Dincolo de criza finală a comunismului, ba poate chiar şi din pricina asta!, pentru mine anii optzeci au însemnat în bună parte „luna de vacanţă” de la 2 Mai, celebra „staţiune” a nudiştilor moşteniţi de la mişcarea hippie – într-un moment în care pînă şi pe Coasta de Azur nudismul era interzis, cum putem vedea într-un film cu Louis de Funes! – de pe „litoralul însorit al Mării Negre”, după sloganul de marketing al epocii de aur. Da, o lună pe an scăpam parcă de sistem, de regim, de Ceauşescu şi de tot neamul lui. Stăteam, în fiecare vară, la o bravă familie de tătari, Soium după cîte îmi aduc aminte, undeva în apropierea şoselei care tăia satul dinspre Mangalia spre Vama Veche şi Bulgaria vecină şi prietenă. Şi, cum îmi aduc aminte, Nicu Vladimir stătea într-o zonă din care în mod inevitabil drumul său pe plajă trecea pe strada mea. Aşa că îl vedeam aproape zilnic trecînd prin faţa porţii, înalt, parcă nesfîrşit, cu pletele lungi legate peste frunte cu o bandana, mereu cu bocanci militari, insulated, pentru armata americană, în picioare. Uneori, avea şi chitara legată la spate, însă mereu mergea mînă în mînă cu o femeie foarte frumoasă, despre care tîrziu, abia după moartea sa, cînd avea să devină soţia altui mort drag, Florian Pittiş, aveam să aflu că-i era în fapt soţie. Nu pot spune că ne-am cunoscut în sensul adevărat al cuvîntului, am mai schimbat cîte o vorbă, trecîndu-ne, seara, cîte o sticlă de votcă din mînă în mînă, sau aprinzîndu-ne ţigara unul de la celălalt, dar pot spune că l-am ascultat, că am vibrat de zeci de ori, poate de sute, de-a lungul unui aproape deceniu, la vocea sa şi la sunetul chitarei sale. L-am ascultat seara pe plajă, în grup cu alte zeci de tineri – şi mai puţin tineri! – din toată ţara, ba chiar şi din alte ţări şi nu doar din ţările „frăţeşti”, ci şi din cele capitaliste. Apoi, ne-am pierdut din vedere. Abia recent am aflat că reuşise să emigreze în 1989 în Statele Unite, dar că, după Revoluţie, crezînd că locul său este aici s-a întors grabnic, lăsînd fericita Americă în legea ei!

S-a întors, dar nu cred că am ştiut să-l primim! Aşa cum nu reuşise să editeze vreun disc înainte de plecare, n-a reuşit nici la întoarcere. Deşi, odată ce s-a întors ca să ajute la schimbarea lucrurilor aici, a susţinut cîteva concerte, a cîntat chiar şi în Piaţa Universităţii. Ciudat, de tot ciudat! Acest poet remarcabil n-a reuşit să publice în timpul vieţii măcar o plachetă. Acest muzician uriaş, cu o voce virilă şi tristă ce mi-o evocă, fără să fie identică, pe cea a lui Jim Morrison, nu a reuşit să scoată nici măcar un disc clasic, un CD, sau măcar o casetă înregistrată profesionist, în studio, pentru că unele casete-pirat, înregistrate la concertele sau cîntările pentru prieteni, au mai circulat. Există numai şapte piese înregistrate cît de cît profesional, acasă la Nicu Covaci, care îl preţuia enorm, în anii nouăzeci. Pe la mijlocul toamnei, am avut însă ocazia să constat că, măcar într-o mică parte, această nedreptate absolută a fost cumva reparată. Un tînăr şi talentat muzician şi poet originar din Timişoara, Daniel-Silvian Petre, a avut iniţiativa înfiinţării unei edituri, dacă nu exclusiv, măcar prioritar dedicată editării lui Nicu Vladimir! Mircea Mihăieş a avut ideea să ne pună în legătură, aşa că l-am invitat urgent pe Daniel la Iaşi, să lansăm volumul şi CD-ul cu piesele înregistrate la Nicu Covaci la Serile Timpul. Am fost bulversat să constat că sala în care ne desfăşurăm „serile” de obicei este neîncăpătoare pentru cei care voiau să participe la eveniment. Ca de obicei, cei mai mulţi erau tineri şi chiar adolescenţi, care nu ştiu de unde auziseră de Nicu. Sala e confortabilă pentru 80 – 90 de persoane, atunci au fost în jur de 120, aşa că, deşi am mai adus scaune, o parte tot au stat aşezaţi pe scări ori au stat pur şi simplu în picioare. Dar niciodată, se pare, cînd e vorba de Nicu Vladimir, nu poate ieşi totul perfect. Am lansat cartea, însă CD-ul l-am audiat, ca să spun aşa, în „cruntă ilegalitate”! Din cauza nu ştiu cărei greve de la finanţe, editorul n-a putut procura timbrele de copyright, aşa că n-am putut pune CD-ul în vînzare! Editorul l-ar fi dat şi gratis, dar nu avea voie!

Volumul, ce poartă numele unuia din cîntecele lui Nicu, Lucrătorul ostenit, cuprinde poezii-poezii şi poezii-cîntece, e editat excelent şi ilustrat cu superbele desene ale autorului, cu cîteva din puţinele fotografii rămase în urma sa şi cu partituri manuscrise. O carte foarte frumoasă pentru o poezie foarte frumoasă şi o muzică minunată, pentru care Daniel-Silvian  Petre, Emil Kindlein, partenerul de muzică şi aventuri editoriale al acestuia, şi d-na Anda Niculina Pittiş, care a pus arhiva lui Nicu la dispoziţia editorilor, merită toate mulţumirile şi laudele noastre. Sperînd că nu abuzez de spaţiul site-ului, pînă la urmă cyberspaţiul e totuşi nesfîrşit, aş vrea să citez în întregime poezia Rock generation, care deschide volumul: „dar doamne aceşti oameni tineri/ generaţia mea/ căutîndu-şi/ printre nervii spintecaţi/ căutîndu-şi, căutîndu-şi/ înnebunitor/ libertatea/ oameni tineri/ gata să explodeze în cîntec/ de moarte durere bucurie de luptă/ căutîndu-şi sfîşietor locul/ apucînd cîte un capăt de drum/ înfăşuraţi cu funia/ autostrăzii/ sugrumaţi în fum/ sub spaima poruncii că totul/ totul acum/ între coline silnic purtate din/ rouă-n cenuşă/ înnodaţi într-un ţipăt rîvnind să fie/ cunună/ înţepenit în coaste/ în ochiul ce-atîrnă/ de viaţa sluţită-a neviaţă de-a/ valma/ sub goană de-a valma/ sub moarte de-a valma/ irosindu-se, irosindu-se niciodată/ pe deplin irosiţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ în privirile fripte răstignite pe/ mielul răpus/ aceşti oameni tineri/ generaţia mea”. Da, şi generaţia mea, în fond Nicu Vladimir era născut cu doar trei ani înainte de a mă fi născut eu!

Dragă Liviu, au trecut şase ani de când stăteam de vorbă la deschiderea „Prăvăliei culturale”, într-un început de aprilie.  Pari la fel de ocupat ca atunci, dacă nu mai rău: scrii ritmic la „Adevărul”, pe blog, în reviste. Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta în această primăvară a lui 2012? Dar una neobişnuită?

Da, acum şase ani scriam la „Cotidianul”, acum scriu la „Adevărul”, mereu la ziarele de mare tiraj – dacă tot scriu articole de ziar, măcar să am un public potenţial cît mai mare! Sunt destul de ocupat, dar asta nu înseamnă că neglijez cu totul „bucuriile vieţii”. Am un avantaj, scriu foarte repede atunci cînd cad pe subiect, indiferent de genul abordat. De pildă, un articol de ziar e gata în jumătate de oră, direct la computer, cu tot cu expedierea lui prin mail. Mai mult îmi ia găsirea subiectului. De fapt, nu găsirea, că eşti asediat de subiecte în România!, ci fixarea pe unul anume. Marţea după-amiaza, iar semestrul acesta şi joia, am orele la Universitate. În rest, nu prea există zile obişnuite şi zile neobişnuite, cam toate ajung să se structureze la fel – nu am de pildă, sîmbete şi duminici ca zile de odihnă, sîmbăta recuperez întîrzierile – interviuri, răspunsuri la anchete, articole ocazionale. Dacă am vreme, scriu şi pentru blog, dacă nu, postez ceva mai vechi, de obicei literatură de ficţiune. Duminica îmi scriu articolul pentru „Adevărul” pentru că, în ediţia electronică, se postează luni seara. Nişte zile cumva mai neobişnuite am trăit la sfîrşitul lui februarie, cînd am fost în spital vreo săptămînă pentru o intervenţie chirurgicală – deci, nu am avut ore la Universitate şi n-am scris decît ceea ce era strict obligatoriu, mai precis un articol pentru rubrica din „Adevărul”, dar am citit mai mult decît de obicei şi noroc că aveam conexiune la internet, altfel… Eu sînt un om dinamic, care mişcă mereu, chiar şi fizic, nu doar mental! Pînă la operaţie, am mers în fiecare seară o oră cu trotineta urbană, acum fac pauză şi mişcarea a rămas mersul pe jos. Dar peste vreo două săptămîni, reîncep, iar peste vreo lună sper să am parte şi de o vreme propice înotului. După socotelile mele, cinci-şase luni pe an reuşesc să înot, fie aici, fie pe unde peregrinez, pentru că din viaţa mea „obişnuită”, din 1990 încoace, fac parte şi călătoriile.
Cum stai cu literatura? Mai e timp şi pentru proză? Care sau cum va fi următoarea carte?

Ca să reiau o glumă de-a mea mai veche, eu sînt un scriitor ocazional, ca şi Goethe! Sigur, marele poet a avut mai multe ocazii decît mine. Prin scriitor ocazional, înţeleg un autor care nu se apucă premeditat să scrie o poezie sau o povestire, ci face acest lucru atunci cînd „îl apucă”, deci cînd nu mai are încotro şi trebuie să facă asta. Am avut, totuşi, suficiente ocazii să pot scrie cinci volume de poezii, trei de proză şi vreo cinci de eseuri. Nu pun aici producţia din ştiinţele antropologice – ştiinţele educaţiei, istorie culturală, ştiinţe politice – pentru că e altceva, sînt cărţi în care studiul are un rol foarte important. În ultimii ani, în ce priveşte poezia, impulsul „mă apucă” a funcţionat mai ales în vacanţe, petrecute în mod miraculos în anumite insule, în primul rînd Creta, apoi Azore, iar în noiembrie trecut şi Insula Mare a Britaniei. Tocmai mi-a apărut la Herg Benet volumul de inedite Poveşti filosofice cretane şi alte poezii insulare, care reuneşte producţia poetică din ultimii vreo-şase ani. Cred că numai 12 poezii sînt scrise acasă, restul prin mijlocul mărilor şi oceanelor! Iar acum două zile, a plecat la tipar un volum de proză editat de Polirom, numit, după una din povestirile incluse, Victimele inocente şi colaterale ale unui război cu Rusia. Povestirile sînt, toate, scrise acasă, însă sînt cumva, unele dintre ele, smulse altor spaţii pe unde m-am peregrinat şi, altele, smulse unui continent vast pe care mereu îl explorez şi care mereu se măreşte, mă refer la trecut, inclusiv la trecutul meu biografic. De multă vreme, am ajuns la concluzia că toată literatura este realistă, mai mult, autobiografică, desigur dacă operăm cu nişte concepte mult mai extinse decît cele comune în ce priveşte realitatea şi biografia, adică dacă includem acolo nu doar lucruri, fapte, evenimente „obiective”, ci şi toată plaja de fantasme, produse ale imaginaţiei, reconstrucţii mnezic-imaginare ale trecutului nostru şi ale trecutului diverselor noastre contexte. Următoarele cărţi sînt deci cele amintite, care ies zilele acestea pe piaţă, cam amîndouă o dată. Un  prieten, Igor Mocanu, de la editura Herald, glumea spunînd că am declanşat operaţiunea „occupy the book market”! Nici vorbă, ar fi peste puterile mele! Iar acum, eliberat cumva de aceste două cărţi, mă gîndesc dacă n-a venit vremea să încerc să scriu măcar unul din cele vreo cinci-şase romane care se zbat în mintea mea, unul de peste treizeci de ani! Ar trebui să fi căpătat în tot acest timp răbdarea necesară pentru a sta ore întregi nemişcat pe un scaun…
Acum câţiva ani îţi exprimai speranţa că vom intra în normalitate, sub presiunea europeană. Ce vezi, în jur, când ridici privirea?

Cred că, acum cîţiva ani, eram un om nepermis de optimist! Nu, dacă mă uit în jur, semnele normalităţii nu s-au înmulţit, mă tem că dimpotrivă. Iată, dacă mă uit la clasa politică, constat că e de mai proastă calitate decît acum vreo 14 ani, cînd am părăsit eu politica activă! Or, am demisionat din toate funcţiile publice, administrative şi politice, tocmai din motive legate de calitatea clasei politice, în interiorul căreia nu mă regăseam. Dar, atunci, măcar mai găseam cîţiva, în mai multe partide, cu care simţeam că pot discuta, fie şi în contradictoriu. Acum, am senzaţia că este vorba despre o altă specie, cumva decăzută din cea umană – de la „robocopii” care bat tot, mai ales femeile si copiii decît pe „hooligans”, la mitingurile anti-putere din ianuarie, la „androizii”, care ocupă funcţiile de putere, nu doar în politică, ci şi în administraţie, economie, sistemul bancar etc. Cred că „omul nou”, chiar dacă nu în chipul imaginat de Ceauşescu, este pe cale să devină dominant. Nebunia este alta, această clasă superpusă nu este paraşutată de chinezi, nici teleportată de pe Marte, ci este zămislită de noi înşine, „dintre noi şi pentru noi”, ca să citez un clasic neo-comunist de la faţa locului, pe dl Iliescu. Deci, avem o problemă antropologică şi la nivelul comunităţii, nu doar al elitelor impostoare. Asta mai înseamnă că noi înşine, la nivelul comunităţii, sîntem nişte impostori, iar „europenizarea” noastră este, de fapt, o simplă maimuţăreală a obiceiurilor, procedurilor şi practicilor europene. Parcă niciodată nu ne-a ieşit mai bine comportamentul conform vorbei „spunem ca ei şi facem ca noi”. Ca să nu fiu, nici de data asta, cu totul pesimist, aş spune că, acum, şansa ţine de numărul şi de momentul în care se va întoarce acasă un număr semnificativ din cele 3 – 4 milioane de români, acum, des-ţăraţi… Şi cînd se vor trezi şi cei de aici, cîţi sînt Aceia măcar au depăşit europenizarea de suprafaţă, fiind nevoiţi să funcţioneze în nişte lumi cu legi, instituţii şi proceduri clare şi eficiente. Deocamdată, constat că nici criza din ultimii vreo cinci ani nu-i aduce pe acei români acasă, chiar dacă unii nu se descurcă la fel de bine ca înainte de izbucnirea ei. Teama de România este, încă, mai înrădăcinată în ei decît teama de criza globală… Singura parte bună în toată povestea asta, pentru mine, dar şi pentru alţi observatori, comentatori şi analişti ai „fenomenului românesc” este că nu murim de plictiseală, nu căutăm disperaţi subiecte – dimpotrivă, trăim mai degrabă cu „angoasa alegerii”… Asta nu mă bucură, aş prefera să nu am despre ce să scriu articole, dar să trăiesc într-o lume mai normală. Poate e de vină şi vîrsta!
Care ar fi soluţia? Schimbarea clasei politice nu s-a întâmplat sau nu are efecte pozitive vizibile. Societatea civilă, pe de altă parte, pare apatică nu doar la noi, ci în tot fostul bloc comunist. S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre recesiunea economică, chiar despre o criză de sistem, există o nesiguranţă legată de viitor, o neîncredere în cei care conduc. Nici Vestul nu e scutit, n-ai zice că se mai îndreaptă spre societatea „de plaisir”, cum prognozau unii. Crezi că lucrurile se vor calma, vor reveni în matca dinaintea crizei? Sau că s-ar putea naşte un proiect social, politic, civic, care să spargă inerţia?
Dacă legiuni de politruci, economişti, oameni din ştiinţele antropologice etc n-au reuşit să găsească o soluţie, nici locală, care să ne privească pe noi, nici globală, slabă nădejde ca un simplu observator, fie şi avizat, ca mine, să reuşească asta! Ca om care observ atent şi încerc să analizez cu instrumentele pe care le am la dispoziţie, de la intuiţia poetică la unele mai aride, care ţin de analiza socială, demografie, economie şi statistică, nu mă pot totuşi deroba întrebării.
În plan global, mi se pare totuşi comic, de fapt tragi-comic, că tocmai cei care ne-au băgat în criză – politrucii care, votaţi de cetăţeni, se pun, odată aleşi, în slujba corporaţiilor care le-au finanţat campaniile!; bancherii care au stimulat, peste tot în lume, operaţiunea „credit doar cu buletinul”, care a provocat bula imobiliară ce a destabilizat complet sistemul economic, oricum fragil pe măsură ce se mondializează, aceiaşi bancheri care şi-au tras dividende din ajutoarele urgente de stat; oamenii de afaceri care au uitat de „economia reală”, a bunurilor şi serviciilor efective, stimulînd peste măsură „economia virtuală”, pur speculativă; ciocli internaţionali de la FMI, BM etc, care propun mereu măsuri de „asanare”, condiţie minimă, nu şi de „relansare” economică, ale căror soluţii n-au salvat niciodată nimic, dar au îndatorat enorm puzderie de state, devenite prin asta mai ascultătoare; ba chiar şi cercurile militare, care după ce declanşează, fără analiză serioasă, operaţiuni pentru oprirea încălcării drepturilor omului sau pentru a asigura accesul la democraţie pentru popoare oprimate, se trezesc că, după ce au cîştigat războiul, nu pot cîştiga pacea (!), şi produc mai multe „victime colaterale” decît regimurile înlăturate etc – deci, tocmai aceştia toţi vor să ne şi scoată din criză! De rîsul curcilor, dar în afară de premierul grec şi de Berlusconi, nimeni n-a mai căzut victimă crizei ce ţine deja de un cincinal! Păi, se îndatora Grecia atît, dacă nu era încurajată să facă asta ca să poată cumpăra produse germane sau din alte ţări dezvoltate din UE? Ajungea la decalajele la care a ajuns, dacă Comisia Europeană, observa din timp evoluţia? Dacă nu le-a observat, e clar că respectiva Comisie e cu totul incompetentă, dacă le-a observat şi a închis ochii, e limpede că e complice la aceste deficite şi trebuie să răspundă solidar cu grecii… Nemulţumirea globală faţă de „nomenclatura” politică – economică – financiară – militară a lumii a fost dovedită de amplul fenomen „occupy” care, în opinia mea, şi-a consumat doar prima fază, de avertizare, dar care va renaşte mult mai puternic, dat fiind că excelenţii gropari nu se dovedesc medici la fel de buni! Nici nu stau degeaba, peste tot în lume, sub pretextul combaterii terorismului, măsurile şi structurile represive se aglomerează. Iată, Tratatul ACTA, care din punctul de vedere al protejării drepturilor de autor este inutil, dat fiind că există legislaţia necesară, este absolut vital pentru corporaţiile care n-au învăţat cum să cîştige onest în mediul virtual, şi pentru politrucii cu frica în sînge de posibilele reacţii populare sau chiar revoluţii. Nici revoluţiile portocalii de acum cîţiva ani, nici primăvara arabă de mai an, ba nici măcar „occupy” nu erau posibile fără telefonia mobilă, reţelele sociale, internet în general… În ACTA, nu este vorba despre drepturile de autor, protejate prin legislaţie specifică peste tot în lume, ci despre limitarea libertăţilor noastre de expresie şi comunicare, de asociere, este vorba despre libertatea noastră.
În cadrul sistemului de acum, nu există ieşire, iar în general, nu cred că este posibilă întoarcerea la situaţia dinaintea crizei. Ce putem spera este impunerea unor forţe şi tendinţe care să fie în stare să reformeze sistemul, astfel acesta fie va exploda, fie va imploda, cum s-a întîmplat cu fostul sistem comunist. Doar că atunci problema era mai mică, criza de sistem cuprindea o mai mică parte din lume, nu toată lumea, plus că a existat o anumită „cooperare” între Estul reprezentat de Gorbaciov, Vestul reprezentat de Bush, cel adevărat, nu copia palidă, precum şi un factor de mediere, care reprezenta cumva şi Estul şi Vestul laolaltă, Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea, un personaj de o anvergură chiar mai mare decît a celorlalţi doi!
Şi revenind pe plaiurile autohtone…?

În ce priveşte micile noastre probleme, este clar că sistemul politic instaurat prin Constituţia iorgovan-iliesciană, remaniată cosmetic în 2003, a eşuat complet în modernizarea României, în aducerea sa în cadrul unei democraţii liberale autentice. Nici democraţia n-a trecut de stadiul „democraturii” în ultimii douăzeci de ani, ba chiar mandatele Băsescu au agravat entorsarea democraţiei şi caracterul poliţienesc al statului, şi nici economia de piaţă nu e mai mult decît una „de talcioc” – privatizările „pe comision”, clientelismul de partid şi de stat, trucarea a orice înseamnă competiţie economică autentică au făcut ravagii. Iată, după ce am avut cea mai sinistră formă de comunism din  Europa, tocmai ce punem pe butuci şi capitalismul, democraţia liberală. Ce se poate face? Dacă aş răspunde după ce-mi spune inima, aş spune că nimic! Să încerc să pun mintea la dispoziţie. Dacă sistemul politic a eşuat pînă la capăt, iar clasa politică în loc să se cureţe în timp, a devenit o caricatură sinistră, o soluţie internă a cîmpului politic nu e de întrevăzut – dacă era să se trezească din pumni, ca unii boxeri, clasa politică ar fi făcut-o pînă acum, cînd am ajuns pe marginea prăpastiei! Apariţia unei noi forţe politice mi se pare improbabilă. Vorbesc de una nouă, nu de reciclarea siniştrilor politruci actuali în formaţiuni cu alte nume, nici de „forţe populare”, născute ca şi altădată din reviste sau televiziuni. Acum, har Cerului!, aflu că OTV a falimentat – e una din puţinele veşti bune din ultimii ani! Prin urmare, rămîne să ne gîndim tot la renaşterea societăţii civile – mişcările de astă iarnă au fost un semn bun, ca şi activarea grupului important de oengeuri din ARC în monitorizarea clasei politice şi denunţarea hoţiilor, abuzurilor şi a imbecilităţilor acesteia. Poate nu e mare lucru, dar e o floare, chiar două, care nu vor face primăvară, dar poate o anunţă! Dacă n-am crede măcar asta, ar trebuie fie să plecăm toţi şi să-i lăsăm aici pe cei care se cred „stăpîni”, nu slujitori, fie să organizăm o sinucidere naţională comună. Oricum, ăştia ne duc spre moarte, şi încă una lentă, în chinuri! Măcar am alege noi momentul şi  maniera!
Cât de oportună ţi se mai pare legea lustraţiei, apărută, iată, în România, la 22 de ani de la Revoluţie?

Iar îmi vine să rîd! N-au dat-o la vreme, nici măcar cu o întîrziere de cel mult 10 ani, o dau acum cînd nu mai priveşte pe nimeni, eventual numai pe dl Iliescu – dar asta numai dacă vrea neapărat să mai fie senator sau să ocupe vreo altă demnitate lustrabilă, ca să spun aşa! Legea a fost dată acum de actuala majoritate parlamentară doar ca praf în ochi, cu evidentă intenţie electorală, deci demagogic. Nostim este că era să le iasă totuşi un fel de lustraţie pînă la votul final, cînd şi-au dat seama că, în forma trecută prin comisii, legea permitea lustrarea foştilor activişti UTC şi UASCR, deci şi a proaspătului lor premier. În forma dinaintea votului final mai lustra ceva, deşi nu ţin neapărat la eliminarea din viaţa publică a unor inşi care aveau 17 – 25 de ani pe vremea aceea şi se făcuseră tineri activişti din oportunism – nu că oportunismul ar fi o valoare ce trebuie prezervată! – , în forma adoptată, nu mai lustrează în fapt pe nimeni! Interesant mi se pare că legea, aşa nedăunătoare nimănui cum este!, a fost respinsă de Curtea Constituţională! Ce va mai fi, nu ştiu, dar nici nu cred că are vreo importanţă.

Societatea românească nu a tranşat momentul „Piaţa Universităţii”, am avut impresia asta urmărind recent un vârf de iceberg: o dispută purtată pe bloguri şi pe facebook de Daniel Cristea-Enache, pe de o parte, Laszlo Alexandru şi Vasile Baghiu, pe de alta. Cei din urmă, nemulţumiţi că un juriu din care făcuseră parte DCE, Eugen Simion şi Bogdan Creţu i-a premiat pe Ioan Groşan şi Ioan Es. Pop, purtători, între timp, ai etichetei de „turnător la Securitate”.  Argument: premiul are temeiuri estetice. Contraargument: nu este etic să fie răsplătiţi nişte foşti turnători. Se poate vorbi însă ani întregi despre Goma, am citit în „Timpul” ce a scris Gabriel Andreescu despre „Cazul Breban”, au fost deconspiraţi ca foşti colaboratori ai Securităţii tot mai mulţi scriitori cu nume grele în literatura română. Ce facem cu ei? E posibil un „moment zero”, ca în fotbalul românesc, când şefii de cluburi au decis să renunţe la blaturi? E cu totul utopică o „masă a împăcării”, după care umbrele, acuzele şi suspiciunile trecutului să rămână în urmă şi polemicile să se poarte doar pornind de la prezent?

Ceea ce este sigur este faptul că nimeni nu poate rescrie trecutul, deci nici cele personale nu pot fi recondiţionate. Ele pot fi însă asumate deschis, în deplină libertate interioară, iar asta poate fi o cale spre redempţiune. Din păcate, mai nimeni dintre cei în cauză nu şi-a asumat trecutul cu pricina, iar lucrurile au ieşit la iveală, fiind „victime” ale deconspirărilor. Cuvîntul „victime” poate fi folosit şi fără ghilimele, dacă ne gîndim la modul cu totul haotic şi, în acelaşi timp, cumva selectiv în care lucrează CNSAS-ul. Problema este că nici unul dintre cei deconspiraţi, cu excepţia lui Sorin Antohi, care s-a şi autolustrat vreme de cinci ani, nu şi-a asumat condiţia trecută deschis, bărbăteşte, ci mai fiecare a simţit nevoia „interpretării”, a minimalizării propriilor acte trecute. De bună seamă, nu cred că biografia pătată a unui autor desfiinţează opera aceluia, dacă opera este într-adevăr valoroasă estetic. Dar, în acelaşi timp, nu cred că opera este cu totul independentă de autor, este în deplină autonomie faţă de acesta. Mai cred că un concept lansat de Monica Lovinescu în anii optzeci, este vorba despre est-etica are un anume sens şi dacă scriitorii care au preamărit pe faţă dictatura au intrat pe merit în Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca, nu ar trebui să-i trecem cu vederea pe cei care au sprijinit-o, cred că şi mai condamnabil, „pe ascuns”. Toţi autorii amintiţi de tine sînt, fără discuţie, de valoare. Am şi scris-o mai despre toţi, chiar şi după ce am aflat despre trecutul lor. Am afirmat în scris, de pildă, că Ioan Es Pop este unul din marii noştri poeţi de azi, ori că Un om din Est nu este doar unul din romanele importante ale anului 2010, ci şi din 1990 încoace şi că abia aştept să apară şi al doilea volum. Juriul cu pricina i-a premiat pe cei doi autori. În opinia mea, deşi nu există vreo lustraţie oficială, ar fi fost mai bine dacă s-ar fi abţinut – premierea le-a făcut rău, în primul rînd, laureaţilor, de fapt, înainte de a isteriza climatul public cultural. Iar dacă juriul n-a avut această înţelepciune elementară, ar fi fost extraordinar dacă s-ar fi recuzat laureaţii. Ar fi fost un semn al asumării depline a trecutului vinovat, iar eu i-aş fi aplaudat cu toată sinceritatea. La noi însă, nu există cultura unor asemenea proceduri cum, cam în acelaşi sens, nu există instituţia demisiei…
Cum ai caracteriza momentul actual al literaturii române? Dar perspectivele acesteia?

În ciuda defetiştilor, care privesc lucrurile într-o continuă decădere, şi cassandrelor, care-i tot proorocesc sfîrşitul, cred că trăim unul din cele mai faste momente ale literaturii noastre, în continuarea celor mai importante momente de pînă acum, cel al marilor clasici şi cel interbelic. Să încerc să explic asta. Există, cu o terminologie clasică, pe care însă o adaptez după necesităţile mele, culturi majore şi culturi minore. Primele se definesc prinpluralism şi policentrism – atît al genurilor culturii, cît şi geografic, celelalte prin centrarea pe folclor şi pe literatură, iar în cuprinsul literaturii pe poezie. Să nu fiu înţeles greşit! Nu desconsider poezia, de altfel eu însumi scriu şi public poezie!, însă culturile centrate literar, mai ales în jurul poeziei, sînt culturi minore. Cultura noastră a fost aproape mereu una minoră, exceptînd perioada de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă la instalarea comunismului, cu cele două vîrfuri amintite. Ce s-a întîmplat atunci? S-a întîmplat că literatura şi-a pierdut rolul central, instalîndu-se şi alte centre precum filosofia, ştiinţele antropologice, artele vizuale, cele ale spectacolului şi cea a sunetului, ştiinţele exacte. Pe de altă parte, în literatura ca atare, am asistat la acelaşi proces de diversificare, prin dezvoltarea romanului, a artei dramatice, a eseului, istoriei şi criticii literare. Prin urmare, în intervalul de la jumătatea secolului al XIX-lea şi pînă la instalarea regimului comunist, cultura noastră a făcut un pas important – din păcate, nu şi decisiv – spre majorat. Regimul comunist a întrerupt acest proces care mergea, deşi tardiv faţă de alte spaţii culturale, în mod aproape „natural”. Literatura – şi încă una ideologizată şi cenzurată! -, iar în cadrul literaturii, poezia – din  pricina funcţiei sale „mobilizatoare” – au parcurs un proces de re-centrare, pe când celelalte dimensiuni ale culturii au făcut un puternic pas înapoi. Filosofia a fost înlocuită, aproape integral, cu doctrina oficială marxist-leninistă, disciplinele antropologice – laolaltă cu cibernetica şi genetica! – au dispărut în 1948, printr-un ucaz al lui Stalin, ca „ştiinţe burgheze”. Şi în ciuda admiraţiei categorice faţă de ştiinţa propriu-zisă, aceasta a capotat din lipsă de bani, logistică şi motivare. Sigur, a existat „mica liberalizare” a regimului comunist dintre 1964 – 1965 şi iulie 1971, momentul „revoluţiei culturale” pe model chinez – nord-coreean, cînd s-au făcut mici paşi în direcţia recuperării trecutului cultural şi a unui simulacru de poli-centrism. Cum regimul s-a speriat că lucrurile ar putea ieşi de sub control, a venit re-stalinizarea prin maoizare din 1971, iulie şi noiembrie. O agonie de 18 ani! Nu se poate spune că n-au apărut cărţi de valoare şi în acel interval, ba chiar în anii optzeci a apărut o întreagă generaţie de poeţi, prozatori, eseişti etc, dar a vorbi despre vreo cultură majoră în interval, ar fi curată pierdere de vreme. Literatura a ţinut atunci loc şi de filozofie, şi de istorie, şi de sociologie, ba chiar, după formula inspirată a lui Mircea Dinescu, şi de „moaşă comunală”! Procesul de revenire pe orbita majoratului a reînceput abia după decembrie 1989 şi a înregistrat deja rezultate demne de semnalat. Mai întîi, este limpede că ştiinţele antropologice – de la istorie la ştiinţele politice – au revenit în forţă, că artele vizuale şi cele ale spectacolului înregistrează de aproape douăzeci de ani succese (şi) internaţionale remarcabile, că, de circa zece ani, putem vorbi despre o generaţie întreagă de cineaşti, nu doar de cîţiva regizori buni, dar izolaţi. Asta se datorează fără îndoială nu doar dispariţiei cenzurii şi a controlului ideologic, ci şi relansării formelor specifice de educaţie superioară pentru aceste domenii care, în timpul comunismului, fie dispăruseră cu totul, fie fuseseră reduse la un nivel mai degrabă simbolic. Sociologia, psihologia, ştiinţele politice nu puteau fi studiate deloc începînd cu 1976, la Filozofie şi Drept intrarea la facultate era condiţionată şi de dosar – încă din 1972! -, la UATC, se scoteau două-patru posturi de actor, unul sau două de regizor etc. E posibil ca generaţia de cineaşti afirmată din 2000 încoace să datoreze enorm, dincolo de înzestrarea fiecăruia, aceastei explozii a învăţămîntului superior de profil. În ce priveşte literatura, cred că voi repeta cîteva lucruri spuse într-o conferinţă susţinută la sfîrşitul anului trecut. Se chema Un popor de Seherezade. Explozia genurilor narative după 1990, în care am tratat, ca fenomene legate între ele, evoluţiile de după 1990 în domeniile spectacolului teatral, cinematografului şi literaturii. După 1990, am început să povestim energic, în toate cele trei maniere amintite. De ce? Pentru că aveam multă memorie traumatizată, aveam deci ce povesti, şi am învăţat repede şi să povestim! În literatură, romanul a cunoscut o explozie pe care n-o mai trăise din interbelic. Dincolo de efortul auctorial şi editorial general, au existat două momente de intensă stimulare. La începutul anilor ’90 cînd, la editura Nemira, Dan Petrescu a lansat o operaţiune de descoperire de romancieri care a adus la lumină cel puţin 20 – 25 de nume, din care măcar cinci au rămas – Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca etc. Şi, apoi, excelenta exploatare a editurii Polirom a alegerilor politice din 2004, cînd a lansat vastul proiect Votaţi literatura tînără!, care între timp „a produs” peste 120 – 150 de autori, din care măcar 15 – 20 deja par să aibă şanse să rămînă în istoria literaturii. Nu e puţin. În interbelic, apăreau şi douăzeci de romane pe săptămînă, dar istoria literară înregistrează cîteva de zeci de romancieri pentru întreg intervalul, cinci-şase fiind de primul raft şi de vreo două-trei ori mai numeroşi sînt autorii demni de toată stima. Cred prin urmare că trăim un moment cultural fast şi că literatura de azi, deşi nu mai are vizibilitatea din anii comunismului, cînd era scoasă în vitrină, este într-o formă mult mai bună decît atunci…
Ce rol joacă marketingul, vizibilitatea, în „ridicarea” unui autor, astăzi, în vremuri cu multă televiziune, reţele de socializare etc?
Cred că joacă un rol mai mare decît ar trebui! Succesul vine prin marketing, adesea el vine în dauna valorii. Din fericire, acest tip de succes, care este unul facil, deşi poate fi uriaş pe termen scurt, trece repede, cum trec bolile copilăriei. Oricum, mi se pare foarte clar că, în cele din urmă, valoarea depăşeşte acest tip de succes, chiar dacă pînă şi critica literară, mai ales la criticii tineri – de altfel, ceilalţi, cu excepţii minime, oricum au dispărut în alte poziţii, mai avantajoase -, s-a metamorfozat într-un fel de publicitate operînd fie în favoarea vreunei edituri importante, fie a unor grupuri de congeneri. Critica efectivă pare încă o preocupare mai mult pentru cei din generaţia mea, de la Al Cistelecan la Ion Buzera şi de la Ion Bogdan Lefter la Tudorel Urian. Am dat doar patru nume, ca să nu fac un pomelnic, încercînd să acopăr cumva şi geografic situaţia. Nu e interesant oare că din puternica echipă de critici literari ieşeană din anii 1970 – 1980 n-a mai rămas nimeni activ?! Însă îi felicit pe autorii de literatură propriu-zisă care, deşi îşi publică mai întîi cărţile, studiile şi articolele pe hîrtie, ştiu să exploateze şi resursele oferite de media electronice – bloguri, reviste şi edituri virtuale, reţele de socializare. Eu, de pildă, sînt la al treilea blog, am postat trei cărţi pe www.liternet.ro – iar tirajele electronice le-au depăşit de peste zece ori pe cele pe hîrtie! -, colaborez frecvent la publicaţii exclusiv electronice, precum, iată!, Prăvălia Culturală, Tiuk! sau Agenţia de Carte. De peste un an, mi-am deschis şi cont pe Face Book, nu din motive de socializare, ci profesionale. Cum public mult în ziare, reviste şi pe blogul propriu, am un loc unde pot posta linkurile, ca să trimit cît mai puţine mailuri. Acum, cînd a ieşit cartea de poezii noi şi a plecat la tipar cea de povestiri, am făcut o intensă operaţiune de auto-promovare. Nu e nici o ruşine, doar nu mă jenez de cărţile pe care le-am scris şi publicat şi doresc ca ele să aibă cît mai mulţi cititori!
Ce ţi-ar plăcea să faci în următorii ani?  Există, printre altele mai noi, o dorinţă veche pe care vrei neapărat să o împlineşti?
Nu ştiu dacă îmi doresc ceva în mod deosebit, altceva decît ceea ce fac acum. Aş vrea să fiu măcar la fel de sănătos – deşi la sfîrşitul iernii, sănătatea m-a încercat destul de drastic, trecînd printr-o operaţie şi avînd de-acum nevoie de un medicament pentru diabet, nemaifiind îndeajuns regimul şi mişcarea – ca să-mi pot vedea de citit şi scris, ca şi pînă acum şi, desigur, să pot călători în continuare prin insulele mele dragi, poate şi prin alte locuri. Dacă n-aş fi destul de „matur”, poate m-aş gîndi să fac ceea ce n-am făcut în 1990, cînd am avut două ocazii foarte bune să mă stabilesc în altă parte decît România. Atunci, credeam că aici e de făcut totul şi locul meu e aici. Acum, e şi mai mult de făcut, că am comis şi nenumărate prostii între timp, dar nu mai cred că acesta este principalul meu rol, scop în această viaţă. Acum, aş mai avea şi avantajul că, între timp, am descoperit Creta, că m-am îndrăgostit de bucata aia enormă de piatră aruncată în Mediterana, care mi se pare locul cel mai potrivit pentru mine, inclusiv meteorologic! Nu sînt încă hotărît, e greu de luat o asemenea decizie cînd te apropii – mai este un an numai! – de şaizeci de ani, dar nu resping cu totul o asemenea „ieşire din scenă”…
Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

(Apărut mai întîi în pravaliaculturala.ro din aprilie)

http://www.youtube.com/watch_popup?v=iPQI6Yupt48

După drama Răstignirii, a urmat coborîrea în Sfîntul Mormînt, apoi Învierea. Un film, de asemenea în 3D, cu Sfîntul Mormînt, cel în care a fost coborît trupul lui Christos

http://www.360tr.com/kudus/kiyamet_eng/index.html

Momentul Învierii este cel în care, în sufletul creştinilor se deschide bucuriei, entuziasmului veseliei. Şi prăznuim. Cu miel, cozonaci, pască, vin roşu şi ouă încondeiate. Ciocnim ouăle, închinăm paharul de vin. Trei zile pe care le smulgem din timpul comun şi le dedicăm Sărbătorii.

Paște luminat. Sărbători fericite!

http://www.jacquielawson.com/viewcard.asp?code=3423149642540&source=jl999

Bun Doamna Udrea este o Doamnă fotogenică – era să scriu cu u, dar am evitat nu doar pentru că ar fi fost lipsit de eleganţă, ci şi cu totul neadevărat! –  ba chiar şi telegenică. Toată ziua la pozat şi toată seara la televizor, în studiouri vreau să spun. Pe cale de consecinţă, dumneaei s-a pozat călare pe calul alb, tricotînd, dînd cu mopul prin sediul partidului,  – deh!, dacă partidul e cam murdar – , s-a mai pozat cu furca la subraţ, apoi ducîndu-i plăcinte preşedintelui convalescent sau lîngă bradul de Crăciun al acestuia, alături de graţioasa EBA, inaugurînd săli de sport rurale şi pîrtii de schi la cîmpie ş. a. m. d. Nu se pozase încă la uşa mortului, dar acum şi-a îndeplinit şi acest nobil obiectiv. Şi nu orice mort, ci soacra mult-iubită a Dlui preşedinte. N-aş vrea s-o iau pe o pantă cam psihanalitică, dar nu pot să nu mă gîndesc dacă n-a vrut să semnaleze prin acest gest că postul a rămas vacant şi cine ştie…

Da, Doamna Elena Udrea s-a pozat în cele mai aşteptate şi, mai ales, neaşteptate posturi. Nu s-a fotografiat deocamdată, ea înseşi, în copîrşeu, alături de admiratori desigur! Eu îi doresc viaţă lungă şi, dată fiind diferenţa de vîrstă dintre noi, desigur că nu voi putea verifica dacă îşi va îndeplini şi acest minunat capriciu. Dar aş putea pune pariu că va face şi acest lucru. Staţi liniştiţi, sînt un om serios şi îmi voi plăti pariul şi post-mortem! Numai dacă aveţi grijă să nu se pozeze lîngă năsălia mea!

Textul care urmează a fost selectat dintr-un interviu mai amplu, realizat acum cîţiva ani la instigarea lui Cristian Pătrăşconiu, în vedere includerii într-un volum  colectiv coordonat de prof. dr. Adrian Neculau, care se numi probabil Cartea Jijiei şi va reuni texte semnate de un număr important de intelectuali ieşeni de azi, de toate specializările, care s-au născut şi/sau au copilărit pe malurile deloc vijeliosului – decît pe vreme de inundaţii! – rîu. Oameni care, prin urmare, la un moment dat, au părăsit Jijia în favoarea la fel de puţin vijeliosului Bahlui! Dacă, deocamdată, cartea-interviu începută cu CP a luat o pauză, iată, fragmente din ea pot fi de folos pentru atingerea altor proiecte!

- Să rămînem pentru o vreme la „amintirile trecutului”: aici, unde este copilul Liviu Antonesei?

- Of, Dumnezeule, în ce vrei sa mă bagi! Date fiind circumstanţele naşterii mele, mă pui să vorbesc despre ceva care, în mod normal, n-ar fi existat, dar norocul a făcut să existe multiplu. În loc de niciuna ori de una, am avut o mulţime de copilării, pe care le întrevăd acum caleidoscopic, neştiind exact unde s-a terminat una şi unde a început alta, neştiind nici măcar dacă se vor fi terminat cu toatele! La începutul anilor `50, părinţii mei erau cadre medicale medii – şi singurele totodată – la un dispensar dintr-un sat, Ţigănaşi, aflat la vreo cincisprezece kilometri de Iaşi. În aprilie 1953, cînd eu aveam şapte luni de viaţa intrauterină, părinţii mei au avut fericita/nefericita inspiraţie să meargă într-un sat aflat la vreo treizeci de kilometri de reşedinţă, în vizită la familia unei surori mai mari de-a mamei. Drumul era dificil, o bucată cu şareta dispensarului, apoi cu un tren, iar finalul cu căruţa. După cîteva zile, au început drumul invers. Dar în dreptul dispensarului comunal pe mama au apucat-o durerile naşterii. La dispensar nu era nimeni, era încă foarte dimineaţă, astfel încît m-a născut asistată de tatăl meu, care de fapt era asistent de igienă. Astfel, a apărut pe lume o fiinţă de sub un kilogram jumătate, cu pielea neformată complet, dar cu un incisiv de sus deja mijit! În mod normal, atunci, dar şi acum, cum am văzut la maternitatea ploieşteană, un asemenea făt deceda fără mari probleme. De altfel, mama mamei mele, sosită acolo în fugă dintr-un alt sat, cu legiunea de rude după ea, a şi decretat: „Ce-o să mai sufere Anişoara, săraca! Broasca asta nu trăieşte nici o săptămînă!”. Şi aşa ar fi fost, dacă părinţii mei n-ar fi fost oameni de meserie, care s-au priceput să improvizeze un incubator dintr-un cadru metalic, cîţiva metri de tifon şi un bec electric. Deci, prima lună de viaţă aşa mi-am petrecut-o, în acel dispensar de la Vlădeni, pentru că în satul nostru nu exista încă electricitate. Aşa a început, deci, copilăria mea, aşa au început copilăriile mele. Cea dintîi este cea de la Tigănaşi, deci, şi a durat pînă pe la opt ani şi jumătate şi i-aş spune perioada protectivă, dacă nu şi paradisiacă. Apărînd pe lume cum am apărut, cei din jur, adică părinţii, bunica dinspre tată, femeile de la dispensar, cam toată omenimea de pe-acolo, au simţit nevoia să mă protejeze, poate chiar în exces. În ciuda sărăciei endemice din jur, aveau şi mijloace de altfel – pe lîngă cele două salarii, mai erau vreo două sute de curci într-o şură, o vacă, o livadă care începuse să dea în rod, chiar şi o mică vie. Într-un pod de la dispensar, ai mei au găsit nişte vitaminizante suedeze, cu fluor şi calciu, rămase din timpul foametei, şi m-au îndopat cu ele. Mai trist a fost cînd s-au terminat şi a început calvarul, pe care ce-i din generaţia mea şi-l amintesc desigur, unturii de peşte, cu gustul şi mirosul ei insuportabile. În ciuda protecţiei, ori poate din cauza ei, au mai fost destule ocazii atunci să ies precipitat din această lume. Cînd am căzut în betoniera de pe şantierul casei noastre, care se mărea odată cu numărul membrilor familiei. Cînd am descoperit un depozit de muniţie şi mi-am umplut buzunarele şi mîinile cu focoase şi doar abilitatea vizitiului a reuşit să mă dispenseze de ele, să le arunce într-o fîntînă părăsită, unde au şi explodat foarte frumos, în opinia mea de atunci, dar şi de acum! Sau cînd am dat foc unei căpiţe de fîn, ca să se încălzească oamenii ce scoteau cartofii pentru dispensar din pămîntul îngheţat al unei gropi căptuşite cu paie. Cînd mi-am dat seamă că e destul de groasă, am încercat, desigur, să sting incendiul!Dar astea sînt amintirile neplăcute! Cele plăcute sînt, desigur, mult mai numeroase, chiar mai palpitante, dar nu ştiu de ce nu simt nevoia să le evoc, poate în afara primei zile de şcoală, cînd m-am îndrăgostit brusc de colega de bancă şi cînd am băut pe loc cerneala căzută din călimara ei răsturnată în prima pauză, ca să o salvez de eventualele represalii ale învăţătoarei. Din fericire, învăţătoarea mea de atunci a înţeles semnificaţia profundă a gestului meu şi s-a mulţumit să mă spele de urmele intens colorate în violet ale acestuia.Însă probabil cele mai importante lucruri din acea copilărie rămîn învăţarea înotului, la o vîrstă atît de mică încît nu mi-o amintesc. Satul era pe malul Jijiei, mai erau şi nişte iazuri în perimetrul comunei, astfel încît noi, copiii de acolo, învăţam cam în acelaşi timp să mergem şi să înotăm. Şi învăţatul scrisului şi al cititului, pe la cinci ani, cu ajutorul bunicii, un pedagog foarte talentat. Pe titlurile din „Scînteia” mă învăţa literele, apoi mă trecea la „Biblie”, pentru că, foarte credincioasă fiind, acolo avea interesul ideologic, ca să spun aşa. Tot ea mă ducea la biserică, pînă tîrziu în cea de-a doua copilărie, cînd ne mutasem în Iaşi. De-abia atunci, am sesizat că părăseam slujba cînd începeau rugile pentru conducători, sub pretextul că o dor picioarele. Dar la sfîrşitul clasei întîi, părinţii mei au luat decizia să ne mutăm la Iaşi, „pentru viitorul copiilor”, cum i-am auzit vorbind. Tata plecase mai devreme, la direcţia sanitară raională, iar la sfîrşitul anului şcolar ne-am mutat şi noi. Dacă la „raion” îmi plăcea, pentru că era în afara oraşului, într-o zonă împădurită, pe care tranziţia de acum o transformă în cartier rezidenţial, şi aveau nişte cai mari nemţeşti, prima locuinţă ieşeană a fost un şoc, trăind violent sentimentul pierderii paradisului şi, mulţi ani după aceea, nostalgia acestuia. Chiar de curînd într-un poem apare imaginea „iazului mov din copilărie”, pentru că aşa mi-l amintesc eu într-un amurg splendid de sfîrşit de vară, început de toamnă. Mai întîi că era un apartament foarte mic prin comparaţie cu casa noastră părăsită. Iar curtea, dacă-i pot spune aşa, era minusculă, fără scrînciob şi celelalte ce le părăsisem mai degrabă fără voia mea. Noroc că exista un maidan ce mi se părea, prin dimensiuni, doar prin dimensiuni, comparabil cu curtea-grădina-livada de acasă. Pe deasupra, grupul sanitar, pe care îl împărţeam cu o altă familie, era lipsit de lumină, iar din ţevile negre se auzeau zgomote fioroase, de parcă s-ar fi ascuns balauri acolo. Pe deasupra, încă din prima zi a început să mă doară gîtul de la toţi oamenii pe care-i salutam pe stradă, ba într-o parte, ba în cealaltă. De-abia după vreo trei zile, a observat mama chestia asta şi mi-a explicat că „aici nu e ca la noi, la ţară”. Şi chiar nu era! Poate din acest motiv, toate vacanţele şcolare le petreceam la verii mei, la Vlădenii unde mă născusem din întîmplare, unde trecea de asemenea Jijia şi unde iazurile erau chiar mai mari decît la Ţigănaşi. Toată copilăria ieşeană a fost deci dublată de cestălaltă, cum toată adolescenţa a fost dublată de vacanţele de vară petrecute într-o colonie forestieră de munte, undeva lîngă Oneşti, unde locuia un frate al mamei, perioadă atît de importantă, intelectual şi sentimental, încît am evocat-o într-o povestire scrisă prin 1978, rescrisă în 2002 şi tipărită în volumul „Check Point Charlie”. Şi-aşa îmi amintesc cum a intrat literatura în viaţa mea! După un an, ne-am mutat într-o altă locuinţă mai spaţioasă, unde aveam la dispoziţia nu doar o curte mare, cu salcîmi şi duzi, dar şi o străduţă întreagă, ferită de circulaţia maşinilor, unde ne întîlneam 15 – 20 de copii de vîrste apropiate, jucam fotbal, ascunsa, învăţam să fumăm pe ascuns, ne luptam cu găştile din curţile vecine, ne iniţiam în cele erotice. Şi-mi amintesc cum o simplă replică a bunicii m-a vindecat definitiv de vreun antisemitism. Acolo unde locuim, jumătate eram familii de români, cealaltă jumătate erau familii de evrei. Între mine şi Adolică, un băiat de vîrsta mea, era o anume rivalitate legată de leadership, dar şi de o fată spre care priveam amîndoi. Odată, m-a luat prin surprindere, m-a trîntit jos, m-a imobilizat destul de meseriaş şi a început să-mi care pumni cu nemiluita. Eliberîndu-mă în cele din urmă, l-am pus pe fugă şi am strigat după el „Jidanule”. Bunica mea, care era în înalte discuţii teologice, cu mama altui copil evreu, a auzit, a scos capul pe geam şi m-a chemat. De faţă cu interlocutoarea ei, de care-mi era groaznic de jenă, mi-a spus doar atît: „Dar tu ai uitat că Iisus Hristos a fost Jidan?” Ei, bine, de atunci, n-am mai uitat! Dar, deosebit de ceilalţi copii, eu citeam aproape tot timpul. În cîteva zile dintr-o vacanţă de iarnă, în clasa a treia cred, fără pauze decît pentru somn, am citit „Cavalerii teutoni”, ieşind ameţit din lectură. Apoi, „Baltagul”. Şi apoi am început să scriu – să scriu romane! Era perioada filmelor cu partizani sovietici, aşa că primele romane erau cu partizani. Apoi, începînd mica liberalizare, veneau westernurile cu John Wayne şi am început să scriu westernuri şi, pentru că primisem cadou una din primele truse de creioane cariocas din curte, le şi ilustram cu splendide desene de un kitsch nebun. Chiar regret că acele caiete, ca şi altele de mai tîrziu, s-au pierdut la cutremurul din 1977.Şi deodată, copilăria s-a terminat, cred, cel puţin această copilărie. Pe de o parte, m-am îndrăgostit, serios şi fără speranţă, de o fată de vîrsta mea din vecini. Pe de alta, după examenele de absolvire şi de admitere în liceu, aflat în vacanţă la alţi veri de-ai mei, la Hălceni, lîngă Vlădeni, unde unchiul meu avea în grijă harbuzăria, în vreme ce-mi trăiam interiorizat iubirea fără speranţe, a dat istoria peste mine. Într-o zi splendidă de sfîrşit de august, în vreme ce încercam cu verii mei al zecelea harbuz ca să-l găsim pe cel bun, a sosit din sat, în fugă, sora lor mai mare, care ne-a spus gîfîind că Uniunea Sovietică împreună cu alte ţări socialiste, dar fără România, au ocupat Cehoslovacia. În două ore, eram în tren la Vlădeni, iar pînă să se facă seara eram deja acasă. Îmi amintesc că, din prima seară, am luat cu toţii, de copii vorbesc!, am luat cu toţii decizia să ne apărăm patria de ruşi, dacă ne ocupă şi pe noi. Cred că era prima oară cînd foloseam cuvîntul patrie! În vreme ce tancurile patrulau pe strada principală, spre Prut, după cum spuneau adulţii, noi am făcut rost de carbid şi ţevi de aluminiu, din cele folosite la antenele TV, am făcut provizii de pietre şi ciomege. Eram pregătiţi, dar n-a mai fost nevoie! Sigur, acum, evocînd acele scene, rîd în hohote, dar nici alţii n-au fost mai breji ca noi! Am aflat între timp despre foştii deţinuţi politici care au intrat în PCR, după discursul din balcon al lui Ceauşescu, ca să poată apoi intra în gărzile patriotice, să primească arme şi să-i bată snop pe eventualii invadatori! Aşa s-a terminat acea copilărie şi, probabil, orice copilărie se termină întotdeauna cînd dă istoria, cu tancuri şi ciubote, buzna peste ea!

- E din ce în ce mai interesant ce îmi spui despre copilăria ta. Atât de interesant încât devin şi mai curios. Vreau să te rog să îmi mai vorbeşti despre copilul Liviu Antonesei. Cum era lumea în care trăia el? Vreau să spun – până când să se destrame, din ce era făcută vraja ei?

- Dacă trec peste această întîmplare tristă, cred că pot spune că am avut o primă copilărie fericită, într-un mediu ce mi s-a părut mereu paradisiac. În ciuda epocii, nouă nu ne lipsea nimic din cele neapărat necesare. Iar dacă părinţii, din pricina slujbelor, lipseau cam zi lumină, dar şi multe nopţi, fiind ba la dispensar, ba la bolnavii de prin satele comunei, bunica era mereu în preajma noastră, a mea şi a sorei mele. Şi era o adevărată colecţie de poveşti, snoave, întîmplări. Şi mai era cufărul său din lemn cu chingi metalice din care scotea cărţile sale despre sfinţi, acte cu ştampile chezaro-crăieşti şi regale, ilustrate vechi cu Viena, Bucureşti, ori cu imagini americane, primite de la bunicul din peregrinările sale, de la sora tatei instalată în capitală, fotografiile celor doi băieţi morţi pe front şi ale unei alte fiice, îmbrăcată în uniformă de liceu, moartă de tuberculoză imediat după război. Dar, mai ales, era imensul şes pe care am învăţat să joc fotbal cu mingea de cîrpă, Jijia în care nu ştiu cînd am învăţat să înot şi cele cîteva iazuri. Îmi amintesc prima ciocolată, adusă de sora tatei de la Bucureşti, că „se băgase” cu prilejul Festivalului Internaţional al Tineretului, cred că tot prin 1955 sau 1956. Şi o mulţime de prieteni cărora aveam să le pierd urma în 1961, cînd ne-am mutat la Iaşi şi a început altă copilărie. Acesteia, deşi nu-i pot reproşa propriu-zis mare lucru,  nu i-aş mai putea spune paradisiacă. N-aş putea da acest nume nici vacanţelor petrecute la Vlădeni, extraordinar de pline de altfel, nici celor de la Hălceni, cu fabuloasa harbuzărie. Nu ştiu de ce, poate că, totuşi, creşteam cu fiecare lună, cu fiecare zi.

- Spuneai mai înainte că lumea aceasta s-a dărâmat (într-un fel, fiindcă fragmente din ea au rămas în tine) atunci când istoria a intrat cu tancuri şi ciubote. Era prima dată când istoria dădea buzna în copilăria ta?

- Nu, probabil că mă mai întîlnisem cu istoria, dar nu atît de direct şi de brutal. Auzisem, de pildă, de foarte mic lucruri despre cooperativizare la care, ca „intelectuali ai satului”, participaseră, cel puţin la faza blîndă, şi părinţii mei. Auzeam cîte ceva în discuţiile lor, dar nu înţelegeam mare lucru, pentru că, pe de o parte, ei tăceau cînd mă sesizau în preajmă, pe de alta, puterea mea de înţelegere era fatalmente limitată. Eram însă un admirator necondiţionat al lui Victor Aruştei, singurul din comună care nu intrase în cooperativă – şi n-a intrat nici pînă în 1989! –, deşi nu înţelegeam nici măcar sensul termenului. Acestuia i-am dedicat „Povestea calului şi a căruţaşului” din volumul de povestiri „Check Point Charlie”. Dar nu este povestea lui, ci o ficţiune, în care reală este admiraţia speriată a personajului copil care relatează faţă de personaj. Din fericire, Aruştei nu a fost închis, dar i s-au aplicat alte măsuri represive – bătăi, anchete, cote insuportabile, obligaţia de a plăti şcolarizarea copiilor şi îngrijirea medicală. Dar a intrat cu fruntea sus în această cumplită perioadă de renormalizare a României. Nu pot să nu-l admir şi acum, deşi nu l-am revăzut de la începutul anilor nouăzeci, cînd a fost organizatorul PAC-ului din Ţigănaşi! Aşa ne-am reîntîlnit după mai bine de treizeci de ani. Eu copilul devenit matur, el la începutul bătrîneţii, dar foarte în putere încă – pentru că rezistase, nu?Şi, sigur, istoria mai intra în viaţa mea şi cînd soseau în control tovarăşii de la raion şi chiar de la regiune, cu haine de piele, încruntaţi, plini de ei, cînd toată lumea părea cuprinsă de panică, care se risipea de-abia la sfîrşitul controlului, care ieşea de regulă bine, cînd începea un chef cu toate notabilităţile satului, de la secretarul de partid la popă, în ciuda ateismului oficial al regimului. Poate din acest motiv, în ciuda faptului că sînt un om credincios, am rămas cu o suspiciune difuză faţă de ierarhia bisericească. Îmi amintesc un revelion din acestea între „oamenii de bine ai satului”, care se petrecea la noi acasă, cred că de-abia se terminase casa nouă. Noi, copiii şi bunica, fusesem trimişi la culcare dar, la un moment dat, m-am trezit din cauza gălăgiei şi m-am instalat la gaura cheii de la uşa dintre camere. Atmosfera era încinsă şi cele mai reuşite anecdote fără perdea le spunea părintele! Nu cred că înţelegeam tot, dar înţelegeam esenţialul! Şi-mi era groază să nu se trezească soră-mea şi, mai ales, bunica.

- Ce (te) jucai când erai mic? Cu ce te jucai?

- Păi, cred că fotbalul cu mingea de cîrpă l-am amintit deja. De fapt, era mai degrabă o miuţă, pentru că jucam în orice loc ce ni se părea potrivit, nu pe terenuri regulamentare. De abia cînd am ajuns la Iaşi, deci după opt ani şi jumătate, am jucat cu mingi adevărate, de cauciuc, piele, plastic. Dar mai era un joc cu mingea de cîrpă, pe care l-am învăţat la Vlădeni şi l-am transplantat la Ţigănaşi şi chiar la Iaşi. Se putea folosi şi o minge mică de cauciuc. Se chema „nouă pietre” şi e din familia oinei şi a baseball-ului. Un număr de jucători, nu prea contează cîţi, ca şi la fotbalul pe care-l jucam noi, se împarte în două echipe, una „la aruncat”, cealaltă „la cădit”. Nouă pietre se aşează una peste alta, echipa de la aruncat are mingea şi, pe rînd, aruncă în micul turn de pietre. Cînd un jucător nimereşte turnul, pietrele sînt răsturnate. Echipa de la clădit încearcă să pună pietrele înapoi, în vreme ce cealaltă se străduieşte să-i elimine pe adversari lovindu-i cu mingea. Cîştigă fie cei care reuşesc să refacă turnul, fie ceilalţi dacă şi-au eliminat toţi adversarii. De fapt, în vreme ce scriu, îmi dau seama că echipele se fixează de-abia în momentul nimeririi turnului, pentru că trag la ţintă jucătorii ambelor echipe, alternativ, pînă ce unul nimereşte ţinta şi-şi duce echipa „la aruncat”, postură şi mai plăcută – loviturile puteau fi dureroase! –, dar şi mai favorabilă victoriei. La Iaşi, în prima perioadă, vreun an şi ceva, cît am stat în prima locuinţă, m-am jucat destul de puţin. Trebuia să mă adaptez cu oraşul, dar nici nu prea erau băieţi, ci mai mult fete. În cealaltă parte, în centru, unde am rămas pînă la cutremurul din 77, eram foarte mulţi copii, băieţi şi fete, cred că eram aproape 30, că ne adunam dintr-o curte foarte mare, cu mai multe case, dar şi dintr-un bloc cu două etaje, blocul cooperaţiei, aşezat între bulevardul principal şi o străduţă pe care jucam fotbal, pînă spărgeam vreun geam şi vecinii ne alungau, ne confiscau, dacă puteau!, mingea, pe care ne-o returnau după ce înlocuiam geamul spart. Tot acolo, ca şi la Vlădeni, în vacanţe, jucam „ascunsa”, profitînd de tot felul de cotloane, pivniţe, magazii etc, ori „hoţii şi vardiştii”. Însă, cinci-şase luni pe an, joaca mea preferată era înotul, care a rămas şi acum! Nu cred că făceam sportul înot, de altfel tîrziu şi dificil am învăţat mişcările corecte ale stilurilor, ci mă/ne jucam, pentru că nu era vorba de vreo performanţă, ci de înot dezordonat, sărituri, scufundări, jocuri cu mingea ş.a.m.d. Dar eu eram destul de capricios, alternam cumva extraversiunea, cînd participam entuziast la toate jocurile, cu perioade mai introvertite, cînd nu ieşeam cu zilele din casă, mai ales iarna, pentru că puneam mîna pe vreo carte interesantă, sau pentru scriam vreun „roman”. Apoi, în liceu, în afară de fotbal, mai degrabă ascultam muzică rock cu băieţii decît să ne jucăm. Iar vacanţele din liceu, toate, le-am petrecut într-un sat de munte, lîngă Oneşti, unde lucram la pădure, degajare ori plantare, adunat şi clădit fîn şi cîştigam într-o vară cîteva mii de lei, cam două salarii lunare de pe vremea aceea. Şi asta fără să mă omor – nu trebuia să merg zilnic, dar eram pontat numai cînd mă duceam. Cum se lucra în acord, ziua de muncă era pontată 12 ore, iar sîmbăta şi duminica 14, deşi efectiv stăteam vreo 10, cu tot cu drumul dus-întors şi o pauză de o oră la prînz. Era foarte plăcut. Cînd mă simţeam obosit ori n-aveam chef, mă duceam la pescuit de păstrăvi sau jucam fotbal cu alţi chiulangii, pentru că toţi băieţii din colonie, dar şi o mulţime de fete, făceau asta în vacanţele de vară. Sfîrşitul acelei perioade este oarecum evocat în „Întîlnirea, memoria”, din acelaşi „Check Point Charlie”, cu tot cu iubirea fabuloasă ce i-a pus şi capăt de altfel!

- Acum te mai joci? Merită să te joci?

- Bineînţeles! Nici nu merită să faci altceva! Sigur, eu sînt un om care munceşte aproape tot timpul, dar am norocul unor munci care îmi plac şi, de aceea, dimensiunea ludică este mereu prezentă. De altfel, cultura însăşi, în absenţa acestei dimensiuni, ar fi o mortăciune plicticoasă. Am avut norocul să-mi cadă în mîini cartea lui Caillois cînd eram foarte tînăr şi, atunci, foarte devreme, am şi putut să-mi explic din timp aceste lucruri. De altfel, chiar lucrarea de licenţă a fost despre joc. E bine că am aflat astea cînd eram tînăr, pentru că m-a scăpat de obsesia că trebuie să fii grav, încruntat, posac, cînd te ocupi de cele serioase, care mi-a cam bîntuit adolescenţa. Că am învăţat, prin urmare, că jocul însuşi, dar şi joaca – pentru distincţia lui Mead între „play” şi „game” e pertinentă – este o chestiune foarte serioasă, prea serioasă care să ne gîndim la ele încruntaţi. Dar dincolo de ce-am spus pînă acum, mă joc cu plăcere cu cîinele meu, Tico, un caniche negru cum nu se poate mai jucăuş, ba chiar şi cu copiii, dacă se iveşte ocazia. Cînd era mică fiica mea, am inventat împreună o mulţime de jocuri, le-am reinventat. De cînd am trecut pe computer, m-au tentat şi jocurile electronice, dar acum le-am şters, pentru că pierdeam prea mult timp – nici teza de doctorat n-am terminat-o pînă n-am şters jocurile! Cred că ăştia pun nişte droguri, nişte chestii subliminale pe acolo, că e foarte greu să te sustragi! Acum, de vreo două zile, fiind răcit, stau în casă. Ai mare noroc că n-am jocuri în computer, cine ştie cînd mă apucam să-ţi răspund!

Canonizarea lui Caragiale
Iar avem un an „Caragiale”, ceea ce trebuie să stîrnească măcar zîmbetul, dacă nu chiar rîsul în hohote al marelui comediograf! S.-au adunat prin caiete nişte observaţii privind opera lui Caragiale, locul acestuia în literatura noastră, modul în care ne raportăm la el. Încerc, pentru moment, o mică dezvoltare a lor, cu gîndul că vreodată le voi putea da una mai amplă. Îmi este greu să vorbesc despre marii scriitori la momente festive, pe de altă parte, recunosc că acest lucru este necesar, nu memoria este calitatea noastă cea mai bine reprezentată. Iată, de pildă, poate fi Caragiale canonizat, riscă el să treacă prin aburi şi fum de tămîie? În cazul oricărui autor mare există primejdia, însă Caragiale e infinit mai protejat decît alţii, datorită spiritului disolvant de clişee ce-i subîntinde opera. Poţi inventa formulele „poet naţional”, „poet nepereche”, „Ceahlăul literaturii române” etc despre mulţi mari autori băştinaşi dar, în cazul lui Caragiale, nu poţi trece de „Nenea Iancu”, dacă îl înţelegi cu adevărat, ori „de ultimul ocupant fanariot”, dacă nu pricepi nimic din el, dar vrei să te pui de-a curmezişul! Interesant este însă altceva. Trăind etern în lumea nu inventată, ci relevată de opera sa, ne însuşim o mulţime de formule create de geniul său inegalabil, pe care le transformăm în clişee despre noi înşine. Poate nu atît clişee, cît formule memorabile care reuşesc, fiecare, în lapidaritatea lor de poeme haiku, să înlocuiască tomuri întregi de filosofia culturii, sociologie ori istoria mentalităţilor. Unele au concizia unui simplu nume – Mitică, Farfuridi, Trahanache, Caţavencu. Ultimul, iată!, a devenit veritabilă instituţie, academie băştinaşă şi revistă de succes. Între altele, asemenea formule, simplifică comunicarea între membrii comunităţii noastre. Ne înţelegem instantaneu, din ochi aş zice, printr-o simplă aluzie împrumutată din piesele sale, din momentele şi schiţele ce s-a amuzat să ni le lase drept nepreţuită moştenire. Datorită lui, ne înţeleg şi ceilalţi de-au ajuns pînă la urmă să pună „aspiratoarele” NATO şi UE pe noi, în vreme ce noi ne vedem d`ale noastre, cele caragialeşti.

Elemente atipice

Opera lui Caragile cuprinde elemente atipice, oarecum nespecifice, precum Năpasta, O făclie de Paşte ori 1907. Din primăvară pînă`n toamnă. Dar e foarte firesc. Ca orice român, fie şi „fanariot” la origini, şi Caragiale visa din cînd în cînd la Eminescu. Trăind în preajma poetului, nu e exclus nici să se fi contaminat involuntar uneori. În fond, era un meloman cu impecabilă ureche muzicală. Iar cînd ai o asemenea ureche, auzi nu doar zgomotul paharelor de bere şi al conversaţiilor de prin cîrciumi, ci şi şoaptele zeilor. Însă elemente caduce, depăşite, oricît aş cerceta, îmi vine greu să depistez în opera ploieşteanului. De altfel, n-a argumentat convingător Al. Călinescu geniul lui Caragiale de a reabilita, de a introduce în canon, genurile minore, necanonice, precum schiţa, „momentul”, pastişa, parodia articolului de ziar? Între ele, vor fi fiind şi unele nerotunde, neatinse de aripa geniului, dar ce importanţă are asta, dincolo de istoria literară, în contextul valoric majoritar? Şi bătrînul Homer mai aţipea, şi Shakespeare avea uneori rateuri.

Contestaţii
A fost, veodată, Caragiale contestat plauzibil? Dacă trec peste reţinerile lui Lovinescu, greu de înţeles la un critic modernist – Caragiale e iniţiatorul modernităţii literare! –, ajung la „studiul” lui Davidescu despre „ultimul ocupant fanariot”, care nu mă miră, dacă iau în calcul completa lipsă de umor, poate chiar prostia cronică a autorului. Înţepăturile legionaroide au fost uitate de atunci. Mai de mirare sînt prostiile debitate de Marian Popa, care părea măcar să aibă umor, dacă tot e lipsit de caracter, dintr-un articol de acum vreo cinci-şase ani. Eu cred că a exprima rezerve, chiar contestaţii radicale, despre orice autor, e un gest critic firesc, nu o impietate. Cu condiţia prezenţei inteligenţei, a celei critice în special. De pildă, Marian Popa mi se pare un dob… resentimentar în execuţia pe care vrea s-o aplice lui Caragiale. Este atît de orbit de patimă încît nu sesizează vreo contradicţie între reproşul adus lui Caragiale pentru anii petrecuţi la Berlin şi propria sa fugă în Germania din 1985, fugă din care nu s-a întors nici măcar după „schimbarea la faţă a României” din 1989! Iar atunci cînd pune „valorizarea în exces” a lui Caragiale pe seama dorinţei regimului comunist de a submina „spiritul naţional”, chiar nu mai am ce spune, ne aflăm în plin delir. Era să zic „delir critic”, dar ce legătură are tîmpenia cu critica literară, cu critica în genere? Dl Marian Popa era aici cînd spectacolele din Caragiale erau drastic cenzurate, dacă nu scoase pe de pe scenă! Scurt spus, putem contesta orice şi pe oricine, cu minima condiţie să fie o contestaţie măcar la fel de inteligentă ca „obiectul” căreia se aplică. În cazul lui Caragiale nu e uşor! Trebuie nu doar cojones, ci şi un car de minte.

Odinioară şi acum

M-am apropiat de filmele lui Mircea Daneliuc încă de la debutul său, din 1975, cînd a fost difuzat Cursa şi, apoi, i-am vizionat toate filmele, unele de mai multe ori, pînă la ultimul, Cele ce plutesc, pe care l-am văzut cu o întîrziere de doi ani, abia acum, cu prilejul evenimentelor provocate de vizita sa de două zile la Iaşi, oraşul în care a studiat Literele şi a fost cîţiva ani profesor de franceză. Nu l-am avut profesor, însă această perioadă a vieţii sale a contribuit indirect la apropierea despre care vorbesc. Un prieten, care a avut şansa să-l aibă profesor, mi-a povestit atît de multe, după ce văzuserăm amîndoi Cursa, încît am simţit o dorinţă puternică de a cunoaşte omul, nu doar artistul. Dar n-a fost să fie! Ne-am zărit în iureşul de la începutul anilor 90, dar n-am făcut cunoştinţă, n-am schimbat vreo vorbă. Abia acum, la vreo treizeci de ani distanţă, am reuşit asta. Sînt bucuros că această întîlnire a avut loc şi, poate că Mircea Daneliuc are dreptate, nu are sens să regretăm că nu s-a întîmplat mai devreme – cum spunea el într-o discuţie din aceste zile, prieteniile cele mai solide se leagă mai spre bătrîneţe. Deşi o distanţă de zece ani separă vîrstele noastre, cred că îndeplinim amîndoi această condiţie! Cred că această întîlnire de două zile de la Iaşi, participarea la proiecţia a două filme – Cele ce plutesc şi Patul conjugal – şi la lansarea romanului ce poartă numele primului dintre filmele citate mai înainte, la dezbaterile care au urmat evenimentele, discuţiile din pauze şi de la cinele luate împreună etc., a fost pentru mine unul din cele mai dense intervale temporale de care am avut parte în ultimii vreo zece, cincisprezece ani, comparabil cu momentul în care, lansarea antologiei de poezie de la Polirom, m-a pus prima oară faţă în faţă cu admirabilul om şi scriitor Dorin Tudoran. Poate nu degeaba în Pisica ruptă, primul roman al lui Daneliuc, cu apăsată notă autobiografică, publicat în 1997, cei doi sînt personaje, personaje „complotînd” pentru binele culturii. Tudoran era în luptă corp la corp cu regimul de cîţiva ani, Daneliuc făcea tot ce e omeneşte posibil – inclusiv depunerea carnetului de partid pe biroul Suzanei Gâdea şi anunţarea faptului că intră în greva foamei – pentru a primi dreptul de difuzare pentru Glissando. Regimul avea abilitatea sa – pe Dorin Tudoran l-a expulzat. A permis difuzarea filmului lui Daneliuc, ba chiar a îngăduit şi un spectacol de gală la premieră. Dar l-a scos de pe reţea după două sau trei săptămîni. Am apucat să-l văd de două ori – o singură vizionare la Glissando nu e suficientă, oricît de experimentat cinefil ai fi! – şi nu l-am mai revăzut decît după 1990. Era la fel de proaspăt!

Magician, artist şi rebel

Spuneam că am revăzut Glissando după 1990 şi era la fel de proaspăt. Dar am revăzut Patul conjugal după aproape douăzeci de ani şi am avut aceeaşi senzaţie, ba mai mult, mi s-a părut şi de o îngrozitoare actualitate, de parcă societatea românească n-a învăţat nimic în două decenii, sau ar fi descoperit mecanismul „eternei reîntoarceri”! De altfel, filmul chiar sugerează asta, de vreme ce începe şi se termină cu aceleaşi secvenţe. Într-una din discuţiile cu spectatorii, Mircea Daneliuc spunea că filmele, ca şi cărţile, îmbătrînesc. Se prea poate, însă ale lui, cum am (re)văzut, nu par să treacă prin acest proces! M-am întrebat mereu de unde vin forţa, prospeţimea şi caracterul memorabil al filmelor lui Daneliuc. M-am întrebat şi în aceste zile. Sigur, regizorul, ca orice artist serios, ştie că filmul este naraţiune şi atunci născoceşte o poveste – Daneliuc fiind un realizator total, care îşi scrie scenariile cărora le dă viaţă, iar dacă nu găseşte actorul potrivit unui rol, îl mai şi joacă –, o poveste atractivă prin ceva: un personaj, o situaţie, amîndouă laolaltă. O poveste pe care, în general, „o spune” – mai puţin în Glissando – cu economie de mijloace, ca un minimalist. Dar asta nu cred că ajunge! Şi nu e minimalist! Mai e ceva, mereu mai este ceva, un lucru pe care nu-l ştiu decît cinci-şase regizori români de film de dinainte de 1989 – Ciulei, Pintilie, Daneliuc, Piţa, Veroiu… , un lucru pe care este posibil să-l fi descoperit nu doar datorită talentului lor uriaş, ci şi din pricina cenzurii! Există primul plan, acela al poveştii, mai mult sau mai puţin spectaculoase, dar există şi un plan secund, de profunzime, al sugestiei mai degrabă şi acela este planul care te pune pe gînduri. Realizatorii din „noul val”, care n-au trecut prin experienţa cenzurii ideologice, extrem de interesanţi de altfel, abia acum, unii dintre ei, încep să înveţe importanţa planului secund. Ca şi în cazul „valului” plecat din Reconstituirea şi Apa ca un bivol negru – documentar „de echipă” despre inundaţiile catastrofale de la începutul anilor 70 – din care au rămas 5 – 6 regizori din cîteva zeci, şi în „noul val” vremea va face o selecţie, vor rămîne cei care vor învăţa că filmul este o artă numai atunci cînd te-ai prins de imensa importanţă a planului doi, de rolul sugestiei. Aici se află întreaga magie care desparte filmul ca artă de filmul ca produs de larg consum. Scriam despre bătălia dusă de regizor pentru difuzarea parabolei anti-totalitare Glissando, dar n-a fost singura bătălie. Aproape toate filmele sale de pînă la Revoluţie – şi au fost şapte în paisprezece ani – au fost însoţite de cîte o bătălie, Daneliuc trebuind să joace şi rolul de perpetuu rebel – însă unul cu o cauză! –, un rol pe care şi l-a jucat bine, chiar dacă probabil nu şi l-a dorit cu orice chip. A trebuit să lupte pentru „scene” eliminate de cenzură la succesivele „vizionări” ale filmelor sale, să scrie memorii şi proteste. După o tăcere de aproape patru ani – Iacob e difuzat în 1988, iar A 11-a poruncă în 1991 – părea că drumul s-a deschis complet. Dacă ne gîndim că a realizat zece filme în perioada post-revoluţionară, am putea crede că aşa este. Bun, asta dacă nu ar fi apărut cenzura economică în locul celei ideologice! Comparativ cu Nicolaescu, care primeşte şi două finanţări complete pe an de la CNC, Daneliuc se află în situaţia autorilor din „noul val”, primeşte rar şi doar finanţări parţiale, iar uneori dispar şi acestea pe la mijlocul drumului! Ambasadori, căutăm patrie e datat 1998 – 2003 nu din vreun capriciu al regizorului, ci pentru că prima finanţare a „dispărut” în timpul turnării filmului, iar lupta pentru obţinerea alteia, care să permită terminarea acestuia, a durat un cincinal!

Un prozator de o forţă greu de egalat

Pentru că urma să joc un oarece rol în evenimentele prilejuite de prezenţa lui Mircea Daneliuc la Iaşi, am revăzut cîteva din filmele sale pe care le aveam sau le-am putut procura repede. Între altele, am fost din nou bulversat de A 11-a poruncă, pe care nu-l mai văzusem de la apariţie. Dar surpriza mare a fost prozatorul. Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit! Vestea proastă este că, măcar pe moment, regizorul nu doreşte să mai facă filme – te mai saturi şi de perpetua luptă cu Leviatanul. Vestea bună este că prozatorul scrie.

După cum am convenit într-o discuţie telefonică cu maestrul Şerban Foarţă, după declaraţiile intempestive de marţi-seara, comise cu prilejul numirii dlui Diaconescu în fruntea Externelor, după binevenita demitere a ciocoiului ce ocupase funcţia mai înainte, amîndoi am aşteptat discursul de astăzi mai ceva decît personajele lui Becket  pe Godot. Şi nu doar noi! De aproape două săptămîni, cam toţi românii, de varii convingeri politice, religioase şi filosofice, ba chiar şi de ambe sexe, din faţa televizoarelor sau din zăpezi, aşteptau vocea prezidenţială. Mai ales că declaraţiile din ziua precedentă ne măriseră straşnic pofta. Dar la pomul lăudat să nu te duci cu sacul! L-am aşteptat noi pe Godot şi ne-am procopsit cu o vorbire aşa de mălăiaţă, că parcă se turnase un butoi de bromură în marea de cuvinte. Nici tu demisie spectaculoasă – „un preşedinte nu demisionează pe vremuri de criză”, cum a spus prezidentul, chiar dacă este un element central al crizei –, nici tu demitere a premierului – deşi, afirmînd că, dacă ar fi condus D-Sa PDL ar fi fost bine condus, a afirmat indirect că dl Boc e şofer prost şi, dacă aşa este, cum naiba ar putea acesta conduce bine un guvern? – , nici măcar o biată remaniere guvernamentală. Deşi căpitan de vapoare de meserie, cum ne-a reamintit, preşedintele în funcţie n-a sesizat că, la aşa vreme furtunoasă, ar fi fost cazul să lase ceva lest, să nu se scufunde, Doamne fereşte!, corabia. Din tot ce-a spus preşedintele, n-a răzbătut nimic menit să liniştească spiritul oamenilor revoltaţi sau care să relanseze un bob de speranţă. Asta mă face să cred nu doar că nu are soluţii – asta era evident şi înainte de a ni se adresa! –, dar şi că el însuşi nu mai crede în liniştea socială. Aş vrea să fiu un profet mincinos, dar, sincer fiind, mă aştept la ce este mai rău în ceea ce priveşte starea de spirit a revoltaţilor şi a populaţiei în general. Păi, decît aşa discurs, mai bine îl ţinea pe cel apocrif publicat pe blogul dlui Tolontan în noaptea de marţi spre miercuri!

O schizoidie normală

Într-o dezbatere televizată ce a urmat discursului, dna deputată Săftoiu a afirmat că Băsescu din discurs nu este adevăratul Băsescu, cel veritabil fiind de regăsit în declaraţiile dezlănţuite de marţi. Ar fi excelent dacă lucrurile ar sta aşa, măcar am şti de unde şi cum să-l luăm pe dl preşedinte. Din păcate, lucrurile sînt mult mai complicate. Dl Băsescu de miercuri seara este la fel de adevărat ca şi cel de marţi seara, D-Sa manifestînd toate semnele unei structuri schizoide – atenţie, n-am spus schizofrene, deci ne situăm în interiorul normalului, chiar dacă la o extremă dificilă a acestuia! Dl Băsescu este adevărat şi cînd plînge pe umărul lui „dragă, Stolo” şi cînd face crize de furie sau urcă băut la volan. Este autentic şi cînd pune mîna pe telefon şi intră in direct la emisiunile de televiziune, dar şi cînd se închide două săptămîni în Palat şi tace cu obstinaţie. Este autentic şi cînd trage sforile pentru europarlamentizarea Ebei şi cînd combate vehement, din gură!, corupţia. Această structură este interesantă pentru psiholog, poate da artişti colosali, dar cade groaznic cînd vine vorba despre un ins care gestionează puterea – şi încă multă putere! D-Sa crede sincer că, prin tot ce face, modernizează statul şi conduce România, cum credea un predecesor al dumisale, însă acela ieşit din normalitate, „spre noi culmi de progres şi civilizaţie”. Doar că, în acest stil, o va moderniza pînă nu va rămîne piatră peste piatră şi nici nu ştiu cîţi dintre noi vor mai putea evalua „modernizarea” cu pricina! Da, România de după mandatele dumisale va fi alta, cu totul alta, dar mă tem că nu neapărat, măcar nu în toate privinţele, una mai bună!

Nu sînt un dictator

Dl Băsescu are dreptate, nu, nu este un dictator, pentru că nu-i permit condiţiile externe actuale în care se află România, mai ales apartenenţa la UE şi NATO şi datoriile acumulate de ţară. D-Sa este numai un lider autoritar, fiindcă numai atît e posibil în situaţia datp. Dar, ca în gluma aritmetică cu 2 + 2 = 4, asta tare îl mai enervează. Toate datele de structură, amintite sumar în pasajul anterior, cuplate cu  experienţa dumisale profesională anterioară, în stucturi militarizate – şi pe mare, dar şi pe uscat, la Anvers – îl predispun către un stil autoritar, iar în condiţii favorabile, chiar dictatorial. E o structură similară cu cea a dictatorului Lukaşenko din Belarus, a autocratului Putin, care conduce cu mîna de fier Rusia, chiar dacă e doar premier!, sau a venezuelianului Hugo Chavez, dintre cei actuali şi cunoscuţi. Şansa noastră este apartenenţa la structurile europene şi euroatlantice, altfel… Să ne imaginăm o clipă că ar fi fost ultimul secretar general al PCR! Păi, dacă am fi putut face comparaţia, Ceauşescu ni s-ar fi părut un biet copil! Sau să ne imaginăm că ar fi fost în postura dlui Iliescu imediat după 1990. Păi, Iliescu chiar ar fi părut o biaţă bunicuţă, pe care o ajuţi să treacă strada!

Nu am nimic de schimbat

Şi în această privinţă, preşedintele are dreptate! La structura sa interioară, la experienţa sa anterioară şi la vîrsta pe care o are, orice efort de schimbare a comportamentului dumisale este sortit eşecului. Da, preşedintele nu are nimic de schimbat în ceea ce-l priveşte, dar nu pentru că ar fi perfect, cum pare să-şi imagineze – deşi nişte mici greşeli personale a catadicsit să-şi recunoască! – , ci pentru că este imposibil să se mai schimbe. Aşa că, de vreme ce l-am ales şi, apoi, deşi cam arătase cum este şi ce poate!, l-am reales, va trebuie să-l ducem în spate încă vreo trei ani. Dacă nu se întîmplă vreo minune şi nu ne ţine un alt discurs în care să ne anunţe că se retrage. Deşi, asta chiar ar fi o minune: structurile de acest fel nu pleacă de bunăvoie. Aş vrea să nu se întîmple ceva în genul unei profeţii sumbre care a făcut-o cineva, poate InimăRea, pe acest blog, în comentariile la un articol anterior – „ăsta moare cu noi de gît!”. Ferească Sfîntul! Chiar nu ştiu ce evaluare aş putea face în ceea ce priveşte viitorul, fie şi cel mai apropiat. Deocamdată, constat că situaţia de după susţinerea istoricului discurs nu e diferită de cea dinaintea acestuia. Poate doar tensiunea socială este, acum, puţin mai mare. Demiterea dlui Baconsky n-a fost o supapă suficientă…