Moţiunea de cenzură a picat în Parlament, însă în condiţii dramatice pentru guvern, preşedinte şi principalul partid de guvernămînt. Opoziţia a obţinut, în fapt, mai multe voturi decît puterea şi ar fi mai fi avut nevoie doar de încă opt pentru ca moţiunea să treacă. Şi asta în condiţiile în care calculul pur aritmetic stabilea o diferenţă de peste 20 de voturi în favoarea echipei guvernamentale. Sigur, în ceea ce priveşte soarta moţiunii mai trebuie să aşteptăm şi decizia Curţii Constituţionale, iar în privinţa salariilor şi pensiilor noastre, decisive vor hotărîrile instanţelor comune date fiind sutele de mii, dacă nu milioanele de procese ce urmează a fi deschise de cei afectaţi de pachetul legislativ al austerităţii. Nu mai vorbesc că bună parte din procese vor trece din instanţă în instanţă pentru a ajunge la CEDO. Acestea sînt, însă, mai degrabă nişte chestiuni de tehnică judiciară, însă deja putem constata efectele politice ale asumării răspunderii de către guvern pe un pachet de legi nu doar nepopular, ci şi controversat chiar din punct de vedere economic, dacă ne gîndim că FMI îi deconsiliase pe liderii noştri în această privinţă, sugerînd măsuri mai echilibrate, mai puţin agresive faţă de populaţie.

Este limpede, în momentul de faţă, că avem de-a face cu un nou echilibru politic, în cadrul căruia ceea ce numim opoziţie, respectiv PSD şi PNL, a reuşit să mobilizeze mai multe voturi decît guvernarea în exerciţiu, unele din acestea venind chiar de la guvernamentali! Pe de altă parte, este la fel de limpede că această tendinţă se va tot accentua pe măsură ce austeritatea va face ravagii în rîndurile bugetarilor şi pensionarilor, iar guvernarea se va dovedi la fel de puţin capabilă ca şi pînă acum să imagineze şi soluţii efective de ieşire din criză, de stimulare, de relansare a economiei. Pachetul de măsuri adoptat acum face ce poate face orice guvern lipsit de imaginaţie economică, taie din cheltuieli – şi nici măcar acolo nu taie bine, devreme ce risipa bugetară reală nu este jugulată, nici afacerile bugetaro-private de natură clientelară stopate. Avem toate motivele să credem că actualele măsuri de austeritate, dacă vor trece şi hopul Curţii Constituţionale, ceea ce guvernamentalii şi speră, devreme ce au fost în stare să încalce toate regulile pentru a-şi impune oamenii la recentele noi numiri, deci avem toate motivele să credem că aceste măsuri vor fi urmate în toamnă de altele, indiferent că va fi vorba fie de alte reduceri salariale şi de pensii, fie de o escaladare a fiscalităţii – mărirea TVA şi a cotei unice, noi taxe şi impozite etc.

Prin urmare, nu e exagerat să observăm că PDL, laolaltă cu liderul său real, dl. Traian Băsescu, au intrat pe o spirală a pierderii de popularitate ce nu mai poate fi stopată de nimic. De altfel, un sondaj prealabil votării moţiunii, dar succesor asumării răspunderii pe legile pauperizării, constata scăderea dramatică de popularitate a partidului de guvernămînt, a liderilor acestuia, precum şi a preşedintelui, perceput de populaţie drept principalul vinovat, devreme ce s-a repezit ca mireasa la pat, în locul premierului, să anunţe „nenorocirea”.  De altfel, e interesant că dl. Vlădescu a declarat că n-a participat la negocierile cu FMI, fiind înlocuit de alt „specialist” – sînt toate motivele să credem că „specialistul” cu pricina va fi fost însuşi preşedintele! Mă rog, s-o fi consultat şi cu EBA şi d-na Udrea, că doar sînt eminente capacităţi în domeniul economic, nu? Măcar pe partea de cheltuieli, ca să spun aşa!

În opinia mea, preşedintele riscă să devină unul din liderii cei mai detestaţi din istoria României, iar PDL să o ia pe drumul pe care au luat-o ţărăniştii acum vreo zece ani. PDL ar trebui să lase „lest”  ca să se salveze, să arunce peste bord, însă nu-i văd pe pedelişti nici despărţindu-se de preşedintele care i-a inventat, nici renunţînd la echipa de lideri providenţiali, adică oneşti şi competenţi, alcătuită din d-na Udrea şi puzderie de domni, precum Videanu, Vlădescu, Blaga, Funeriu etc, cum nici pe preşedinte nu-l văd debarasîndu-se de dl. Boc, pe care ni l-a pus deja de patru ori în spate pe post de substitut de premier! Situaţia pare fără ieşire, preşedintele şi oamenii săi s-au încurcat în propriul lor joc, care nu este decît un simplu joc „de-a puterea”, complet lipsit şi de preocuparea pentru buna administrare a treburilor obşteşti şi de orice grijă a resposabilităţii. E trist că am avut ghinionul acestei nefericite combinaţii între incompetenţa şi iresponsabilitate tocmai la vremuri de criză. Dar de ce m-ar interesa însă soarta lor, cînd soarta mea, a nostră  se anunţă a fi mult de-a dreptul cumplită?! În fond, fiecare pasăre, fiecare stol de ciori pre limba…

Guvernul d-lor Băsescu şi Boc, că nu prea ştiu care e premierul de facto, şi-a asumat răspunderea pe legile strîngerii curelei, urmează depunerea moţiunilor de cenzură iniţiate de PSD şi susţinute de întreaga opoziţie, dar nu prea se poate evalua ce se va întîmpla pînă la urmă. Într-o logică pur aritmetică, ne putem aştepta ca legile să treacă, deci moţiunea – sau moţiunile! – să cadă, pentru că foştii „independenţi” au anunţat abţinerea de la vot, numai că nu putem recurge doar la aritmetică pentru a ne da seama ce se va întîmpla. Situaţia este foarte mult încurcată de conflictul dintre interesele politice reale, de scurtă distanţă, dar mai ales de durată, ale partenerilor la jocul politic.

Strict politic judecînd lucrurile, interesul de termen scurt al PDL şi al UDMR este să înregistreze un succes la discutarea moţiunilor, iar interesul PSD, PNL şi cine-o mai reprezenta opoziţia este ca demersul de contestare a guvernului să aibă succes. Dacă privim însă lucrurile pe termen ceva mai lung, din perspectiva viitoarelor alegeri, vedem că nimic nu mai este la fel de sigur. Abordînd astfel problema este limpede că interesul PDL/UDMR este ca moţiunea să treacă, iar al PSD/PNL ca această să cadă! Prin urmare, este greu de estimat cîţi dintre parlamentarii puterii vor, ca să spun aşa, „trăda” şi cîţi dintre parlamentarii opoziţiei vor face acelaşi lucru. Oricum, dintre toţi actorii jocului politic, preşedintele este singurul pe care îl doare exact în bască de ceea ce se va întîmpla săptămîna viitoare. Pe de o parte, şi-a epuizat mandatele constituţionale, pe de alta, deşi a anunţat măsurile de austeritate, a avut grijă să ne dea de veste că, dacă măsurile eşuează, singur guvernul este de vină; în sfîrşit, pentru că, după succesele fulminante obţinute în lupta cu corupţia şi cu moştenirea comunistă, ca să nu mai vorbim despre setea inepuizabilă de putere şi de puzderia de gafe, nu mai are a-şi face griji în ce priveşte încadrarea dumisale în istorie patriei. La aşa nu, de bună seamă!

Bun, aşa arată lucrurile din punct de vedere politic şi, exclusiv, dinspre interesul principalilor actori politici. Dar din punctul nostru de vedere? La prima vedere, am fi tentaţi să spunem că nu contează, că ori unii ori alţii tot un drac este. Şi ar fi adevărat. La o privire mai atentă însă, e limpede că interesul nostru este ca moţiunea să treacă şi cel de-al patrulea guvern Boc, absolut incapabil de vreo măsură de relansare a dezvoltării, să se ducă naibii. Nu e mai puţin adevărat că n-ar fi o mare procopseală nici dacă preşedintele ar numi un premier din partea opoziţiei. „Programele” de ieşire din criză ale PSD ori PNL nu mi se par în substanţa lor esenţial mai bune decît cele ale bietului domn Boc şi ale acoliţilor dumisale. La drept vorbind, deşi nu încă sub forma unui program definitivat, singurele măsuri de reformă care trec de lungul nasului austerităţii, vizînd efectiv şi relansarea economică, mi se par cele formulate public de dl. Varujan Pambuccian, deputatul armenilor: eliminarea impozitului forfetar, care a decapitat şi decapitează în masă firmele mici, reducerea cotei unice la 4%, creşterea TVA la 24%, deci măsuri care să conducă la creşterea neinflaţionistă a veniturilor, la stimularea acumulării şi a reinvestirii. Cum nu-l văd pe dl. Pambuccian nominalizat premier, îl pot totuşi vedea ministru de finanţe într-un guvern de tehnocraţi, care să aibă drept mandat combaterea crizei şi organizarea alegerilor viitoare – care ar trebui să fie la termen. Un guvern condus de dl. Isărescu, poate Croitoru sau, de ce nu?, soluţia din toamnă, dl. Johannis? Partidele, toate, ar scăpa de povara scoaterii ţării din criză, iar noi am scăpa de povara şi mai mare a incompetenţei lor, ce tinde să se cronicizeze. În perioada cu pricina, ar avea vreme şi să se mai epureze la nivel de personal, că put rău, şi să se mai recicleze la nivel de expertiză, s-o poată lua de la capăt de la, totuşi, alt nivel. Acum, cu eforturi, dacă ajung, cu toatele, pe undeva pe la genunchiul broaştei…

La începutul anilor nouăzeci, în majoritatea statelor foste comuniste din Europa, au fost adoptate legi ale lustraţiei, menite să purifice climatul public de influenţele toxice ale foştilor stăpîni comunişti ai acelor ţări. Indiferent că lustraţiile au fost de tip excluziv, precum în Cehoslovacia, incluziv, precum în Polonia, sau mixte, adică oarecum între una şi cealaltă, trebuie să recunoaştem că au avut un oarecare efect, devreme ce ţările cu pricina au parcurs mai repede şi mai bine tranziţiile post-comuniste. Sigur, nu este vorba numai despre asta, mai trebuie adăugate şi alte cauze, precum tipul de regim comunist de la care au plecat, faptul că în unele ţări reformele începuseră înainte de căderea comunismului, că în unele din ele apăruse deja o societate civilă, ba chiar şi germeni ai societăţii politice, însă lustraţiile respective au avut măcar meritul de a calma spiritul public, de a împrăştia „ceaţa” deasă din ţările care au evitat sau amînat excesiv procesul. Mai trebuie spus că, în toate acele ţări, legile şi procesele de lustraţie au fost adoptate în urma unor reale şi puternice dezbateri publice. Este cunoscut, de pildă, faptul că, în fosta Cehoslovacie, preşedintele Vaclav Havel, ca fost persecutat, s-a opus legii lustraţiei, pe principiul umanist „să nu facem ca ei!”, dar a promulgat-o după ce aceasta a trecut prin Parlament şi printr-un referendum, dorind să respecte astfel voinţa populară, pe care o socotea mai importantă decît opţiunea sa. Mai trebuie amintit că fostul preşedinte polonez Lech Kaczynski, încercînd să transforme lustraţia incluzivă din anii nouăzeci într-una excluzivă, a eşuat din pricina rezistenţei clasei politice, dar şi a celei intelectuale şi a opiniei publice în general. Probabil că Polonia simţea că-şi închisese rănile în cincisprezece ani şi nu mai dorea să le redeschidă.

Aş putea spune că, în planul ideilor – şi doar în acest plan! – , am fost şi noi în rînd cu lumea, am fost şi noi sincroni. În iarna lui 1990, regretatul meu prieten George Şerban, laolaltă cu colegii săi din Societatea Timişoara, au lansat celebra Proclamaţie de la Timişoara, cu la fel de celebrul său „punct opt”, referitor la lustrarea persoanelor care au avut înalte funcţii pe vremea puterii comuniste. Proclamaţia ar fi putut să fie nu doar punctul de plecare pentru lustraţie, ci şi documentul programatic prin care Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 ar fi revenit la matcă, încheind episodul „loviturii de stat”, prin care Iliescu şi tovarăşii săi se căţăraseră la putere pe mormanele de morţi, răniţi şi schilodiţi. În ciuda faptului că se adunaseră milioane de semnături în sprijinul Proclamaţiei şi al „punctului opt”, care se referea explicit la lustraţie, n-a fost să fie! Puterea contra-revoluţionară neocomunistă s-a opus din răsputeri, populaţia a fost dezinformată prin presa de serviciu a „noii puteri” – de la TVR la ziarele Frontului şi de la Adevărul la puzderie de ziare locale, mai ales fostele oficiale judeţene ale PCR „eliberate”, participarea la procesul de manipulare a fost uluitoare! –, autorii Proclamaţiei fiind acuzaţi de toate relele de pe pămînt – de la faptul că ar fi dorit pedepsirea tuturor celor vreo 4 milioane de membri ai PCR, o aberaţie crezută de mulţi foşti simpli membri de partid!, pînă la faptul că vor să desprindă Banatul din trupul sfînt al patriei! Propaganda de atunci a avut efecte nu doar în faza exercitării sale, ci mult mai lungi, pe întreaga perioadă a tranziţiei, de vreme ce chestiunea lustraţiei, reluată ca proiect de lege de guvernarea liberală, oricum foarte tîrziu, a mai aşteptat pînă zilele trecute pentru a fi rezolvată legal!

Rezolvată? E un fel de a spune! Ce naiba să mai lustrezi acum cînd majoritatea celor pe care legea ar putea să-i privească a ajuns fie la o binemeritată  pensie, fie într-o lume mai bună decît cea în care trăim? Îl lustrăm pe pensionarul Iliescu, după ce a fost preşedinte vreme de zece ani şi trei mandate? Îi lustrăm pe propagandiştii Păunescu, Vadim ori pe securistul odios Ilie Merce, după ce au fost senatori şi deputaţi? Pe cine naiba lustrăm, de vreme ce ofiţerii acoperiţi ai Securităţii interne şi, mai ales, externe, nu pot fi nici măcar deconspiraţi, darămite lustraţi! Prin urmare, o lege care vine prea tîrziu şi nu mai priveşte mai pe nimeni. A, uitasem, îl putem lustra pe Iliescu din fruntea Institutului Revoluţiei Române! Dar cine naiba avea şi are vreo încredere într-un institut menit să acopere lovitura de stat în hainele Revoluţiei, condus de cel care a condus şi procesul confiscării Revoluţiei!? N-aş avea însă mai multă încredere nici dacă în locul dumisale ar fi paraşutat de la partid şi guvern vreun domn Mihai Neamţ ori altul pe acelaşi calapod din echipa de vajnici anti-comunişti de ora a douăzecişicincea a d-lui Tismăneanu, care a combătut puternic el însuşi comunismul fie de dincolo de Ocean, cînd acesta mai era verde în patrie, fie după ce acesta a ajuns oale şi ulcele! Înlocuirea unei culori politice cu alta nu cred că va servi cu ceva la înţelegerea „meandrelor” Revoluţiei la români. S-ar potrivi acolo, mai degrabă, o echipă de istorici adevăraţi, fără vreo afiliere politică. De ce a fost totuşi aprobată acum legea lustraţiei? Păi, e criză, se taie din salarii şi pensii, bucata de pîine devine minusculă, aşa că un pic de circ nu poate să strice!

I-aş ruga, totuşi, pe cei care se împăunează acum cu această victorie tardivă şi inutilă ori care se întrec în laude la adresa celor care au trecut legea prin Parlament, s-o lase mai moale cu evocarea numelui regretatului George Şerban. Nu acum şi-a dorit el să se producă o lustraţie şi nici într-un caz în această formă ce-i ocroteşte în fapt pe cei, puţini de altfel, care ar mai trebui acum lustraţi…

(O versiune a acestui articol în cotidianul Flacăra Iaşului din 27 mai a. c.)

Am avut parte în ultimele trei săptămîni de trei experienţe artistice, care ţin de artele spectacolului, cu totul deosebite. Este vorba despre vizionarea filmului Kapital, realizat de, probabil, cel mai bun regizor de documentare din România, Alexandru Solomon, despre excepţionala montare de pe scena Naţionalului ieşean a mereu surprinzătorului Mihai Măniuţiu, Aici, la porţile beznei, după  Hecuba şi alte tragedii de Euripide şi, acum două seri, de vizionarea spectacolului lui Radu Afrim, pe piesa unui dramaturg bulgar care locuieşte la Viena, din cadrul Festivalului de teatru Euro Art, care este încă în plină desfăşurare la Iaşi. Toate trei sînt evenimente artistice de primă mînă, menite să bucure inima oricărui iubitor de arte ale spectacolului. Ceea ce mi s-a întîmplat şi mie, ba chiar mi-am exprimat public bucuria în nişte articole de ziar sau pe blogul de faţă.

Cum e şi firesc, am urmărit cele trei spectacole independent, fără să-mi treacă prin gînd vreo legătură între ele. Însă o anume asociere mi s-a impus cu forţa evidenţei în această dimineaţă cînd, tocmai din pricina ei, mi-am şi schimbat tema articolului pe care îl citiţi. Voiam să scriu, o dată mai mult, despre criză, de parcă n-o simţim cu toţii de nu ne mai vedem unii cu alţii! Într-un fel, tot despre criză va fi vorba, dar despre alta, o criză care ne ţine de vreo douăzeci de ani şi care, măcar parţial, explică dacă nu chiar criza economică actuală, atunci măcar precaritatea politrucilor noştri în a-i găsi soluţii rapide şi eficiente, dincolo de obsesiva reducere a cheltuielilor şi a veniturilor populaţiei. Despre ce vreau să vorbesc? Ce legătură am găsit între cele trei evenimente care să mă conducă spre o concluzie politică? Păi, în evenimentele artistice amintite, am descoperit rolul fundamental al regizorului!

Pare o banalitate şi chiar este! Ce ar însemna un spectacol realizat fără dirijarea din umbră a unui regizor? Corect, aşa este, doar că regizorul cu pricina poate fi unul bun sau unul prost! În cazul celor trei spectacole, un film şi două dramatice, am avut şansa unor regizori foarte buni. Fără uriaşul lor talent şi colosala lor pricepere, nici actorii amatori din Kapital, în ciuda averilor lor colosale, n-ar fi făcut vreo brînză, vorbind din punct de vedere artistic, cum n-ar fi făcut nici actorii profesionişti din spectacolele domnilor Măniuţiu şi Afrim. Pe această cale, deci, am ajuns şi la concluzia politică. Toţi cei trei preşedinţi ai României post-comuniste, indiferent dacă au declarat asta deschis, precum dl. Băsescu, sau au procedat ca atare fără să o şi spună, cazul celorlalţi doi, au procedat ca nişte „jucători”, ca nişte „actori” într-o piesă, cînd ei, conform prerogativelor constituţionale, ar fi trebuit să-şi rezerve „rolul” regizorilor. Un rol care, deşi mai puţin vizibil, este în fond esenţial. Fără un regizor bun, spectacolul nu merge, oricît de talentaţi şi de dedicaţi ar fi „actorii”, care sîntem cu toţii! Probabil, cu regizori care nu şi-ar fi confundat rolul, ţinînd obsesiv să apară mereu pe scenă, altfel ar fi mers lucrurile în general în cei douăzeci de ani care s-au petrecut de la despărţirea noastră oficială de comunism. Dar ei nu s-au putut abţine, niciunul dintre cei trei, deşi în grade variabile, de la imitarea modelului de preşedinte consacrat deja de comunism. În defunctul regim, sau în fostul spectacol politic, Ceauşescu nu-şi rezervase doar rol regizor şi protagonist, ci şi de scenarist, scenograf etc. Iar modelul, după cum se vede, nu iartă!

Iar dacă în locul unei metafore artistice, am alege una sportivă, ce rol i-ar reveni unui preşedinte? De antrenor? În nici un caz, pentru că un antrenor  se ocupă doar de o singură „echipă”, cum de altfel, eronat, procedează dl. Băsescu – şi la fel au procedat antecesorii dumisale! – , de „gaşca sa”. În termeni sportivi şi în limitele constituţionale actuale, rolul cel mai potrivit ar fi, de fapt, cel de arbitru. Doar că arbitrul nostru mai dă cu piciorul în minge, se mai lipeşte în zid la loviturile libere, iar cînd se enervează mai tare, aruncă mingea în tribune!

(O versiune a acestui text a apărut în ediţia de azi 20 05 2010 a cotidianului Flacăra Iaşului)

Nu ştiu dacă am scris despre vreo carte de-a lui Gabriel Andreescu. De fapt, de ce să umblu cu cioara retorică vopsită, n-am scris şi mereu regret. Am scris numai un scurt fragment, o scurtă încercare de definire a profilului său de angajare publică într-o carte de acum vreo zece-cincisprezece ani în care mă străduiam să lămuresc, de fapt, mai întîi să-mi lămuresc complicatele relaţii ale intelectualului cu politica. Mereu m-am întrebat însă de unde vine stilul lui Gabriel Andreescu de abordare a chestiunile dificile, amestecul acela inconfundabil de precizie a judecăţilor şi infinită nuanţare a argumentaţiei. Din structura sa lăuntrică înnăscută? Din formaţia sa iniţială de fizician? Din experienţa disciplinei orientale? Poate din toate acestea şi poate nici nu este importantă originea acestui stil intelectual, cît faptul că acesta există şi că este spontan recognoscibil indiferent dacă Gabriel Andreescu se ocupă de istoria disidenţei româneşti – atîta cîtă a fost –, de procesul de integrare europeană, de minorităţi sau, de ce nu?, de Caragiale, cum a fost cazul primului articol publicat de el în Timpul, acum mai bine de zece ani.

Am avut ocazia să constat zilele astea, o dată mai mult, cu prilejul serialului său de pe www.cotidianul.ro dedicat „cazului Marino”, text pe care îl voi relua integral în Timpul pe această lună, nu doar această alură stilistică inconfundabilă, ci şi o mulţime de alte calităţi ale formulei sale mentale, de la simţul discriminatoriu care-l împiedică să confunde victima cu călăul la situarea neştirbită de partea victimei, desigur fără lezarea adevărului. Şi nu în ultimul rînd aş aminti modul salutar în care scriitura sa sobră, chirurgicală, ştiinţifică, se lasă uneori atinsă de cîte o figură de stil – însă doar dacă aceasta sporeşte pregnanţa argumentaţiei. În ce priveşte „cazul Marino”, reamintesc că acesta s-a născut din pricina recentei apariţii a memoriilor regretatului cărturar, memorii care n-au căzut chiar aşa de bine intelocraţilor zilelor noastre. S-a încercat, mai întîi, îngroparea lor preventivă, cu tot cu reîngroparea autorului!, la apariţia cîtorva fragmente în Evenimentul Zilei, operaţiune din fericire nereuşită. Cartea lui Marino nu doar că a fost bine primită, dar s-a bucurat de ediţii speciale ale mai multor publicaţii, precum Mozaicul – două ediţii, plus un supliment! –, Verso sau Observator Cultural – grupaje consistente în trei numere succesive. Şi atunci „lezăturile” – conceptul acoperă grupul persoanelor ce s-au socotit afectate de memoriile lui Marino! – au trecut la planul B, compromiterea lui Marino prin inventarea unei cariere de turnător al Securităţii, dacă nu chiar a uneia de mare spion obţinut prin miciurinizarea lui Richard Sorge cu Philby! Doar că au procedat într-o manieră extrem de grosolană şi extrem de neconvingătoare. I-au pus la dispoziţie unei jurnaliste dosarele – ori numai file din acestea, că nu-mi pot dat seama! – şi aceasta a scris o „demascare” demnă de presa anilor cincizeci. Habar nu am dacă autoarea n-a citit documentele în întregime sau doar nu le-a înţeles, ceea ce n-ar fi chiar o laudă, pentru că mi-ar fi jenă s-o bănuiesc de o rea-credinţă strigătoare la cer. „Norocul” lui Marino a fost acela că, tocmai pe fondul scandalului, Gabriel Andreescu chiar asta făcea, studia cele trei dosare realizate de Securitate în legătură cu “obiectivul” Adrian Marino. Nu ştiu cît l-a afectat dimensiunea morală a cazului sau precaritatea intelectuală a procedurii ca atare, cert este că Gabriel a simţit nevoia să intervină. Şi a intervenit decisiv făcînd praf construcţia „lezăturilor” şi a anexelor jurnalistice şi blog-istice ale acestora. Nu intru în detaliile argumentaţiei sale impecabile, pentru că o puteţi citi la adresa furnizată mai sus şi, peste puţină vreme, în întregime, şi în revista Timpul. Nu pot însă să nu sugerez citirea în paralel a „dezvăluirii” jurnalistice şi a analizei impecabile a lui Gabriel Andreescu. Nu doar raportat la improvizaţia din ziar, ci şi în absolut, analiza lui Gabriel Andreescu rămîne un model pentru abordarea documentelor rămase moştenire de la fosta Securitate. Şi nu trebuie să uităm acest lucru – acele dosare au fost produse de Securitate nu ca să facă vreun bine umanităţii şi reprezentanţilor individuali ai acesteia! Ne-a atras şi Adam Michnik atenţia acestui fapt şi e păcat că nici măcar cei care se laudă cu prietenia sa nu l-au ascultat cu atenţia cuvenită.

Iată, peste o lună, se vor împlini douăzeci de ani de cînd l-am cunoscut pe Gabriel Andreescu. Sigur, ştiam multe despre el încă de dinainte, de la Europa Liberă, de la care aflasem că evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 îl „prinseseră” în postura de deţinut politic, în care de altfel nu se afla pentru prima oară. Cu atît mai meritoriu mi se pare faptul că ştie să analizeze nuanţat, cu mare fineţe, destinul unui om care a trecut prin suferinţe asemănătoare, chiar mai mari dacă ne gîndim la epocă, să-i sublinieze acestuia marile calităţi, să-i înţeleagă şi circumstanţieze umbrele. Deci, se vor împlini peste o lună douăzeci de ani de cînd l-am cunoscut pe Gabriel Andreescu, pe Gabi. Asta se întîmpla la Copenhaga, la conferinţa post-Helsinki cu tema „Dimensiunea umană”, secţiunea pentru societatea civilă. Nu cred că ne-am văzut între timp de mai mult de 10 – 12 ori, dar de cînd există internetul şi pentru noi, am schimbat mesaje cu anumită regularitate. Şi, desigur, i-am aşteptat cu nerăbdare textele pentru Timpul. În general, le trimite la termen, dar e poate singurul pentru care aş întîrzia apariţia revistei, ca să nu lipsească din paginile sale. Adesea, nici măcar pe mine nu m-am aşteptat! „Dimensiunea umană”? Ce chestie, poate e chiar principala calitate pe care ar trebui să i-o semnalez! De douăzeci de ani, mai puţin o lună, ştiu că undeva, într-un apartament din Bucureşti, există un om pe care, în orice împrejurări, mă pot baza. Îţi mulţumesc, Gabi, că mi-ai făcut acest dar.