Ieri s-au petrecut patruzeci de ani de cînd Jim Morrison, după numele său de muzician, sau James Douglas Morrison, după numele din acte, cel trecut pe piatra tombală din Père Lachaise, a plecat dintre noi. La comentariile postării precedente, Daniel StPaul a avut amabilitatea să-mi pună cîteva linkuri către unele articole comemorative din presă, pentru care îi mulţumesc. Le-am citit cu nostalgie crescîndă, dar şi cu un fel de frenezie, chiar de veselie. Nu ştiu din ce motiv. Poate pentru că îmi dădeau senzaţia că Morrison cumva trăieşte, de vreme ce atît de mulţi fani de vîrsta lui, de vîrsta mea, dar şi foarte mulţi tineri, veniseră să-l viziteze. Am coborît brusc în tunelul timpului, în acel 3 iulie 1971, cînd am primit vestea, sau cînd, în toamna anului 1990, i-am vizitat locul de veci, participînd la o comemorare  restrînsă cu alţi cîţiva est-europeni şi mai multe sticle de vodcă. La întoarcerea acasă, am marcat vizita printr-un fel de mic reportaj liric, din care cîţiva ani mai tîrziu am transpus, nici eu nu ştiu cum, povestirea de mai  jos, apărută, mai întîi, în Check Point Charlie, apoi în volumul de povestiri „definitive”, care avea  să-i împrumute numele. Am vrut ieri, am vrut astă-noapte, să scriu un text evocativ nou despre Jim Morrison, dar n-am reuşit. Reiau, prin urmare, povestirea pe care i-am dedicat-o. Şi în acest caz, ca şi în multe altele, artistul a rămas tînăr, pururea tînăr, în vreme ce asupra mea se tot adună anii. RIP.

La Morrison Hotel, în Père Lachaise

„Bună seara, dragii mei, eu sînt bineînţeles şi vă urez bun venit la o nouă ediţie a emisiunii Punct ochit, punct lovit, ca de obicei, la Radio Hit! În oraş, rulează săptămîna aceasta filmul despre Doors, aşa că astăzi vom vorbi despre Jim Morrison, cîntăreţul, revoltatul, poetul, despre Morrison şi despre Doors. Azi, fără muzică la cerere, fără dedicaţii muzicale, fără telefoane. Am adus cu mine, aici, toate CD-urile mele cu Morrison, adică chiar toate! Încă o dată, Jim Morrison, poet american, cum scrie pe piatra de mormînt din cimitirul său parizian, şi astăzi nu vom asculta decît asta. Am adus, de asemenea, două ediţii din poeziile lui Morrison, una cumpărată în toamna lui *90 de la Paris, în engleză şi, desigur, franceză, şi cea apărută acum doi ani la Ploieşti, în engleză şi română. Vom vorbi despre Morrison, voi recita din Morrison, vom asculta Morrison. O să vedeţi că e mai bun decît tot rap-ul şi tot hip-hopul pe care le ascultaţi voi astăzi, crezînd că e vorba tot despre muzică… Veţi vedea că, dacă amiralii fac războaie, fiii amiralilor fac uneori poezie revoltată şi o muzică superbă. Dincolo de minunatele texte, dincolo chiar de excepţionala muzică, fiţi atenţi la vocea atît de melacolică, infinit de tristă, deşi gravă, virilă, a lui Morrison… Dacă nu vă place vocea, v-o recomand pe-a domnului Iliescu care, aflu din regie, tocmai se adresează naţiunii pe cîteva posturi de televiziune! Ca întotdeauna, e de ales – între Morrison şi Iliescu, de data asta! Dar să lăsăm prostiile! Să trecem la treabă! Trebuie să precizez, pentru tinerele noastre ascultătoare, că ele riscă să facă o eroare foarte gravă atunci cînd îşi imaginează că vocile vesele, vioaie ş.a.m.d. ascund neapărat şi alte calităţi…”

Vorbesc într-una, aproape nu respir, parcă-s în delir, parcă-s intrat în tunelul timpului, trec de la o melodie la alta, iau cîte o gură din sticla de vodcă, apoi din paharul cu suc de roşii, n-am vreme să-mi fac bloody merry, ca pe vremuri, ca atunci cînd Morrison mai trăia, iar eu eram tînăr şi ferice. Îmi aprind ţigară de la ţigară, mai pun o melodie, îi mai beştelesc pe puştani pentru incredibila lipsă de gust muzical şi de educaţie muzicală. Între melodii, le povestesc experienţa mea, a generaţiei mele, cu magia pop-rockului, despre spargerea barierei auditive în anii *60 şi a celei vizuale în anii *80, despre magnetofoane Majak, casetofoane Philips şi videoplayere, despre blugii de contrabandă, despre ţigările de la shop, despre părul lung pe care ţi-l tundea Miliţia, despre fustele scurte tăiate de aceeaşi Miliţie, despre libertatea de la Europa Liberă şi cea din discotecile cantinelor studenţeşti, despre Cornel Chiriac şi primele cîntece ale Phoenixului, despre dilema, uneori de-a dreptul contodentă Beatles – Rolling Stones, despre moartea lui Morrison, despre cea a lui Hendrix, cînd mi-am obligat colegii să-şi pună doliu la uniformă, deşi destul de îndoliate erau şi uniformele de pe vremea aceea, despre Janis Joplin şi sticlele golite în timpul concertelor şi trupul ei mort găsit în Soho, despre cehoaicele, suedezele şi polonezele de la mare, despre flower-power, despre a face sex, a iubi şi a face dragoste… Puţini au văzut filmul, aşa că-i trimit în oraş încă de mîine dimineaţă, mai au patru zile la dispoziţie…Bun, hai să le pun „When the Music*s Over”, că e destul de lungă să-mi fac timp pentru reveriile, pentru fantasmele, pentru amintirile mele…

Octombrie 1990, vreme destul de închisă, aproape tot timpul plouă, sînt de vreo două-trei zile aici, mi-am luat banii din bursă, îi am pe toţi cu mine, cash, că nu-s învăţat cu băncile, casiera chiar s-a mirat că încasez toată suma de pe cec, mi-am rezolvat problemele de cazare, m-am instalat destul bine în Cité Universitaire, undeva în sudul Parisului, în camera altui est-european, un polonez plecat la Londra la iubită, dar care-şi recuperează ceva din banii pe chirie. Nici nu mi-a luat mult, poate e prieten cu Vişniec, poate e solidaritatea săracilor Europei. E polonez, e solidaritatea pură şi simplă, ca în anii *80. Două săptămîni sînt asigurat, apoi mai văd, poate la Matei dacă reuşim să-l mutăm, poate la un hotel mai ieftin, poate-mi ajung numai două săptămîni de stat aici şi plec în patrie mai repede cu nişte bani în buzunar. Deşi, nu cred. În ciuda vremii, Parisul mi se pare fermecător, nu dezminte prin nimic imaginile mi ce s-au fixat încă din copilărie, cu ajutorul filmelor, lecturilor despre avangarde, ilustratelor şi nenumăratelor albume pe care le-am tot primit cadou la aniversări. Am mers aproape tot timpul pe jos şi aşa voi face cît voi fi aici, ca să mă pătrund pînă-n plex de acest oraş ce mă fascinează din prima copilărie. Şi chiar am rămas fără aer cînd l-am privit prima oară, din avionul care se pregătea de aterizare. Nu iau metroul decît pentru a ajunge în anumite zone, pe care apoi le explorez minuţios, străzile şi străduţele, le marchez la pas ca să le fac şi mai mult ale mele. Mă port cu Parisul precum un cîine cu orice loc pe care îl ia în posesie. Ieri, spre seară, am văzut tîrfele din Saint Denis, dar nu m-au impresionat cine ştie ce, o ofertă variată într-adevăr, toate culorile şi toate vîrstele, dar păreau cu toatele cam trecute, dacă aş fi avut obişnuinţa sexului tarifat, mi-ar fi fost greu să aleg ceva convenabil pentru gustul meu, poate totuşi o negresă de vreo 30 de ani, pentru exotism, mîine o să merg să beau o bere în Pigalle, la mesele de la geam, o să mă coste berea triplu, dar o să am o vedere mult mai bună. Oricum, după cum spune şi Matei, e mai interesant în Montmartre, deşi zona s-a comercializat ca dracu*, tot mai vezi ceva prospături disponibile pe lîngă artiştii ambulanţi. E şi mai interesant prin anunţurile din ziar ori de pe Minitel, zice el, dar mi se pare stupidă această mecanizare a sexului, această prostituţie industrializată, trecută cumva la banda rulantă, dezumanizată, ca să spun aşa. Prefer să privesc fetele din vitrinele de la Amsterdam ori Hamburg.

Dar azi, azi merg să-mi văd zeii morţi. La Proust, Balzac, Enescu şi ceilalţi, a fost simplu. Nimeni pe acolo, de altfel puţină lume pe aleile cimitirului, vremea e prea închisă, prea cenuşie, prea umedă. O umezeală care ţi se infiltrează în haine, în plămîni, în oase. M-am uitat puţin la pietrele tombale, m-am rugat în gînd pentru liniştea lor cerească, am trecut mai departe. Spre Morrison, că pentru el am venit de fapt. Restul nu e decît politeţe culturală, cum se şi cuvine, nu asta e problema, dar nu pasiune, nu obsesie instalată temeinic la 15-16 ani. Cînd Morrison a murit, cred că eu aveam vreo 18. Sau chiar numai 17? Şi ascultasem tot ce se putea asculta atunci. Banda Morrison era de neatins, de neşters. Banda Morrison, alături de banda Hendrix, banda Joplin, benzile cu bluesuri, cele cu originile jazzului, selecţia din Rolling, singurele BASF, rare şi scumpe, pentru restul erau bune şi benzile redegiste. Acum nu mai folosesc decît CD-uri ori memoria computerului. Ieri, în Montparnasse, de la Ochiul ascultă, splendid nume de librărie!, mi-am cumpărat poeziile lui Morrison, ediţia anglo-franceză, comodă, în 10/18, uşor de răsfoit, tipărită destul de bine deşi pe hîrtie comercială, reciclată cum zic ei, vreo douăzeci de franci, nu mai mult decît o sticlă de vin acceptabil.

Surpriză. Printre monumente, pietre tombale, tufişuri desfrunzite, prin ceaţa uşoară şi cenuşie, văd că e lume la Morrison. Cinci-şase siluete, în picioare, aşezate pe pietrele din jur, în dezordine, dar în acelaşi timp, e sesizabil acest lucru, în grup. De la distanţă, se aud primele note din „L.A. Woman”. Mă apropii, un caseton e aşezat lîngă discreta piatră a mormîntului, pe care o ştiam din fotografia trimisă de Gil, două sticle de Stolichnaya circulă din mînă în mînă – de unde-or fi găsit vodcă rusească aici? –, sînt trei bărbaţi şi patru femei. Cam de vîrsta mea, îi salut în franceză, îmi răspund, le spun că-s român şi-am venit pentru mormîntul lui Morrison, că aştept asta de vreo douăzeci de ani. Rîdem, ne dăm mîinile, nu-s francezi, ci, nu mai ştiu care şi cum, unguri şi polonezi. Fata singură, după nume, e cehoaică. Sînt aici din aceleaşi motive ca şi mine. Ne recunoaştem din prima, sînt cordiali şi amabili în ciuda faptului că dau buzna în grupul lor. Dacă grupul nu s-o fi alcătuit ad hoc. Îmi fac loc printre ei, unul mai scoate o sticlă dintr-un rucksac şi-mi spun s-o inaugurez, chiar aşa s-o inaugurez!, ceea ce şi fac, chiar aveam poftă de un gît de vodcă. Pe peretele imens al celui mai apropiat cavou, tot felul de graffiti, versuri de Morrison, numele acestuia cu cele mai variate caractere şi culori, promisiuni de neuitare, „forever love”, „forever young”, jurăminte de iubire cît cuprinde, cum altfel, nimic obscen totuşi, chiar şi cele cîteva „fuck”-uri mi se păreau acceptabile, erau în spiritul mortului, în fond, nu stătea Jim prea mult pe gînduri dacă apărea ocazia.

„Ei, dragii mei, aşa că v-a plăcut „When the Music*s Over”? Acum, „An American Prayer”! O să vă recit poezia în versiunea mea românească, pentru că cea de la Ploieşti nu mi se pare cea mai bună posibilă. Voi apela şi la versiunea franceză, ceva mai izbutită… V-a plăcut? OK. Pentru cei mai mărişori dintre voi, amintesc că am publicat o altă versiune românească, a unei foarte bune studente de la engleză, prin 1982 sau 1983, în revista Opinia studenţească, versiune pe care din păcate n-am regăsit-o. Vă place? Simţiţi cum respiră Whitmann în acest poem al lui Morrison? Să nu-mi spuneţi că n-aţi auzit de Whitmann că închid microfonul, vă tai calea, închid emisiunea şi o şterg acasă. Nu-mi place să-mi pierd vremea degeaba. Şi, acum, din nou muzică, din nou Morrison, cu trupa sa, Doors. Nu uitaţi că v-am trimis mîine dimineaţă să vedeţi filmul! Săptămîna viitoare continuăm cu Morrison şi o să vă controlez la teme… Deci, Jim Morrison şi Doors cu „LA Woman”. (Cătălin, pune piesa, ce naiba faci? Vezi că e tot pe discul 1. Go! Merge! Mulţumesc, Cătăline). Deci, „LA Woman” cu Jim Morrison!”

Bem vodcă, nu prea vorbim, sîntem probabil prea pătrunşi de solemnitatea momentului, a locului, de finalul în sfîrşit atins al unei aşteptări de decenii. Generaţia mea mai avea, mai are încă sentimentul ritualurilor, sîntem poate mai formalişti. Casetofonul împrăştie discret muzica în jurul nostru. Nici nu ştiu cînd, nici nu ştiu cine a avut iniţiativa, dar mă trezesc cu mîna dreaptă a Jannei în mîna mea stîngă. Reuşesc să fumez şi să apuc sticla de vodcă, cînd îmi vine rîndul, cînd cred că îmi vine rîndul, pentru că nimeni nu face legea între foştii hippyoţi, nici n-ar putea să facă vreo lege, reuşesc deci cu o singură mînă. Fumez şi beau cu o singură mînă. O privesc, nu ştiu dacă e într-adevăr frumoasă, ci doar melancolică şi caldă, senzuală. O senzualitate de animal adormit, de felină lenevoasă aşezată la umbră, dar gata instantaneu de reacţie. Mă priveşte şi ea, printre gene, cu ochii semiînchişi. Îi dau sticla, ia o gură şi o pune pe pămîntul rece şi umed. Mi-a plăcut cum a prins gîtul sticlei între buze, cum a mişcat buzele cînd a băut, cum i-a curs lichidul aprins pe gît, cum a pulsat jugulara. Nici nu ştiu dacă gîndesc asta, dacă nu e un ecou al percepţiilor subconştiente. De acum? De atunci? Din timpul emisiunii? Dintotdeauna? Nu ştiu, nici nu contează de altfel. Contează doar ceea ce s-a întîmplat, ceea ce s-ar fi putut întîmpla, contează doar povestea întîmplării. Ascultăm Morrison, bem vodcă, fumăm, ne ţinem de mînă. Încep să simt o căldură tot mai intensă în abdomen. În frigul umed din jur, e chiar plăcut. Se termină caseta şi ungurul cu părul albit înainte de vreme, dar faţa încă tînără, o schimbă parcă în transă. Pune compilaţia „Morrison Hotel”. Janna ia cutia în mînă şi recită încet, parcă silabisind titlul. „Mor – ri – son – ho – tel”… A despărţit er-urile ori numai le-a lungit pronunţia, dar nu desparte şi cuvintele. Era, este foarte excitantă. Îi privesc buzele în mişcare, buze splendide, cum aveam să văd cîţiva ani mai tîrziu, într-un film, la o actriţă căreia îi uit mereu numele, Angelina parcă, nu însă şi gura, nu însă şi buzele. Căldura în abdomen creşte. Mă uit în jur. Se uită în jur. Parcă am intrat într-o vibraţie comună. Sex vibrant, cum zice Miller undeva, poate în Plexus, nu, nu, nu, nu acolo, o spune în primul roman din trilogie. Habar n-am cine a avut, cine are iniţiativa, nici cine o va avea. Ne ridicăm sub privirile strălucitoare şi placide ale celorlalţi. Janna a luat o sticlă de vodcă aproape plină în mîna liberă. Ocolim printre morminte şi ajungem în spatele cavoului. Ne uităm în jur, nimeni, doar cruci, tufişuri golaşe, pietre tombale. Un lacăt ruginit atîrnă de capătul unui lanţ şi mai ruginit la uşa cavoului, dar nu e încuiat, ţine doar laolaltă capetele lanţului. Intrăm. E întuneric, mai întuneric decît afară, deşi de undeva de sus, printr-un fel de înguste lucarne simetrice, intră puţină lumină. Ne îmbrăţişăm orbeşte, ne pipăim, ne sărutăm şi ne strîngem unul în altul de parcă am fi fost singuri de la facerea lumii. Scot haina dublată şi o întind pe piatra rece. Înainte de a se aşeza, Janna mă întreabă de prezervative. Bineînţeles că nu am, doar nu te duci în vizită la cimitir cu prezervativele la purtător!

Afară începe o discuţie în contradictoriu, însă cu voci destul de domoale. Fetele ne aprobă fără prea multe ezitări. Băieţii nu, ei cred că aş fi pîngărit solemnitatea momentului, că aşa ceva pur şi simplu nu se face. Şi ce tupeu poate să aibă, domnule, se vede de la o poştă că-i român! Aşa-s ăştia, în anii şaptezeci, cînd mergeam vara la marea lor, că mă săturasem de lacul nostru, nu lăsau nici o puştoaică în pace. Nu se poate! Nu pentru că aici e un cimitir, să fie limpede, eu n-am astfel de prejudecăţi tîmpite, afirmă ungurul, ci pentru că e vorba de Morrsion. Dar Morrison ar fi făcut exact acelaşi lucru!, izbucneşte una din fete, e tot o prejudecată şi ceea ce crezi tu, ceea ce spui  tu. Da, dar el nu e Morrison!, îi soseşte rapid răspunsul. Asta cam aşa era! Dar, dacă aş mai fi fost cu ei, m-aş fi apărat. Aşa este, trebuie să recunosc, nu sînt Morrison, dar învăţ lucrurile bune de oriunde şi de la oricine le întîlnesc, nu e nici o crimă să înveţi mereu cîte ceva. Şi ar mai trebui să se constate cine a avut iniţiativa. De fapt, e o prostie, nici Morrison n-a avut vreodată iniţiativa, se lăsa pur şi simplu dus de val, cum şi trebuie, cum a şi făcut toată generaţia aceea de feline leneşe, senzuale, căutînd căldura soarelui chiar şi pe vremea lunii pline. De ce naiba au mai migrat nebunii ăştia în California, de ce au bîntuit India, America Latină şi Africa, dacă nu de asta? Îmi place să-mi imaginez dialogul lor, care pe nebăgate de seamă a devenit dialogul nostru, chiar îmi place cum i-am pus la punct! De parcă aş mai fi recuperat odată Transilvania, ce tîmpenie! Într-o versiune, aveam să fim lapidaţi cu pietre rupte din monumentele funerare la ieşire, la reieşirea în lume. Într-alta, mai optimistă, am fost întîmpinaţi cu strigăte de hip-hip-ura şi aplauze frenetice la ieşire, la reieşire. În lume. Cel mai mult îmi place varianta în care Morrison însuşi, cu vocea sa tristă, melancolică, gravă, virilă, ne-a acordat binecuvîntarea. Dar n-o pot povesti pentru că o să vi se pară neverosimilă şi nu vreau să rup pactul realist. De fapt, nu-mi pasă de nici un pact, n-am făcut vreo înţelegere cu voi, cu nimeni, vreau însă s-o păstrez numai pentru mine. Pentru cine scriu? Pentru mine în primul rînd, desigur, aşa că-mi pot păstra largi porţii secrete! Şi, totuşi, vocea lui Morrison, vocea aceea tristă, gravă, calmă şi tunătoare în acelaşi timp, lansînd dintre morminte acel „Bless you…” a fost ceva…, ceva despre care nu vreau să vorbesc, să scriu.

…că doar nu pleci în vizită la cimitir cu prezervativele la purtător! Janna îmi toarnă vodcă în palme, mă fricţionează, mă pune să le scutur, mă împinge blînd pe haina întinsă, îmi desface pantalonii şi mi-i coboară în jos pe picioare, se aşează cu capul în poala mea şi-mi prinde blînd sexul între buze, pe care le mişcă încet înainte şi înapoi. Îmi ia mîna şi mi-o coboară spre fanta nici nu ştiu cînd eliberată. Îi masez uşor sexul, o mîngîi pe clitoris, îi strîng uşurel buzele exterioare, îi ocolesc cu mişcări încete lindicul, apoi i-l prind uşor între degete. Estimp, mă tachinează cu vîrful limbii, dă drumul sexului, îl loveşte cu vîrful limbii, îl prinde iar între buze. Cu mîinele uşoare, mîngîie testiculele, apoi le prinde pe rînd în gură, de parcă ar dori să le înghită. Se întoarce la sex. Vreau să schimb poziţia, mi se pare nedemocratică, cred că e frustrantă pentru ea, dar îmi şopteşte că e bine aşa, „c`est bien comme ca, cheri, c`est très bien…”. E haios să vorbeşti într-o limbă străină cînd faci dragoste, eşti parcă mai în voia ta. Se întoarce puţin, ca să-mi facă accesul mai uşor şi-i introduc arătătorul şi mijlociul în vagin în vreme ce-i masez lindicul cu degetul mare. Respiră precipitat, gîfîie, în timp ce eu simt că vine momentul exploziei. Accelerez mişcarea, ea îşi ridică fundul în întîmpinarea mea. De afară, muzica se aude  foarte încet, dar se aude. Încerc să-mi folosesc şi mîna stîngă, dar nu ajung, era cît pe ce s-o las pe Janna fără prada ei şi a mormăit nemulţmuită, pre limba ei, continuu deci cu o singură mînă, masîndu-i cu cealaltă sînii, sîni perfecţi aş spune în ciuda anilor ce trecuseră peste ei, pe sub puloverul gros, cu cealaltă. Nu ne-am sincronizat perfect, cum se întîmplă în prozele proaste, sau în filmele la fel de proaste cu subiecte erotice. În vreme ce explodam, în vreme ce-mi reţineam spasmul, ea de-abia se pregătea să erupă. În vreme ce-mi sorbea lacomă seva, m-am întors brusc, i-am sărutat sexul cu buzele, căutîndu-i lindicul cu limba. Degetele mele îşi continuau mişcarea dus-întors între pliurile catifelate ale vaginului. Şi deodată, am simţit cum tresaltă spasmodic, cum îmi scapă sexul golit din gura ei şi am auzit-o cum urlă, acesta este cuvîntul, urlă: „Mor – ri – son – ho – tel !” Am rămas minute întregi nemişcaţi, mîngîindu-ne doar sexele reciproc, cu gesturi pline de o anume castitate. Apoi, ne-am ridicat şi ne-am îmbrăcat în tăcere. Janna a luat sticla, a înghiţit violent cîteva bune zeci de centilitri de vodcă, apoi mi-a băgat-o în mînă. Am băut încet, am aprins alene o ţigară pe care i-am dat-o, mi-am aprins mie alta. Umăr lîngă umăr, şold lîngă şold, vorba traducătorului român al lui Bush, pe haina de iarnă dublată, fumam în tăcere, ascultînd muzica aproape neauzită de afară. Am sărutat-o pe frunte, iar ea mi-a sărutat mîna dreaptă, ceea ce mi-a provocat un mic şoc – era slavă, e drept, dar, totuşi, hippyotă, emancipată! Am terminat ţigările, am aruncat chiştocurile printre celelalte ce umpleau podeaua şi ne-am întins îmbrăţişaţi pe piatra acoperită. Eram mai degrabă goliţi decît obosiţi, cumva, cum să zic?, post-cataclismici, poate post-traumatici, dar nu obosiţi. Ne-am lipit înfriguraţi unul de celălalt, ne strîngeam în braţe de parcă am fi fost iarăşi singuri pe pămînt de la facerea lumii încoace. A început să fredoneze încetişor, fără cuvinte, cîntecul de afară. Îi simţeam căldura respiraţiei pe pielea gîtului, îi simţeam sînii lipiţi de pieptul meu, îi simţeam palmele pe spate, îi simţeam, prin hainele amîndurora, căldura sexului pe abdomen, puţin deasupra sexului meu cuminte, calmat, adăpostit pe interiorul coapselor ei. Aş fi rămas aşa pentru totdeauna… Şi era atît de limpede, în acelaşi timp, că ne vedem nu doar prima, ci şi ultima oară! Că e o experienţă fabuloasă, nu în primul rînd sexuală, poate nici măcar sexuală, ci esenţială, o veritabilă buclă în timp, dar irepetabilă…

„Bun, asta a fost „LA Women”, dragii mei, şi pentru că melodia mi-a trezit ceva amintiri de pe vremea vizitei mele la mormîntul lui Morrison de la Père Lachaise, v-am povestit despre mormînt?, parcă da, dacă nu vă spun săptămîna ce vine, o s-o mai pun o dată. Dar nu încă, înainte vă recit poezia. Versiunea de Ploieşti e mai bună decît în alte cazuri, aşa că nu mă mai chinui cu o versiune a mea… Acesta e, deci, textul şi, înainte de ne lua rămas bun pînă săptămîna viitoare, cînd ne vom ocupa din nou de Morrison şi The Doors, vă reamintesc că v-am trimis la film. Deschideţi uşile, fraţilor! Săptămîna viitoare voi da şi melodii la cerere, dar numai din Doors şi numai pentru cei care mă vor convinge că au văzut filmul. O să fac şi un concurs, iar cei mai buni dintre voi vor primi copii după CD-urile mele cu Morrison. Putem face asta acum în studioul nostru. Mai sînteţi aici? E OK, înseamnă că aţi ales Morrison! Cred că aţi ales bine. Cît mergea cîntecul, am fost în regie şi l-am văzut pe preşedinte, vorbea deja de vreo oră poporului. Eu m-am întors aici, lîngă voi, împreună cu muzica lui Morrison. Reamintindu-vă că aţi fost în compania lui L.A., ce coincidenţă!, la Punct ochit, punct lovit, aici, la Radio Hit desigur, vă spun la revedere şi vă las în compania lui Jim Morrison. Cătăline, ai pregătit CD-ul? OK! Ascultaţi „LA Women” cu Jim Morrison şi formaţia The Doors. Am primit mesajul pe e mail în care sînt întrebat de ce nu fac o emisiune dediactă lui Freddie Mercury. O să fac, fiţi liniştiţi, ca să vedeţi că nu orientarea sexuală mă interesează, ci numai calitatea muzicii. La revedere, pe săptămîna viitoare. (Cătăline, cîţi crezi că se duc la film? Toţi? Ar fi ceva. Nu eşti prea optimist? Să mai zică nu ştiu cine, dobitocii ăia de la CNN, pardon de la CNA, că nu sîntem educativi pe aici, pe la postul nostru de radio!)

Am ieşit primul, fără să privesc în urmă, mi-am luat geanta de umăr de pe crucea metalică de care era agăţată, am salutat în tăcere, dînd doar din cap şi am plecat prin ploaie spre ieşire. Cînd am întors capul, n-am văzut-o, încă nu ieşise în lume probabil. În faţa porţii, o maşină de la „Propreté de Paris” a oprit la marginea trotuarului şi trei bărbaţi în impecabile costume alb cu verde, toţi cu ochelari cu rame aurii, au coborît. Tipul meridional, maghrebin. Au luat-o alene, vorbind în ritmul Mediteranei între ei, spre bistroul de vis-a-vis. Le călcam apăsat pe urme de parcă n-aş mai fi băut o bere de mii de ani. Şi chiar aşa am băut nenumăratele „démi-pression”! Din cînd în cînd, îmi amintesc toate acestea de parcă aievea s-ar fi petrecut. Văd, aud, miros, gust, simt aproape totul exact ca şi atunci, exact ca şi acolo, ca şi cum chiar aş fi fost.  Şi peste toate, vocea aceea incredibilă, vocea lui Morrison binecuvîntînd precum marele oficiant al unei religii dispărute. Şi chiar e dispărută, ori pe cale de dispariţie încă din anii şaptezeci. Binecuvîntînd animalele libere şi sălbatece, hyppioţii între două vîrste şi copiii, bineînţeles! Bless you, vrednicule cititor! Şi nu-mi purta pică dacă am fost, cîteodată, îndepărtat de tine, reticent, mefient. Am relatat, totuşi, tot ceea ce se putea relata, poate chiar puţin mai mult decît atît!, fără a dăuna misterului fără de care nimic nu merită, şi nimic nu există. Sînt iertate, totuşi, chiar şi păcate mai mari şi mai grele decît acesta!

Mai 1995 – decembrie 2002

Joi seara, în sala de concerte a TVR Iaşi, am avut norocul să asist la uluitorul recital al lui Harry Tavitian. Harry este un muzician care mi-a plăcut dintotdeauna, mai precis de la primul concert pe care l-a dat la Iaşi, cu grupul Creativ, în 1981 sau 1982, în cadrul unei ediţii a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti, organizată în urbea mea. De atunci, a mai cîntat de cîteva ori la Iaşi, dar nefiind în localitate, am ratat concertele cu pricina. În schimb, i-am ascultat şi reascultat discurile, l-am urmărit la TV, cînd a fost difuzat, m-am mai plimbat şi pe site-ul său sau pe youtube. N-aş putea spune exact de ce-l socotesc pe Harry unul dintre cei mai mari jazzmani ai momentului – şi nu mă refer doar la relativ săracul, dar de calitate!, spaţiu cultural-muzical de la noi – pentru că succesele sale internaţionale sînt notabile şi a cîntat mai peste tot în Europa şi dincolo de Ocean. Poate din pricina formulei sale muzicale, care reuşeşte să pună laolaltă tradiţia clasică a jazz-ului, jazz-ul contemporan şi felurite etno-muzici, de la folclorul armenesc la cel balcanic sau românesc? Poate din cauza calităţilor sale interpretative solo şi în diverse combinaţii instrumentale? Nu, chiar nu ştiu, ştiu doar că joi seara am stat mai bine de două ore sub vraja muzicii sale, a pianului său parcă vrăjit şi a vocii sale de o versatilitate parcă nesfîrşită. Dacă închideai ochii la un blues, unul de închisoare sau unul din Deltă – nu a Dunării, de bună seamă! –, aveai senzaţia că în faţa ta se află un negru abia scăpat de pe plantaţie. Dacă făceai acelaşi lucru în vreme ce cînta un dans din Caucazul neamului său, credeai că este vorba despre o solistă alto.  Şi am făcut aceste probe, această experienţă, nu vorbesc ipotetic.

Pe afiş, scria că Harry se va produce cu teme armeneşti din jazz. Dar înseamnă să nu-l cunoşti deloc pe muzician ca să crezi că şi-ar putea impune asemenea limitări în cuprinsul unui concert! Aşa că a interpretat teme din jazz-ul clasic, compoziţii proprii, blues-uri, cîntece inspirate din folclorul armenesc de bună seamă, dar şi din cel balcanic sau românesc. Şi, într-o asemenea combinaţie de sonorităţi, nici nu s-a limitat la virtuozitatea sa pianistică incredibilă şi la vocea sa, de fapt vocile sale ar fi mai exact!, ci ne-a demonstrat ce înseamnă o muzică de mare calitate şi cînd încearcă timbrul altor instrumente, de la muzicuţa blues-ului la cele aparţinînd tradiţiei muzicale armeneşti. Sigur că mi-a plăcut întreg  recitalul, iar dacă am rămas cu o slăbiciune pentru suita de dansuri transilvănene, culese de Bela Bartok, e şi din motive extramuzicale. E ceva fermecător şi cumva dincolo de muzică să asculţi nişte vechi cîntece româneşti, culese de un ungur acum vreo sută şi mai bine de ani, în interpretarea unui armean bîntuit, dar bîntuit bine!, de geniu muzical.

Şi mai este ceva care mi-a plăcut foarte mult şi care este de dincoace ori de dincolo de muzică – publicul. Nu mă refer numai la calitatea acestuia, la reactivitatea perfectă la muzica audiată, ci şi la vîrstă. Privind în jur, poate că nu simţeam chiar complexe de „om bătrîn”, dar nici mult nu mai aveam! Eu, profesorul Alexandru Cărăuşu, căruia îi datorez iniţierea mea în jazz, provocată de audiţiile pe care le organiza, pe cînd eram student, în amfiteatrul de la Matematică, Florin Cîntic, Emil Răducanu, un alt eminent animator al jazz-ului aici, în Iaşi, ca şi ceilalţi din generaţia mea, cam ridicam media de vîrstă a publicului! Este reconfortant însă să constaţi că jazz-ul nu are doar un trecut şi un prezent la noi, ci într-un fel, şi un viitor asigurat de un public tînăr şi de calitate. Cred că filiala ieşeană a Uniunii Armenilor din România, TVR Iaşi şi Alex Vasiliu, ca prezentator, merită toate laudele şi mulţumirile noastre pentru această atît de reuşită întîlnire muzicală cu Harry Tavitian.

Într-un sat din secuime, icoana Maicii Domnului a început deodată să vorbească…

La cei vreo optzeci de ani ai săi, pastorul Mathias nu prea avea amintiri de dinainte de momentul în care începuse să slujească în acest sat aruncat pe dealurile dintre pădurile din secuime. Păduri care se răreau, de altfel, an după an, că aşa sunt vremurile de tranziţie, aspre şi lacome. Dar chiar şi aceste amintiri erau difuze şi molcome, viaţa petrecîndu-se după un fel de ritual parcă la fel de neschimbat ca şi cel pe care îl împărtăşea duminica, de sărbători, ori cu prilejul evenimentelor cruciale ale vieţii, botezurile, nunţile, înmormîntările şi feluritele pomeniri, cu enoriaşii săi. Alte evenimente, să le spun circumstanţiale, nu prea îi veneau în minte, deşi venise aici la sfîrşitul războiului, cînd încheiase studiile la seminar, şi trăise aici cele două mari schimbări ale istoriei. Războiul? Cel de-al doilea, de bună seamă, pe vremea celui dintîi abia ce deschidea ochii spre lume. Era născut în imperiu, dar cînd a început să meargă la şcoală trăia deja numai într-un regat şi asta fără măcar să-şi dea seama. Cum nu şi-a dat seama nici cînd şi cum, pe lîngă limba de-acasă, a început să vorbească şi româneşte, ceea ce i-a fost de folos, după război, cînd o parte din familiile româneşti au venit la biserica lui, tulburate de desfiinţarea bisericii unite. Pînă la urmă, aşa e şi firesc, viaţa unui cleric nu trebuie să fie clintită de evenimentele trecătoare ca vîntul, ci numai dirijată de cele esenţiale, care sînt întotdeauna aceleaşi şi se repetă mereu şi mereu de la naşterea Mîntuitorului încoace, peste tot pe unde credinţa în Înviere s-a răspîndit. Nici nu ştiu dacă acestea sînt neapărat gîndurile sale din acea dimineaţă de vară, cînd trezit devreme, după ce s-a primenit, a ieşit încet din casă şi s-a îndreptat liniştit, meditativ şi senin spre biserica vieţii sale, pe care o ştia pe de rost pînă în cele mai mici amănunte.
Nu eram decît de vreo două zile în sat, venit de la Sfîntul Gheorghe, unde participasem la un fel de simpozion, din acelea la modă atunci, în primii ani de după schimbare şi de după întîmplările sîngeroase de la Tîrgu Mureş, dedicat raporturilor culturale şi interetnice. O mai veche cunoştinţă, aflată printre organizatori, m-a adus aici, să văd cu ochii mei cum se înţeleg ungurii, majoritari în sat, cu cele cîteva zeci de familii de români, laolaltă cu care trăiau de cînd lumea şi pămîntul, cum spunea ea, bucuroasă că-i ieşea aşa de bine în româneşte o formulă pe care o foloseau adesea pe ungureşte, după cum îmi spusese aproape imediat ce ajunsesem la simpozion. Ea aparţinea unei familii mixte, minoritatea unor minorităţi, oamenii cei mai expuşi în vremurile tulburi şi, deşi mama ei era unguroaică, purta un nume românesc dintre cele mai neaoşe, parcă Zamfira, dacă, după atît de mulţi ani în care nu ne-am mai revăzut, mă mai slujeşte cît de cît fidel memoria. Eram deci de două zile în sat, stăteam la bunica, cea româncă, a Zamfirei şi, poate din cauza schimbării locului sau a excitaţiei provocate de sosirea într-un mediu necunoscut, mă trezisem dis-de-dimineaţă şi după ce îmi băusem cafeaua, ieşisem la o nouă plimbare prin sat. Coboram de pe un deal unde se afla partea românească a acestuia şi, în depărtare, spre marginea cealaltă de sat îl zărisem pe pastor ieşind încet din casă şi îndreptîndu-se spre biserica în care slujea de atîta amar de vreme. Am folosit premeditat ultima formulă, fiind iarăşi una de care Zamfira era foarte mîndră să o folosească. Văzîndu-l pe pastor, m-am îndreptat şi eu spre biserică, agale, dorind să-i dau răgazul să rezolve ce avea de rezolvat acolo, înainte de începerea slujbei. Stabilisem în ziua precedentă să ne găsim azi un răgaz pentru o discuţie mai lungă, un fel de interviu, despre viaţa sa aici şi despre întîmplările acesteia, deşi îmi spusese că mai potrivit ar fi să vorbim despre lipsa de întîmplări a acesteia. Atunci, despre neîntîmplări să fie, am căzut şi eu de acord… Fixasem să vorbim după slujbă, la care doream să asist pentru că îmi spusese că o ţine bilingv, din respect pentru enoriaşii români, deşi aceştia înţelegeau şi maghiara.
Eram pe drum, la cîţiva zeci de metri de biserică, cînd l-am văzut pe părintele Mathias ieşind grăbit din biserică şi îndreptîndu-se cumva înspre mine, deşi evident nu mă vedea. Pe cît de liniştit îl văzusem venind spre sfîntul locaş, pe atît de agitat, de neliniştit mi se părea acum. Părul ce mi se păruse, de la distanţă, aşezat, acum era vîlvoi, haina îi era descheiată la gît, ba chiar şi cămaşa. Bolborosea ceva. Cînd a trecut pe lîngă mine, fără să mă observe, l-am auzit spunînd: „Vorbeşte, icoana vorbeşte…”, apoi s-a îndepărtat şi n-am mai auzit nimic clar. M-a mirat că vorbea în limba română, deşi la clipe de tulburare e mai firesc să vorbeşti în limba maternă. M-am întors brusc şi l-am zărit îndreptîndu-se spre marginea pădurii de pe dealul vecin cu cel pe care se afla partea românească a satului. M-am aşezat pe o bancă de lîngă gardul bisericii şi-mi tot chinuiam mintea să aflu ce se petrecuse. Icoana vorbeşte? Şi ce e cu asta, care e motivul de tulburare? Cu o zi înainte tocmai glumisem împreună pe seama înmulţirii spectaculoase a icoanelor care vorbesc şi a altor feluri de minuni, cum ar fi crucile pe care le tot găsesc tăietorii de lemne, atunci cînd despică un buştean sau altul. Se umpluse ţara de minuni de la schimbare încoace şi nu văd de ce ar fi trebuit să ocolească secuimea! În drumul spre marginea pădurii, întîlnise alţi săteni şi probabil reuşise să-i tulbure cumva şi pe aceştia, de vreme ce se apropiau cîte unul, cîte una, de biserică, ezitau cît ezitau în faţa uşii, apoi intrau şi ieşeau şi mai tulburaţi decît intraseră. Alţii, din alte direcţii, soseau pur şi simplu la slujbă, dar ieşeau la fel de tulburaţi. Toţi bolboroseau ceva la ieşire, dar cum o făceau pe ungureşte nu înţelegeam nimic. La un moment, am înţeles ceva de la o femeie care, ieşind grăbită pe uşă, spunea, îşi spunea, în româneşte, „doamne, dar ce păcate am făcut?…”, îndreptîndu-se şi ea, pe urmele celorlalţi spre marginea pădurii, unde începuseră să se adune cu toţii în jurul preotului. De bună seamă că biata femeie trebuie să fi fost ori foarte afectată de ce i se întîmplase în bisericuţă, ori poate era din familiile de români trecuţi la reformaţi. Mă uitam spre cei care intrau şi ieşeau grăbiţi din biserică, cu tulburarea înscrisă pe chip, mă uitam şi la cei care se adunau în jurul preotului, care părea că începuse să slujească acolo, la marginea pădurii, sub seninul cerului, şi nu înţelegeam nimic. Mă gîndeam să nu se fi produs o provocare, un act de profanare a sfîntului locaş. Mă gîndeam la tot ce poate fi mai rău. Şi nici măcar astăzi nu-mi dau seama dacă nu aveam dreptate în aprehensiunile mele.
Într-un tîrziu, mi-am făcut curaj. Curiozitatea învinge întotdeauna spaima, neliniştea. M-am ridicat de pe băncuţă şi m-am îndreptat spre biserică. Încă înainte de a-i trece pragul, am auzit o voce caldă şi limpede vorbind dinăuntru. Am intrat în biserică, făcîndu-mi cruce. Icoana Maicii Domnului vorbea. Vorbea româneşte. O fi aici grădina Maicii Domnului, dar nici chiar aşa! Am ieşit şi eu grăbit şi tulburat din biserică, m-am dus acasă la bunica Zamfirei, am găsit-o pe cea din urmă, nici nu mai ştiu exact ce i-am spus, dar în cîteva minute eram cu bagajele făcute, în maşină, în drum spre gara din Sfîntul Gheorghe. Înainte de prînz, eram într-un tren. Nu către casă, ci spre Bucureşti, că acesta fusese primul care venea şi pleca. În asemenea împrejurări, trebuie să dispari repede – întotdeauna este căutat un vinovat şi, după cum am învăţat nu atît din experienţă, cît din lecturi, mereu este găsit un ţap ispăşitor.
Octombrie 2010

Elegiile din Catastroica (1)

Dupa Berthold Brecht

Dupa discursul tîfnos al presedintelui, din 5 august,
în care acesta ne-a îndemnat sa ne destaram
daca nu ne place halul în care a adus tara,
în cîrdasie cu augusta sa camarila,
scriitorul preferat al acestuia – cel caruia
presedintele îi citeste romanul de cinci ani,
de parca ar fi Biblia –
ne-a explicat într-un articol de ziar
ca nu-l meritam pe Vrednic Cîrmaciul.
Si va trebui sa ne straduim amarnic,
ca sa-i meritam onoarea de a ne conduce
pe noi culmi de progres si civilizatie.
Asa este. Dar întreb si eu, ca prostul,
pe urmele unei elegii de Berthold Brecht –
Nu e mai simplu, pentru multgloriosul
presedinte, sa-si demita nevrednicul
popor si sa-si aleaga altul?
Unul dupa chipul si asemanarea
scriitorului sau preferat…

Blogul lui Dorin Tudoran a căpătat o nouă adresă. Şi parcă şi un supliment de cyberspaţiu, devreme ce mi se pare mai larg, mai aerisit aşezat în pagină. Cea mai recentă postare este dedicată activităţii de tunrător a editorului lui Neagoe Basarab, mă refer la Dan Zamfirescu. Dar să nu uit noua adresă a blogului! Deci, de azi, bloggerul Dorin Tudoran poate fi citit aici:

http://www.dorintudoran.com/