probabil. În faţa porţii, o maşină de la „Propreté de Paris” a oprit la marginea trotuarului şi trei bărbaţi în impecabile costume alb cu verde, toţi cu ochelari cu rame aurii, au coborît. Tipul meridional, maghrebin. Au luat-o alene, vorbind în ritmul Mediteranei între ei, spre bistroul de vis-a-vis. Le călcam apăsat pe urme de parcă n-aş mai fi băut o bere de mii de ani. Şi chiar aşa am băut nenumăratele „démi-pression”! Din cînd în cînd, îmi amintesc toate acestea de parcă aievea s-ar fi petrecut. Văd, aud, miros, gust, simt aproape totul exact ca şi atunci, exact ca şi acolo, ca şi cum chiar aş fi fost. Şi peste toate, vocea aceea incredibilă, vocea lui Morrison binecuvîntînd precum marele oficiant al unei religii dispărute. Şi chiar e dispărută, ori pe cale de dispariţie încă din anii şaptezeci. Binecuvîntînd animalele libere şi sălbatece, hyppioţii între două vîrste şi copiii, bineînţeles! Bless you, vrednicule cititor! Şi nu-mi purta pică dacă am fost, cîteodată, îndepărtat de tine, reticent, mefient. Am relatat, totuşi, tot ceea ce se putea relata, poate chiar puţin mai mult decît atît!, fără a dăuna misterului fără de care nimic nu merită, şi nimic nu există. Sînt iertate, totuşi, chiar şi păcate mai mari şi mai grele decît acesta!

Mai 1995 – decembrie 2002

Posted in Uncategorized | 104 Comments »

O colecţie de topuri culturale

July 2nd, 2011

Nu sînt un mare fan al topurilor, nici măcar al celor sportive, deşi am fost unul al celor muzicale, pe vremea adolescenţei mele şi a primei tinereţi, cînd ascultam Top Twenty/ Top Douăzeci la Radio Europa Liberă, ba chiar, pînă la „mica revoluţie culturală”, după model chinez, a lui Ceauşescu, trimiteam taloane cu preferinţele mele muzicale şi la topurile revistei Săptămîna! Ba chiar cumpăram mai multe exemplare din revista şi trimiteam mai multe taloane, cu gîndul să-mi favorizez trupa preferată sau o melodie care îmi plăcea mai mult! Dar am scăpat de această ocupaţie, şi „datorită” mini-revoluţiei ceauşiste si, probabil, din pricina unei anumite maturizări.

Mărturisesc însă că m-a prins ideea topurilor „influenţei culturale”, inventate acum vreo două săptămîni de Dan Mircea Cipariu şi Andra Rotaru, nu doar poeţi, ci şi administratorii site-ului www.agentiadecarte.ro. Nu, nu m-a prins pentru că sînt şi eu nominalizat într-unul dintre topuri, pentru că ideea m-a prins încă din faza în care erau adunate nominalizările de la cititorii site-ului cu pricina. Mă şi hotărîsem să trimit şi eu propunerile mele dar, din păcate, ocupat pînă peste cap cu sesiunea studenţească, n-am mai apucat. Dacă apucam, poate nu mă mai plîngeam acum că-mi „lipsesc” Emil Hurezeanu sau „blogerul” fanatic Dorin Tudoran, din lista de editorialişti. De altfel, la secţiunea de comentarii, am mai văzut unele „lăcrămaţii”, fie privind selecţiile, fie locurile ocupate în topuri de anumite personalităţi. În ce priveşte selecţiile, nu există, totuşi, un motiv real de nemulţumire – acestea nu au fost opera administratorilor site-ului, care doar au calculat punctele, ci ale cititorilor. Nu cred că administratorii, unul sau mai multe jurii, oricît de specializate, ar fi operat mai bine.

În ce priveşte ierarhiile de moment, este limpede că sînt mai mult decît provizorii. N-au trecut decît două săptămîni şi cîteva zile de la declanşarea competiţiilor si mai sînt încă două luni de votat. Este posibil ca topurile finale să semene foarte puţin, măcar la unele categorii, cu cele de acum. Este foarte puţin probabil să părăsească primul loc, de pildă, Cristian Tudor Popescu, la editorialişti, dar cu siguranţă, şansele ca eu să rămîn în poziţia a doua sînt nule, dacă ne gîndim la expunerea publică, îndeosebi televizuală, a peste jumătate din cei care se află acum în urma mea. Însă, pe de altă parte, cred că un număr cît mai mare de voturi pînă la final este capabil să ofere nişte ierarhii mult mai „obiective” decît un total anemic numeric. Aşa că aş îndemna cititorii site-ului cu pricina, precum şi pe cei care-l descoperă cu prilejul anchetei în curs, să voteze. Să voteze ce vor ei, în funcţie de preferinţele lor, de bună seamă!

De ce m-a atras aceasta investigaţie? Nu ştiu exact. Presupun că din pricina faptului că este vorba în ea despre nişte oameni care, după puterile lor şi în domeniile lor, încearcă să mişte puţin lucrurile în direcţia cea bună, nu despre „vip”-uri şi „vip”-iţe, care ba se căsătoresc, ba divorţează, „în direct şi la ore de vîrf”, de nu-mi mai vine să deschid televizorul de răul lor. Cred că e bine să se mai vorbească şi despre creatorii din toate breslele şi despre eventuala lor influenţă în spaţiul comunitar. Mai cred că şi lor le face bine să observe că efortul lor este luat, din cînd în cînd, în seamă, pentru că-i ajută să capete puteri, să mai ia cîte o gură de oxigen, pînă la urmă, să nu renunţe. Cred că o lume numai cu zăvorance, pepei, irinei, monici, drăguşance şi crude, oricît de „spectaculoase” se vor personajele cu pricina, ar fi o lume cumplit de plicticoasă!

Posted in Ceea ce cred | 37 Comments »

„Dacă un poem nu-mi iese din prima, nici nu mai iese vreodată” – Un interviu de Cristina Petrescu –

June 26th, 2011

Acest interviu va apărea în limba engleză într-un număr special al revistei electronice a masteratului de traductologie de la Universitatea din Bucureşti, care îmi va fi dedicat. Mulţumesc doamnelor Lidia Vianu, coordonatoarea masterului, şi Cristina Petrescu, realizatoarea integrală a numărului din revistă, că s-au gîndit la mine, la scrisul meu, crezînd că acesta i-ar putea interesa şi pe eventualii cititori de limbă engleză. Cred că dna Petrescu a izbutit să mă tragă de limbă cu multă abilitate, ceea ce m-a făcut să spun lucruri pe care nu le-am mai spus, nici nu le-am mai scris. Din acest motiv public aici versiunea în limba română a interviului, mulţumindu-i autoarei pentru permisiunea de a-l prelua în acest spaţiu al cyberuniversului.

Cine credeți că v-a influențat în mod deosebit în opera literară (scriitori sau nu)? Față de poeții care v-au influențat, vă simțiţi ca un coleg, un continuator al unui stil? Cât de mult contează originalitatea?

Înainte de a fi scriitor, eu am fost mereu un iubitor de literatură şi un cititor care a devorat cam tot ce i-a picat în mînă. Desigur, cu vîrsta au apărut şi nişte criterii de selecţie şi nişte preferinţe stabile. Aş putea spune, în primă instanţă, că toată această uriaşă acumulare culturală m-a influenţat în scrisul meu. De bună seamă că, în timp, unele influenţe, legate de pasiuni, se vor fi desprins ca mai importante decît altele. De cînd i-am cunoscut – şi cu unii întîlnirea a fost foarte timpurie –, autori precum Dostoievski, Kafka, Borges, Henry Miller, o mulţime de autori nord şi sud-americani, au rămas în inima mea şi în mintea mea. Adolescent fiind, am citit cam toată poezia modernă franceză în original şi pe cea romantică şi modernă de limbă germană în diverse traduceri. În fapt, cred că ştiu cam toată poezia modernă, pe cele amintite mai înainte însă mai bine. În ce priveşte poezia ca atare, am fost legat de-a lungul vieţii de cîţiva autori, pe care îi socotesc esenţiali în formarea oricărui poet din zilele noastre – Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, T. S. Eliot, Rilke, Trakl, Benn,René Char, Eugenio Montale, probabil şi alţii. A făcut exerciţii după Mallarmé aproape şase ani, i-am tradus toate poeziile, în proză, după cum procedase el cu cele ale lui Poe, păstrez şi acum cu sfinţenie ediţia de Opere complete din Pléiade… Sigur, n-am păstrat din exerciţiile mele de tinereţe decît vreo şapte poeme, pe care le-am socotit destul de „originale” pentru a fi păstrate şi publicate, dar, fără îndoială, o anumită înclinaţie spre sugestie, în locul numirii directe, va fi rămas legată de mine. După irepetabilul Stephane, am fost foarte atras de Char, din care am tradus foarte mult în anii optzeci şi am şi publicat mai multe grupaje. Între altele, cînd am ajuns prima oară la Paris, în toamna lui 1990, mi-am cumpărat toate volumele de poezie ale lui Char pe care le-am găsit – cam pe toate! –, plus volumul din Cahiers de l` Herne care îi era dedicat. Originalitatea? Nu ştiu ce să spun, cred însă că după miile de ani de cultură prin care a trecut umanitatea, aceasta este, mai degrabă, una „de sinteză” şi e legată mai mult de viziunea proprie pe care reuşeşte – sau nu! – un autor să şi-o formeze şi, în al doilea rînd, de anumite caracteristici stilistice, de fapt, de modul în care îi iese o ars combinatoria cu accente personale dintr-un „material” la dispoziţia oricui.

Ați spus despre cel puțin un poem că l-ați scris foarte rapid, într-o stare febrilă (Urlu. Despărţirea de lume. Un testament. — în “Poemul care mi-a salvat viața”, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html). Cât durează în general să scrieți un poem cap-coadă? Care este modul dumneavoastră de lucru? (modificați poeziile pe măsură ce le scrieți, la sfârșit, deloc…?)

Dacă un poem nu-mi iese „din prima”, nici nu mai iese vreodată! În fapt, pînă ajunge să fie scris pe hîrtie, un poem de-al meu, sau măcar primele sale linii, se scriu în cap. Deosebit de alte genuri pe care le practic, întotdeauna, am scris, mai întîi, poeziile de mînă. În rest, am scris direct la maşina de scris, din clasa a X-a, iar din 2000, la computer. Cînd poezia trece „pe curat”, dactilogramă sau spaţiul virtual, poate suferi unele mici modificări – înlocuirea unor cuvinte, evitarea repetiţiilor – cînd nu sunt căutate – etc. De obicei, mai degrabă, tai decît adaug unei poezii în cursul acestor operaţiuni de stilizare. Am mai spus asta – ca şi Goethe, eu sunt un poet ocazional, doar că am avut parte de mult mai puţine ocazii! Ce vreau să spun? Că nu scriu premeditat poezii, ci doar cînd „mă apucă”. Pot trece ani în care nu scriu nici o poezie, apoi, să „mă apuce” şi să scriu un ciclu în cîteva zile. Pînă acum doi ani, cînd „m-a apucat” în Creta, nu mai scrisesem poezii de prin 2000. Am scris vreo 15 acum doi ani, altele cam tot atîtea vara trecută şi, dacă am noroc, scriu şi vara asta şi mă trezesc cu o plachetă…

Arătați vreodată poeziile “neterminate” altcuiva?

Nu, niciodată. Am un fel de pudicitate instinctivă în această privinţă. N-aş putea arăta cuiva un fel de avorton. De altfel, nici poeziile terminate nu ajung prea repede în faţa altcuiva, le las la verificare o bucată de timp, care, uneori, poate însemna şi ani.

Cât din personalitatea unui poet trece în operă?

Nu ştiu! Uneori, am senzaţia că întreaga personalitate se mută acolo, alteori, dimpotrivă, parcă simt un fel de separare. Se poate să fie adevărate ambele impresii, în sensul că, atunci cînd efectiv scrii, te muţi cumva cu „haine şi bagaje” acolo, în locul scrierii…

În ce măsură ați creat un eu poetic distinct de dumneavoastră din realitate? Cum priviți faptul că cititorii le pot confunda pe cele două?

În mod premeditat, deşi sînt (şi) un autor premeditat, nu doar unul spontan, deci în mod premeditat, nu am produs vreun eu liric, poetic, dar nu mă îndoiesc că acesta trebuie să existe undeva în străfundurile fiinţei mele. Cred că unele din cele mai mari plăceri ale lecturii, chiar şi la cititorii experimentaţi, cum sînt şi eu, provine tocmai din această confuzie. În cazul meu, nici nu ar o confuzie greşită, de vreme ce consider întreaga literară nu doar realistă, ci de-a dreptul autobiografică. De bună seamă că operez cu un concept de realitate extins, nu clasic, includ acolo nu doar fapte şi evenimente, nu doar amintiri, ci şi produsele imaginaţiei, fantasmele mele, reveriile ş. a.m. d.

Sunteți cunoscut nu doar ca scriitor, ci și ca jurnalist. Scrieți despre realitatea imediată: în domeniul universitar, politic etc. Vă vedeți ca un hibrid între artist și reprezentant al societății civile? Ce sunteți în primul rând? Ce rol are un scriitor, chiar un poet, în cotidian și în “mizeria” politică?

Cînd mă prezint cuiva, spun „Liviu Antonesei”, dacă percep vreo mică nedumerire, adaug şi „scriitor”, deci asta mă socotesc în primul rînd. Însă scriitorul acesta „locuieşte” şi el într-un om, iar omul cu pricina poate fi afectat, ca oricare altul, de contextul în care vieţuieşte, de politica tîmpită de care avem parte, de ororile de tot felul. Avantajul că eşti şi scriitor este acela că te poţi exprima, că poţi evacua traumele provocate de lumea din jur scriindu-le. E o eliberare, jur! Mai mare decît injuria orală sau anecdota. Pe deasupra, fără a te iluziona că schimbi lumi, cu siguranţă că, în publicul virtual infinit, găseşti măcar cîteva persoane care percep mesajul tău. Aş putea fi chiar şi mai terre-à-terre, vorbind despre rolul „alimentar” al acestor producţii – faptul că scriu articole plătite sau că cutreier ţara şi lume ca să ţin conferinţe – dincolo de plăcerea călătoriilor şi a faptului că stau de vorbă cu oameni adesea necunoscuţi –, mă ajută să uit că genialul guvern Boc mi-a tăiat acum vreun an o jumătate din veniturile de profesor!

Când un poet publică o carte se expune criticilor, părerilor avizate sau nu, de care se poate distanța sau le poate accepta. Când publicați pe blog reacția publicului este imediată. Cum e să fiți judecat de un “divan ad-hoc”?

Îmi place asta, e un feed back imediat foarte util, indiferent dacă e vorba despre laude sau critici. E bine să cunoşti publicul căruia i te adresezi, nu ca să-ţi schimbi stilul sau viziunea, Doamne fereşte!, ci ca să ştii la ce te poţi aştepta din partea acestuia. Nu de puţine ori, aceste întîlniri teoretic fulgurante, au lăsat urme mai adînci, mi-am făcut cîţiva prieteni în acest fel, am descoperit cîteva talente literare, pe care le-am ajutat să iasă în lume. A fost o perioadă de cîteva luni, în plină campanie electorală, în 2009, în care pe blogul pe care îl ţineam pe VoxPublica, am publicat numai literatură, poezie, proză, chiar eseu, şi am avut o audienţă şi un număr de comentarii pe care nu ştiu dacă le-am avut la publicarea comentariilor politice. Atunci, mi-am dat seama că există un public potenţial uriaş pentru literatură, dar mai trebuie să-l şi cauţi, nu să-l aştepţi în „turnul de fildeş”, ca pe vremuri…

Când scrieți poezie, vă despovărați sufletul de ea, sau creația se înfiripă atunci, pe loc, sau… ?

Nu ştiu alţii cum sînt… dar, în cazul meu, scrierea unei poezii seamănă cumva cu o naştere. Trebuie să mă eliberez de ea la timpul potrivit ca să nu moară.

Ce poeți/scriitori contemporani vă plac? În ce măsură considerați că semănați sau, din contră, vă deosebiți? Vă simțiți ca făcând parte dintr-o “generație”?

Eu sînt un fel de singuratec cordial şi n-am vrut să fac parte din vreo generaţie, m-am şi opus unei asemenea includeri încă de la începutul anilor optzeci, cînd a început să se vorbească despre generaţia în care, pînă la urmă, tot am fost inclus, în ciuda opoziţiei mele! Cred că, în această generaţie, sînt cîţiva excepţionali, de care mă simt apropiat, în ciuda diferenţelor fireşti de arte poetice dintre noi. Mă gîndesc, în primul rînd, la Mariana Marin, Ion Mureşan, Marta Petreu, Alexandru Muşina, Ion Zubaşcu, Mircea Cărtărescu…

Pentru cine scrieți?

În primul rînd, pentru mine, desigur, pentru că n-aş putea trăi fără să citesc şi să scriu. În al doilea rînd, pentru un cerc, nu foarte mare, de cititori vechi şi fideli. În al treilea, pentru oricine este dispus să-şi consume timpul citindu-mă.

Dacă ar fi să aleg, cred că pentru mine cel mai admirabil aspect în poezia dvs. au fost imaginile tactile. Multe din poeme par create din atingeri (“mătase”, “ceară moale”, “fierbinte”, “sub palme”, “catifea”…). Cât de importante sunt acestea pentru dumneavoastră?

Deşi uneori mi se remarcă inteligenţa, cred că sînt, în primul rînd, o fiinţă extrem de senzitivă. Cred de altfel că nu doar tactilitatea este exploatată în poezia mea, ci şi toate celelalte simţuri deopotrivă. Dacă tactilitatea sare în ochi, este foarte posibil ca lucrurile să stea aşa, cred că e din pricină că nu sînt doar o fiinţă senzitivă, ci şi una foarte deschisă senzualităţii. Va trece asta cu vîrsta? Nu cred, pentru că este ceva structural. În schimb, cu vîrsta, rişti ca o asemenea structură să te ajute să te faci de rîs!

Am remarcat numeroase imagini religioase, biblice. Care este semnificația lor pentru dumneavoastră? Vă considerați un exponent al culturii europene (de origine creștină)?

Eu am fost învăţat să scriu şi să citesc de bunica mea, pe cînd aveam vreo cinci ani, care utiliza în acest scop Biblia, unde avea interes ideologic, ca să spun aşa, şi ziarul PCR, Scînteia, unde, în titluri, literele erau scrise foarte mare. Aş putea spune că prima carte citită, deşi fragmentar, a fost Biblia, ceea ce ar putea explica acest aparat de citate şi aluzii de natură biblică din literatura pe care o scriu, aparat folosit fără vreo intenţie de prozelitism. Mă socot, desigur, un autor european, dar aş spune de tradiţie iudeo-creştină, pentru că religia noastră a crescut din credinţa unei mici secte iudaice de la începutul primului mileniu. Dar un autor european neînchis în propria paradigmă culturală, aşa că s-a putut lăsa, în oarecare măsură, marcat şi de iudaism şi de buddhismul tibetan. Cred că plictisitor să rămîi închis în propria ta casă, oricît de mare, de labirintică şi de colorată ar fi aceasta.

În “ciclul” «O poveste» se face simțită o fragilitate, delicatețe. V-aș întreba poate despre vulnerabilitatea poetului prin actul acesta de a scrie, în fond public, și în ce măsură metaforele ascund sau sunt revelatoare. Însă mă declar mulțumită și dacă îmi spuneți ce poveste v-a plăcut la vârsta la care încă le citeați.

Eu cred că metaforele ascund şi dezvăluie în acelaşi timp! Dacă vrei ca secretul să rămînă secret, spune-l cu toată sinceritatea, chiar dacă îmbrăcat în haine fastuoase. Dacă vrei ca scrisoarea să nu fie găsită, pune-o cît mai la vedere La vîrsta cînd citeam primele poveşti, pentru că mai citesc şi acum, chiar redactez un ciclu de poveşti excepţional în perioada aceasta, aparţinînd unui autor originar din Basarabia, însă domiciliat în Luxembourg, deci la vîrsta cu pricina, m-am fixat pe Ivan Turbincă, amuzantul basm de origine rusească, cu mare circulaţie la mine, în Moldova, excepţional stilizat de Creangă. Mai crescînd, au început să-mi placă şi alte basme de Creangă, pentru adulţi, precum Povestea poveştilor şi Povestea lui Ionică cel prost…

Posted in Uncategorized | 121 Comments »

Traian Băsescu şi istoria prin „apă de foc”

June 23rd, 2011

De o vreme încoace, iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace. Mă refer la preşedintele Traian Băsescu. Pe măsură ce se apropie de capăt şi al doilea mandat şi, pe cale de consecinţă, incapacitatea dumisale – de a duce la bun sfîrşit măcar una din nenumăratele reforme propuse, lăsînd statul chiar mai puţin modernizat decît la preluare – devine tot mai evidentă, şi nervozitatea sporeşte într-o zi cît la alţii într-un an. Iată, Marele Cîrmaci va pleca înapoi în cloaca istoriei din care ne-a luat prin surprindere şi în urma sa nimic, decît nişte fîsuri. Asta numai dacă, în nervozitatea dumisale fără frîu, nu va reuşi în cele din urmă să dea foc ţării şi, măcar, în postura unui Nero de buzunar, tot va rămîne cumva în istorie! Decît deloc, măcar un fel de sperietoare pentru viitorime şi tot e ceva! Iată, iritat de obiecţiile aduse de CCR proiectului personal de modificare a Constituţiei, ca şi de faptul că alt proiect personal major, regionalizarea, este pus sub semnul întrebării nu doar de opoziţie, opinia publică şi legiune de experţi, ci şi de aliaţii din UDMR, ba chiar şi de mulţi pedelişti, preşedintele şi-a ieşit miercuri seara din pepeni, „în direct şi la o oră de vîrf”, mai precis în studioul „amabil” de la B1 TV. Şi, dacă tot şi-a ieşit din pepeni, s-a hotărît să pună de-o răfuială cu trecutul, acordînd Regelui Mihai I calificative pe care nici măcar republicanul Iliescu nu îndrăznise să le acorde acestuia. Ca bonus, a dat şi o lecţie de analiză istorică nu doar nouă, „popor, prostime”, ci şi istoricilor de meserie, printr-o lectură foarte personală a istoriei celui de-al doilea război mondial.

Acum, nu ştiu dacă temperatura în studio era prea ridicată, de la lumina caldă, dacă apa plată băută de-a lungul emisiunii avea prea multe grade, ori pur şi simplu preşedintelui au început să-i fileze mai tare nişte lămpi, dar comportamentul dumisale este incalificabil. Dacă mai are şi prieteni adevăraţi, nu doar ţuţeri care identifică în D-Sa „un personaj la alte coordonate istorice”, cred că aceştia ar trebui să-l consilieze asupra unui consult medical. La ce fel de doctor, ar trebui să ştie ei mai bine decît mine! Oricum, cine a urmărit nu doar spusele preşedintelui, ci şi postura şi atitudinea acestuia, nu putea să nu observe tremurul constant, rîsul pe neaşteptate, răstignirea cu braţele larg deschise pe spătarul scaunului din studio. Dacă vi se pare că exagerez, să urmărim, puţin şi „logica preşedintelui”. Conform acesteia, Mihai I ar fi trebuit să fie un criminal de război, ca Antonescu, dar a fost în acelaşi timp slugă a ruşilor. Dacă Regele ar fi trebuit să fie un criminal de război, Antonescu chiar a fost un criminal de război, însă Băsescu, în aceeaşi situaţie, ar fi făcut exact ce a făcut Mareşalul! Bun, dincolo de faptul că preşedintele a învăţat istorie după ureche, ori din „producţiile” lui Gheorghe Buzatu, alt „reabitolog” al Mareşalului, D-Sa este împotriva poziţiei oficiale a statului român în ce priveşte regimul Antonescu, cu valul său de naţionalism şi antisemitism şi presărat cu mii de evrei asasinaţi. Mă întreb ce părerea au despre asta intelectualii dumisale de buzunar, în frunte, desigur, cu Vladimir Tismăneanu. Că doar preşedintele a nimerit-o la fix – peste cîteva zile are loc comemorarea de şaptezeci de ani a Pogromului de la Iaşi! Cînd mă gîndesc că D-Sa este şi şeful armatei, se sparie gîndul că mîine, poimîine lansează în faţa oştirii strigătul: „Soldaţi, vă ordon treceţi Prutul!”. Sau Nistrul, sau Dunărea, sau Tisa, în funcţie de dispoziţie şi de noile învăţături istorice pe care va dori să ni le predea. Şi încă putem spune „Har Cerului!” că România nu este vreo putere nucleară, să aibă butonul roşul la îndemînă!

E un lucru obişnuit ca şefii de stat să mai scape cîte-o trăsnaie, să mai facă şi cîte o nefăcută. Dar parcă alde Berlusconi ori Sarkozy mai o limită, nu recidivează non-stop. În fapt, în momentul de faţă, nu cunosc decît doi preşedinţi cu acelaşi apetit fără limită pentru scandal şi abuz personal, mă refer la Alexandr Lukaşenko şi la Hugo Chavez. Pe Putin nu-l amintesc, pentru că e mai abil, joacă mai bine rolul unui preşedinte „normal”, avînd şi avantajul plăcintei de Medvedev pe care o scoate la înaintare pe post de preşedinte de mucava. Deci, Lukaşenko şi Chavez. Niciunul dintre ei nu conduce popoare fericite. În Belarus, opoziţia, presa independentă, societatea civilă se antrenează mai mult prin puşcării, iar în Venezuela, se moare pe capete în revoltele din puşcăriile superaglomerate… Bine măcar că sîntem în Europa, adăpostiţi cumva în această gîndire nelalocul ei de instituţiile euro-atlantice.

Posted in Ceea ce cred | 62 Comments »

Securismul ca patriotism

May 21st, 2011

După controlarea, cu rezultate destul de slabe de altfel, a breslei politrucilor şi a celei a jurnaliştilor, CNSAS a ajuns la scriitori şi la alte categorii de intelectuali, precum universitarii cu funcţii de conducere. Cele cîteva zeci de cazuri de deconspirare de pînă acum au produs reacţii dintre cele mai diferite. Motanul Felix continuă să nege colaborarea şi după ce Justiţia a confirmat, ba chiar şi reconfirmat, pe baze de noi probe, din dosarele rudelor ce au căzut victime turnătoriilor sale, verdictul iniţial al CNSAS. Dna Mona Muscă a pierdut în instanţă şi pare să se fi împăcat cu gîndul deşi activitatea dumisale de colaborare cu Securitatea nu ajunge nici pînă la genunchiul broaştei prin comparaţie cu randamentul celui citat anterior. Vreo doi juni, pe vremea aceea, scriitori confirmă colaborarea, dar o pun pe seama şantajului exercitat de organe pe motivul unor prietene lăsate însărcinate şi dez-însărcinate în condiţiile momentului, deci ilegal. Asupra altuia s-ar fi exercitat presiuni cu eliminarea din facultate, în vremea stagiului militar efectuat înainte de începerea studiilor. Un altul nici nu mai aşteaptă să fie deconspirat, o face el însuşi, iar motivul e de genul celor amintite mai sus, şi primeşte laude de la dl Nicolae Manolescu. Ceea ce nu a primit şi Ceahlăul prozei româneşti de azi, care a negat colaborarea chiar şi după ce au apărut documentele incriminitorii, dintre care o mică parte sînt citate în acţiunea deschisă de CNSAS în instanţă, care urmează să stabilească verdictul. Documentele arată destul de clar condiţiile colaborării, dar nu mă voi pronunţa definitiv înaintea instanţei. Cert este că CNSAS susţine că relaţia Ceahlăului cu pricina e clară, în vreme ce impricinatul socoteşte că, de fapt, el s-a folosit de Securitate pentru a apăra literatura română şi pe scriitorii români, neavînd nimic de cîştigat personal! În cele din urmă, nu e deloc exclus să reiasă că instituţia represivă şi marele scriitor s-au folosit reciproc şi şi-au făcut una altuia şi unul alteia servicii reciproce. Că tot trăiam într-o epocă în care partidul aplica în politica externă – dar cum se pare şi internă! – principiul „avantajului reciproc”.

Mărturisesc că, văzînd cîtă lume bună cade din dosare, m-am simţit de cîteva ori complexat, cum mă simţisem şi cînd am răsfoit Dicţionarul Gay, editat acum vreo zece ani de Nemira, cînd am constatat ce puţini par să fie oamenii remarcabili de orientare heterosexuală, din toate domeniile legate de creativitate. În privinţa turnătorilor, pînă acum, ba mă simţeam complexat, ba îmi mai trecea. Acum, însă sufletul meu este pus la grea încercare! Tocmai a fost deconspirat ca vajnic colaborator al Securităţii un prorector al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, universitatea mea. Este vorba despre prof. univ. dr. Gheorghe Popa, care este şi preot în acelaşi timp, ceea ce, trebuie să recunoaştem, sună ca dracu`! Şi asta deşi nu e singurul cleric sau ierarh deconspirat. Însă, dacă acolo, în biserica lor – că este tot mai greu s-o mai socotim a noastră! – , se acoperă şi se apără unii pe alţii cu o îndîrjire demnă de o cauză mai bună – să ne amintim că BOR s-a opus oficial deconspirării colaboratorilor din zona cultelor –, dl profesor preot este, totuşi, prorector într-o instituţie civilă, laică, iar aceasta ar trebui să reacţioneze cum se cuvine. Oricît de atent am fost, n-am auzit vreo vorbuliţă, ca să nu vorbesc despre o decizie, a colegilor dumisale din Biroul Senat sau din Senatul universităţii mele.

Bun, dacă motivele ce i-au împins la colaborare pe cei amintiţi la început, ba chiar şi reacţiile lor – de la asumare la negare – intră într-o anumită logică naturală, ca să spun aşa, explicaţia dlui prorector m-a lăsat fără reacţie zile în şir, pînă acum cînd scriu acest articol. Ei, bine, preotul nostru a acceptat angajamentul cu Securitatea şi i-a devenit vajnică anexă din… patriotism! Nu, Dsa n-a suporat presiuni şi şantaje, nu-i era teamă că alesese cariera de preot într-un regim al ateismului militant, nu, nimic din toate acestea. Dl prorector s-a pus în slujba poliţiei politice a unui regim inuman şi ateu pînă la militantismul constant din dragoste de ţară! Pe cale de consecinţă, cine n-a acceptat să colaboreze cu Securitatea nu era patriot, iar cine s-a opus într-un fel sau altul regimului apărat de dl prorector era chiar un duşman al patriei! Ce chestie, este exact logica Securităţii. Că dl prorector a cedat atunci, poate aş mai înţelege, dar că, la douăzeci de ani de la prăbuşirea regimului comunist, gîndeşte încă ca un „activist de partid cu sarcini speciale” – e definiţia oficială a „lucrătorului” de Securitate, este mult mai greu de înţeles! Alo, Biroul Senat, se aude ceva sau mi se pare mie?

Posted in Ceea ce cred | 182 Comments »

Harry, vocea sa, pianul său

May 1st, 2011

Joi seara, în sala de concerte a TVR Iaşi, am avut norocul să asist la uluitorul recital al lui Harry Tavitian. Harry este un muzician care mi-a plăcut dintotdeauna, mai precis de la primul concert pe care l-a dat la Iaşi, cu grupul Creativ, în 1981 sau 1982, în cadrul unei ediţii a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti, organizată în urbea mea. De atunci, a mai cîntat de cîteva ori la Iaşi, dar nefiind în localitate, am ratat concertele cu pricina. În schimb, i-am ascultat şi reascultat discurile, l-am urmărit la TV, cînd a fost difuzat, m-am mai plimbat şi pe site-ul său sau pe youtube. N-aş putea spune exact de ce-l socotesc pe Harry unul dintre cei mai mari jazzmani ai momentului – şi nu mă refer doar la relativ săracul, dar de calitate!, spaţiu cultural-muzical de la noi – pentru că succesele sale internaţionale sînt notabile şi a cîntat mai peste tot în Europa şi dincolo de Ocean. Poate din pricina formulei sale muzicale, care reuşeşte să pună laolaltă tradiţia clasică a jazz-ului, jazz-ul contemporan şi felurite etno-muzici, de la folclorul armenesc la cel balcanic sau românesc? Poate din cauza calităţilor sale interpretative solo şi în diverse combinaţii instrumentale? Nu, chiar nu ştiu, ştiu doar că joi seara am stat mai bine de două ore sub vraja muzicii sale, a pianului său parcă vrăjit şi a vocii sale de o versatilitate parcă nesfîrşită. Dacă închideai ochii la un blues, unul de închisoare sau unul din Deltă – nu a Dunării, de bună seamă! –, aveai senzaţia că în faţa ta se află un negru abia scăpat de pe plantaţie. Dacă făceai acelaşi lucru în vreme ce cînta un dans din Caucazul neamului său, credeai că este vorba despre o solistă alto. Şi am făcut aceste probe, această experienţă, nu vorbesc ipotetic.

Pe afiş, scria că Harry se va produce cu teme armeneşti din jazz. Dar înseamnă să nu-l cunoşti deloc pe muzician ca să crezi că şi-ar putea impune asemenea limitări în cuprinsul unui concert! Aşa că a interpretat teme din jazz-ul clasic, compoziţii proprii, blues-uri, cîntece inspirate din folclorul armenesc de bună seamă, dar şi din cel balcanic sau românesc. Şi, într-o asemenea combinaţie de sonorităţi, nici nu s-a limitat la virtuozitatea sa pianistică incredibilă şi la vocea sa, de fapt vocile sale ar fi mai exact!, ci ne-a demonstrat ce înseamnă o muzică de mare calitate şi cînd încearcă timbrul altor instrumente, de la muzicuţa blues-ului la cele aparţinînd tradiţiei muzicale armeneşti. Sigur că mi-a plăcut întreg recitalul, iar dacă am rămas cu o slăbiciune pentru suita de dansuri transilvănene, culese de Bela Bartok, e şi din motive extramuzicale. E ceva fermecător şi cumva dincolo de muzică să asculţi nişte vechi cîntece româneşti, culese de un ungur acum vreo sută şi mai bine de ani, în interpretarea unui armean bîntuit, dar bîntuit bine!, de geniu muzical.

Şi mai este ceva care mi-a plăcut foarte mult şi care este de dincoace ori de dincolo de muzică – publicul. Nu mă refer numai la calitatea acestuia, la reactivitatea perfectă la muzica audiată, ci şi la vîrstă. Privind în jur, poate că nu simţeam chiar complexe de „om bătrîn”, dar nici mult nu mai aveam! Eu, profesorul Alexandru Cărăuşu, căruia îi datorez iniţierea mea în jazz, provocată de audiţiile pe care le organiza, pe cînd eram student, în amfiteatrul de la Matematică, Florin Cîntic, Emil Răducanu, un alt eminent animator al jazz-ului aici, în Iaşi, ca şi ceilalţi din generaţia mea, cam ridicam media de vîrstă a publicului! Este reconfortant însă să constaţi că jazz-ul nu are doar un trecut şi un prezent la noi, ci într-un fel, şi un viitor asigurat de un public tînăr şi de calitate. Cred că filiala ieşeană a Uniunii Armenilor din România, TVR Iaşi şi Alex Vasiliu, ca prezentator, merită toate laudele şi mulţumirile noastre pentru această atît de reuşită întîlnire muzicală cu Harry Tavitian.

Posted in Uncategorized | 73 Comments »

Paşte fericit!

April 20th, 2011

Geseënde Paasfees!

Gëzuar Pashkët!

Ti multsã-anji Pashtili!

честит Великден

Bona Pasqua!

Fu huo jie kuai le!

Sretan Uskrs!

Veselé Velikonoce!

God påske!

Glad Påsk!

Happy Easter!

Häid lihavõttepühi!

Hyvää pääsiäistä!

Joyeuses Pâques!

Frohe Ostern!

Καλὸ Πάσχα

Selamat Paskah!

Buona Pasqua!

Prospera Pascha sit!

Sveiki sulaukę velykų!

Среќен Велигден

Boldog Husveti Ünnepeket!

L-Għid it-tajjeb!

God påske!

Gelukkig Paasfest!

Wesolych Swiat Wielkanocnych!

Feliz Páscoa!

Счастливой пасхи!

Srećan Uskrs!

Bona Pasqua!

Milostiplné prežitie Veľkonočných sviatkov!

Vesele velikonočne praznike!

¡Felices Pascuas!

Glad Pask!

Paskalya bayramınız kutlu olsun!

З Великодніми святами!

Kellemes Húsvéti Ünnepeket!

Chúc Mừng Phục Sinh!

Posted in inima si arte | 103 Comments »

După ei, potopul!

April 11th, 2011

Se pare că vămuirea salariilor bugetarilor şi a pensiilor nu a condus la rezultatele scontate. Se moare încă prea puţin în România şi bugetul nu face faţă să-i întreţină pe prea numeroşii încă vii. Nu par destule nici cele 3 – 4 milioane de români plecaţi unde au văzut cu ochii în căutarea mijloacelor de a supravieţui – ei şi membrii familiilor lor rămase în ţară. Aşa că lupta împotriva excedentului de populaţie a urcat pe „noi culmi de proges şi civilizaţie” – scăparea de sub control a preţului benzinei, care a trecut pragul psihologic de 6 (şase) lei litrul, într-o ţară care-şi asigură, în principiu, jumătate din necesar din resursele interne şi, pe cale de consecinţă, creşterea galopantă a preţurilor la produsele de bază, de au ajuns loboda şi pătrunjelul un fel de trufandale, dacă nu chiar trufe importate din Franţa.

Dar tot nu e destul, tot nu se ajunge guvernul cu banii, deşi s-a îndatorat, de fapt, ne-a îndatorat la FMI, Banca Mondială şi UE pentru cîteva generaţii. În afară de creşterea impozitelor, scăderea veniturilor, genialul guvern Boc, al cincilea sau al şaselea, naiba ştie!, sau poate preşedintele, ceea ce e cam acelaşi lucru, nu face nimic, pentu că nu ştie nimic. Ba da, ştie, tocmai ce-a închis vreo 67 de spitale, să nu aibă unde ajunge nenorocitul care-a a avut neşansa să-l prindă vreo boală la vreme de criză. Privesc la TV şi mă frec la ochi – nu-mi vine să cred văzînd bolnavii lăsaţi părăsiţi în spitalele închise, medicii ajunşi pe drumuri, bolnavii de SIDA rămaşi fără tratament. Mai văd oamenii căzînd seceraţi de moarte în faţa porţilor spitalelor închise. Nu, nu văd asta pe televiziunile „duşmănoase”, Realitatea TV sau Antena 3, ci în jurnalele posturilor naţionale de televiziune. Mai întîi dl Arafat, care-mi plăcea pe cînd inventase SMURD-ul, dar mă desgustă de cînd pentru un post de secretar de stat minte de la ochi, apoi însuşi premierul, aflat în campanie electorală pentru conducerea PDL, pe undeva prin ungurime, au ţinut să ne asigure că nu există nici o legătură între închiderea spitalelor şi cei care mor la porţile lor! De parcă un prim ajutor, poate salvator sau poate nu, dar asta nu se poate şti dinainte, le-ar fi stricat acelora porniţi pe un drum fără de întoarcere.

Între timp, aceşti ipochimeni îşi umplu energic – deşi nu doar din energie! – buzunarele nu atît pe spatele nostru, cît pe vieţile noastre, prin toate matrapazlîcurile imaginabile şi inimaginabile, printr-o paletă de contracte clientelare ce rivalizează în diversitate cu însuşi curcubeul. După ei, de bună seamă, potopul. Dar după cum merg lucrurile, mă întreb dacă, după ce trece şi acest potop, după ce se termină şi această incredibilă domnie a nepăsării şi a fărădelegii, nu va veni şi timpul în care „totul se plăteşte” – şi nu în bani. Deja aceste doamne şi aceşti domni aproape au început să solicite acuzaţia de tentativă de genocid. Iar la aşa faptă, în cazul unui asemenea delict, tentativa se pedepseşte!

Posted in Ceea ce cred | 79 Comments »

Ţintă piept: Domnul Nicolae Manolescu

Mircea Ivănescu a plecat dintre noi

Jim Morrison – După patruzeci de ani

O colecţie de topuri culturale

„Dacă un poem nu-mi iese din prima, nici nu mai iese vreodată” – Un interviu de Cristina Petrescu –

Traian Băsescu şi istoria prin „apă de foc”

Securismul ca patriotism

Harry, vocea sa, pianul său

Paşte fericit!

După ei, potopul!

Serile TIMPUL

Categories

Archives

Blogroll

Meta

February 2012
M	T	W	T	F	S	S
« Jan
		1	2	3	4	5
6	7	8	9	10	11	12
13	14	15	16	17	18	19
20	21	22	23	24	25	26
27	28	29