Un pilon al literelor, un arbitru al eleganţei
Prietenul meu Adam Leon este unul din cei mai cunoscuţi literaţi ai urbei noastre şi, probabil, în ciuda ţinutelor sale mai degrabă sportive, un fel de arbitru al eleganţei masculine. Este destul de înalt, suplu, ca un om care mişcă mai mult decît între pat şi maşină şi între aceasta şi locul de destinaţie. Se îmbracă mereu comod, însă mereu asortat – dacă poartă sacou, de bună seamă că totul e în linie, de la vîrful şosetelor la cel al cravatei – şi mereu cu haine de foarte bună calitate. Dacă sunt blugi, nu coboară sub Levy Strauss, puloverele sînt din lînă sută la sută, de preferinţă Shetland, cămăşile englezeşti, pantofii cusuţi de mînă, tricourile de la Gucci sau Dior, şosetele mereu de bumbac şi cravatele întotdeauna din cea mai fină mătase. La cei puţin peste cincizeci de ani ai săi din momentul acestei nemaipomenite întîmplări, era o prezenţă mai degrabă plăcută, nu doar din pricina chipului tineresc, a coamei lăsate să curgă pe spate şi a ochilor căprui, vii, scormonitori însă cumva melancolici şi calzi, ci şi din pricina unei amabilităţi egale cu ea însăşi, demnă de a fi împărţită cu orice interlocutor, cu toată lumea. Poate că era şi un fel de platoşă de autoprotecţie, dar era şi o mecanică foarte eficientă în relaţiile cu cei din jur. Această amabilitate îi cerea desigur efort şi îi drămuia energic timpul. Nu putea refuza o invitaţie la o lansare de carte, la o emisiune televizată, ba chiar nici la vreun botez, o nuntă sau o înmormîntare, deşi întîmplările de acest fel nu erau neapărat cea mai mare slăbiciune a sa. Sigur, îi plăcea să fie prezent în viaţa publică a oraşului, dar i-ar fi plăcut să-şi poată selecta mai personal şi mai parcimonios ocaziile. Ştia prea bine că o prezenţă excesivă sfîrşeşte prin a eroda o imagine publică, dar Dumnezeu sau natura, în ciuda numeroaselor daruri cu care îl înzestraseră, nu i-l oferiseră şi pe cel al puterii de a refuza. Aşa că îşi petrecea o bună parte din timpul său liber – dacă mai putea fi numit aşa – răspunzînd diverselor solicitări şi regretînd mai de fiecare dată această blestemată neputinţă de a refuza. Asta nu înseamnă însă că-şi irosea chiar toată vremea. În afara orelor de la Universitate, unde strălucea la cursurile sale de literatură şi în pofida nenumăratelor obligaţii cultural-mondene tocmai evocate, îşi mai găsea timp să scrie şi să publice cu oarece regularitate în presa culturală cultivate şi erudite eseuri despre literatură, pe care le reunea periodic în volume bine primite de cunoscători şi de colegii critici literari; ba chiar publica, din cînd în cînd, şi volume de poezii de o sensibilitate poate exacerbată, dar de un rafinament stilistic ireproşabil, totul pe fondul unei anumite melancolii, mai degrabă deprinsă cultural, aşezată în fiinţa sa prin lecturi, decît una structurală.
Oricum, îi mersese vestea că se pricepe la literatură, că este un excelent specialist şi asta nu doar prin educaţia sa filologică solidă, culeasă din cărţile altora, cum s-ar spune, ci şi din propria şi constanta sa experienţă a scrisului. Aşa că, datorită neputinţei sale de a refuza, era mereu asediat de colegii care doreau să-i afle părerea despre vreun manuscris, de juni începători care supuneau atenţiei sale volumele lor de debut în mai toate genurile literare, de neliteraţi care credeau că viaţa lor e un roman şi doreau să dovedească asta şi în scris, de alţii care credeau că nu pot lăsa lumea văduvită de memoriile lor sau de amintirile din copilărie. Mai peste tot prin casă, amestecate printre cărţi adevărate în curs de lectură, printre revistele literare sau din domeniul filologic, puteai da peste printurile celor mai felurite manuscrise literare sau paraliterare, de volume de debut sau de caiete scrise de mîini mai mult sau mai puţin îndemînatice. Alte asemenea încercări pîndeau de pe ecranul monitorului, neajungînd încă să fie printate sau urmînd să nu mai fie niciodată puse pe hîrtie, solicitînd şi mai mult nişte ochi care şi aşa stăteau prea mult în faţa ecranului luminescent. Dar aşa era, aşa este el, amabilul Adam Leon, cel incapabil să refuze pe careva. Adevărul este că nici solicitanţii nu-l asediau chiar degeaba. Citea întotdeauna cu atenţie ce i se propunea spre lectură, propunea soluţii la care autorii nu se gîndiseră, mai îndrepta şi stilul dacă era cazul, nu refuza să scrie o prefaţă dacă era solicitat. Ba chiar amabilitatea sa devenea nelimitată dacă nimerea peste un manuscris cu adevărat foarte bun. Vorbea pînă în pînzele albe cu redactorii de reviste sau de edituri pe care îi cunoştea pentru promovarea produsului literar cu pricina. Şi adesea avea succes, pentru că gustul său era în afara discuţiei – un grupaj de poezie într-o revistă, un fragment de proză sau un eseu într-alta, un articol de susţinere în altă parte, iar în ceasurile fericite chiar publicarea manuscrisului în întregime la o editură dispusă să-şi asume riscurile financiare ale aventurii. În felul său, era un fenomen ciudat în republica literelor, guvernată mai degrabă de invidie şi gelozie decît de excese de generozitate. Dar aşa era el, cînd citea un manuscris bun sau o carte bună, chiar se bucura, deşi nu-i era el autorul, uneori fiindu-i moaşa, alteori naşul.
Sigur, generozitatea, incapacitatea de a refuza, curiozitatea literară i-au jucat şi feste de cîteva ori. S-a întîmplat uneori ca vreo studentă sau doctorandă să caute vreun autor străin mai puţin cunoscut, să-l traducă în limba română şi să i-l propună spre lectură. Dar nu din dorinţă de glorie literară, nici pentru a-l păcăli pur şi simplu, ci în căutarea unei punţi care să-i permită accesul într-o altfel de apropiere decît cea legată de literatura ca atare. Zadarnică trudă, de altfel; unul din principiile sale inflexibile era „niciodată studentele”. Mai încercase odată să-l păcălească şi un fel cleptoman şi mitoman, care se prezentase cu un dosar întreg de opere furate, dar trecute cu toatele, dincolo de varietatea autorilor furaţi, printr-un fel de filtru personal, ca şi cum n-ar fi reuşit procesul de identificare, pînă la capăt, cu niciunul. Lecturile sale destul de bogate şi variate îl ajutau, în general, să se descurce în asemenea împrejurări, ca şi un fel de al şaselea simţ, destul de bine dezvoltat şi antrenat, ce-i semnalau cumva in filigran intenţiile oamenilor, dar de cîteva ori era cît pe ce să trimită spre spaţiul tipărit asemenea făcături! Slavă Cerului, ceva îl oprise în ultima clipă. Ei, bine, totuşi, tot această generozitate cumva paternă, trebuie menţionat că nu avea copii, deşi era căsătorit de un număr de ani, l-a condus în încurcătura pe care mi-a povestit-o la un pahar de whisky bătrîn şi o cafea aromată în biroul său de lucru de acasă.
O năvălire în zori
„Cum îţi spuneam, eram singur acasă de cîteva zile, Marta fiind plecată la săpăturile ei după vestigiile trecutului. Stătusem seara puţin mai tîrziu, să mai citesc dintr-o carte pe care urma s-o prezint la o lansare şi, dacă m-ar fi convins destul de mult, să scriu şi vreun articol despre ea. Pusesem telefonul să mă sune la opt dimineaţa, pentru a-mi continua lectura şi, eventual, să-mi notez cîteva lucruri, pentru că pe la prînz aş mai fi avut de făcut nişte drumuri, iar evenimentul era fixat la cinci după-amiază. Nu eram neapărat sub presiune, dar era cazul să lucrez destul de strîns, ca să fiu cu temele făcute la momentul potrivit.” S-a oprit puţin, ca pentru a-şi cuvintele, el, un vorbitor spontan şi fluent. Tocmai aceste calităţi făceau farmecul cursurilor sale, al conferinţelor sau al cuvîntărilor la diversele evenimente culturale sau mondene… A reînceput să vorbească. Povestea destul de greu, cu pauze şi reveniri, cu precizări sosite după alte pasaje de poveste, aşa că voi încerca să rezum, după puterile mele, incredibila sa întîmplare dintr-o frumoasă dimineaţă de sfîrşit de primăvară. Ceea ce în viaţă e dezlînat, lacunar, repetitiv, bîlbîit, nu poate rămîne la fel în literatură, pentru că rişti să fii acuzat de critici de lipsă de coerenţă. Deşi, la urma urmei, nu despre literatură este vorba aici, ci despre încercarea de a ajuta un prieten ajuns la grea încercare. Pe măsură ce Adam avansa cu povestea, o auzeam pe soţia lui în celelalte încăperi, dar erau mişcări normale, liniştite. Nu făcea vreun zgomot demonstrativ nici nu-mi părea că ar încerca să tragă cu urechea.
Adam se culcase, deci, cam tîrziu şi îşi pusese telefonul să-l trezească la opt. Pe cînd îşi vedea de somnul său, acesta a început să sune. Auzea, mai întîi prin somn, ţîrîitul, apoi şi zgomotul, un fel de uruit venit de pe măsuţa de la capătul patului – ca să fie mai sigur că-l aude, îl pusese pe vibraţii şi fixase alama pe „repetă”. În cele din urmă, încă pe jumătate adormit, cu ochii închişi, întinse mîna spre aparat, îl duse la ureche, apăsînd în acelaşi timp pe butonul de preluare a convorbirii. Măcar înţelese că nu alarma suna să-i dea deşteptarea. Mormăi un alo, în vreme ce deschidea cu dificultate ochii, aruncând o privire spre ceasul de perete. Nu era nici şase! Aproape că-i scăpa o înjurătură, o opri cu greu în fundul gîtului, nu fără regrete, dar buna creştere nu-l părăsea probabil nici prin somn. Din receptor, auzi: „Lia sînt, tocmai am ajuns în gară. Vii să ne vedem? Scuze pentru ora aşa de matinală, dar abia a sosit trenul. Am făcut mai mult de zece ore de la Cluj pînă în oraşul tău. Gara e frumoasă. Am băut o cafea aici, dar nu-mi place zona, numai gara”. Vocea feminină turuia în viteză, oferindu-i o mulţime de informaţii de care nu avea nevoie. Oricum, nu la ora asta şi trezit brusc din somn. Nu-i plăcea să se trezească aşa, prefera să se întindă precum pisica un minut-două înainte de a trece pe verticală. În prima clipă, n-a înţeles practic nimic. Care Lia? Ce gară? Ce treabă are el cu una şi cu cealaltă? Ar mai fi avut mai bine de două ore de somn fără acest telefon imbecil, apoi, s-ar fi trezit încet, cum îi place lui. Sub impactul şocului, a început oricum să se trezească, i-a răspuns că e chestiune de un sfert de oră să ajungă acolo. Să se mai uite prin gară pînă cînd ajunge. În timp ce-i spunea aceste puţine vorbe, se uita prin cameră după nişte haine de îmbrăcat repede. Le reperă. Ar fi putut să-şi ia un interval mai mare, să apuce să bea măcar una din cafelele sale de dimineaţă, fără de care nu era funcţional. Şi totuşi…
Se îmbrăcă automat, cît se putea de repede, regretînd în acelaşi timp că dă curs solicitării, iar gîndurile începură să i se aşeze în oarece ordine. Da, Lia, fata aceea din Ardeal care lucrează la Strasbourg, translator, traducătoare, ceva în zona asta, la instituţiile acelea europene pe care nu le mai scoate nimeni la socoteală. Îi citise nişte manuscrise, făcuse şi puţină stilizare pe ele. Era talentată, chiar în mai multe direcţii, citise un volum de poezii, unul de proză scurtă şi două mici romane. Scrise bine, cu imaginaţie. Îi făcuse şi două prefeţe, la volumul de poezii şi la unul din microromane, cel care a apărut ulterior şi în limba franceză, la o editură, probabil foarte mică, de care nu auzise. Corespondase cu ea în perioada în care îi citea încercările, ba chiar îi făcuse legătura cu editurile de aici, nu cu cele mari, cu unele mici dar destul de exigente în selecţiile lor, chiar dacă îndeobşte publicau pe banii autorilor, pe sponsorizările atrase de aceştia ori prin apelul la tot felul de finanţări locale sau centrale de „sprijinire a culturii scrise”. Dincolo de aceste chestiuni financiare, problema cu aceste mici edituri era, este aceea că neavînd servicii de difuzare serioase, drumul cărţii spre cititor e cu totul aleatoriu. Da, îşi amintea, îi făcuse Liei şi o lungă lista cu personalităţi literare la care cărţile ei ar fi trebuit să ajungă, cărora să le trimită cărţile prin poştă, dacă dorea să aibă şi nişte cititori cît de cît calificaţi. Văzuse cîteva articole prin presa culturală, îi mai zărise numele în diverse enumerări din articolele de bilanţ, ceea ce însemna că-i urmase sfatul. Dacă nu cumva le plătise, că părea antrenată cu mecanismele culturale ceva mai capitaliste. Îi trimisese, prin Western Union, mai multe sute de euro, pentru efortul său de lectură şi stilizare, deşi nu pretinsese aşa ceva, mai mult, încercase un fel de protest timid. Dar pînă la urmă, acceptase, desigur, nu doar pentru că un ban în plus nu face rău nimănui, ci şi pentru că Lia cu pricina nu era dispusă la vreo discuţie în această privinţă. Bun, asta era Lia, o reperase, dar ce-o apucase cu drumul ăsta neanunţat? Ce naiba voia de la el la ora şase dimineaţa? Era deja în drum spre gară, locuia destul de aproape, în centrul oraşului, iar gara, situată probabil mai la marginea acestuia pe vremea construcţiei ei, ajunsese şi ea cumva aproape centrală. Nu avea rost să urce la volan. Nici n-ar fi avut reflexele bune. Nici să ia un taxi nu avea sens; era totuşi prea aproape, plus că se mai dezmeticea puţin mergînd într-un ritm destul de vioi dat fiind contextul trezirii sau al încă adormirii…
Era unde îi spusese să-l aştepte, lîngă un chioşc cu balustradă pentru pus paharele de cafea şi tocmai sorbea dintr-unul. A recunoscut-o imediat deşi n-o văzuse decît în fotografiile de pe cărţile apărute, pe care i le trimisese de fiecare dată, inclusiv micul roman tradus în franceză. Era mai mică de înălţime faţă de cum îşi imaginase, luîndu-se după forma alungită a obrazului. Era mignonă, cum s-ar spune şi ca să rămînem în zona francofonă, un fel de fausse maigre, era subţire, dar avea forme, după cum putea vedea prin blugii mulaţi şi tricoul asemenea. Problema era dacă o chema chiar Lia, pentru că folosea mai multe adrese de mail, cu nume diferite, semnase volumele din România cu unul dintre ele, dar pe cel din Franţa cu un pseudonim franţuzesc. Nu-şi dădea seama de ce proceda aşa, poate că juna se simţea un fel de personalitate multiplă, poate voia să se ascundă în spatele acestor multiple identităţi. Dar ce conta? El era acolo, în gară, la vreo douăzeci de metri de ea, trezit cu noaptea în cap şi cu gîndul clar conturat că trebuie să bea urgent o cafea, înainte de orice. N-a fost chiar înainte de orice, că l-a zărit şi ea foarte repede, i-a ieşit cîţiva metri în întîmpinare, s-a urcat pe vîrfuri, l-a îmbrăţişat cam prea călduros pentru cât se cunoşteau, ba chiar a vrut să-l sărute pe gură. Abia ce-a reuşit să-şi întoarcă puţin faţa şi să primească sărutul pe obraz. I-a răspuns cu un sărut mai mult convenţional pe obraz şi, motivând că are nevoie urgent de o cafea, porni înspre chioşcul în faţa căruia erau bagajele şi cafeaua ei începută, întrebând-o ce caută aici şi de ce n-a dat măcar un semn în prealabil. A primit cafeaua, cu lapte şi prea dulce, nici măcar nu se dădea un pliculeţ de zahăr, sa-ţi pui cît ai nevoie, ci turna vînzătoarea dintr-un borcan cu muştiurc de metal şi, pe cînd se chinuia cu excentricul produs, a primit şi răspunsurile. Că venise în ţară să-şi vadă familia. Că venise aici ca să-i mulţumească direct şi personal pentru sprijinul pe care i-l oferise la începuturile sale literare, că are şi nişte cadouri pentru el, pe care nu le-ar fi putut trimite prin poştă, că erau nespus de fragile. Şi, dacă tot era aici, să vadă şi oraşul, pe care îl mai văzuse o singură dată, în fugă, pe cînd era elevă de liceu şi participase la nu ştiu ce olimpiadă, probabil de literatură. Pe unul din ceasurile gării se putea vedea că se apropia ora şapte. I-a propus s-o conducă la un hotel, în centru, la cîteva sute de metri şi, apoi, după ce se schimba, să iasă undeva să ia micul dejun. I-a răspuns zîmbind că la hotel camerele se închiriază la prînz şi că e mai bine să meargă mai întîi la el acasă, să se primenească, să-şi tragă sufletul, să bea o cafea ca lumea împreună şi să iasă după aceea în oraş. Nu-i suna bine, de altfel, cum era singur de peste o săptămînă, casa nu era nici foarte aranjată, plus că era cumva reticent la auto-invitaţii. Dar, mă rog, chiar dacă involuntar, era un fel de gazdă şi un fel de ghid. Aşa că, fără să termine cafeaua nefastă, a luat geanta de voiaj mai mare pe umăr, de altfel nu foarte grea, şi au plecat împreună spre centru, fără să ia un taxi. Era prea aproape, cum am mai spus.
„Bătrîne, în cîteva minute am ajuns acasă. Am descuiat mecanic poarta, apoi uşa, am invitat-o să intre, am intrat şi eu după ea, am închis uşa, am luat-o înainte spre camera mea de lucru, întrebîndu-mă în gînd cît de mare e dezordinea, era destul de mare!, aşa că, după ce am dat drumul aparatului de cafea, căruia apucasem să-i fac plinul înainte de a pleca spre gară, am mai luat din hainele împrăştiate peste tot, am strîns teancuri nişte cărţi, am aşezat simetric nişte hîrtii şi, cum rămăsese în picioare, am invitat-o să ia loc într-un fotoliu proaspăt eliberat. Am întrebat-o dacă nu vrea să guste ceva şi mi-a răspuns că, la cafea, ar prefera să bea ceva, două-trei degete de scotch, dacă am. Nu aveam un scotch, dar aveau un whiskey irlandez, cred că Bushmills. Cam dimineaţă pentru mine, dar am pus în două pahare, într-al meu poate ceva mai puţin. Apoi, am turnat cafeaua fierbinte în două ceşti şi m-am aşezat şi eu într-un fotoliu. Am ciocnit, după care ea a început să vorbească despre cîte în lună şi-n stele, trecînd de la un subiect la altul după o logică pe care nu reuşeam s-o surprind – de la vizita la părinţi la soţul ei arhitect şi de la ce-a mai scris la întrebări despre ce mai scriu eu. Vorbea nu doar dezlînat, dar şi cumva precipitat. Timp în care terminase paharul si-şi turnase singură din nou. La fel de brusc, s-a şi oprit din vorbit, s-a ridicat din fotoliu şi a început să se învîrtă prin cameră, uitîndu-se la cărţile din bibliotecă. Mă întrebam dacă se comportă aşa din pricină că se afla într-un loc nou în prezenţa unei persoane pe care nu o mai văzuse niciodată face to face, dacă e un efect al oboselii drumului cuplată cu whiskey-ul băut cam repede, ori dacă nu cumva nu era chiar de tot sănătoasă cu mintea. S-a aşezat la fel de brusc în fotoliu şi mi-a spus că, acum, da, ar gusta ceva. Nu era mare lucru în frigider, dar am reuşit să încropesc pe un platou ceva caşcaval, şuncă, măsline şi cîteva bucăţi de peşte afumat, rechin, somon, mă rog, lucruri care merg la băut un pahar de tărie. Am găsit şi o bucată de pîine cam veche, că nu luasem de vreo două zile. Am întrebat-o dacă să ies să iau pîine proaspătă, că magazinul e aproape, dar a spus că nu este nevoie, că oricum nu mănîncă multă pîine şi că nu vrea să se lipsească de prezenţa mea nici o secundă. Asta iar m-a pus pe gînduri, dar încercam s-o iau ca pe un fel de glumă.”
Au ciugulit cîte ceva, au mai băut cîte o gură de whiskey, parcă şi ea devenise mai calmă în această privinţă, el a reumplut ceştile de cafea şi parcă se lăsase pacea. Dar n-a durat mult. Femeia s-a ridicat deodată, a ieşit pe hol şi a venit cu cealaltă geantă de voiaj, mai mică şi pe care el o crezuse mai uşoară. Dar nu era. „Aici e cadoul tău, uită-te în geantă, pe care de altfel, o poţi păstra”. A început să scoată: o lădiţă de lemn cu două sticle de Gleenfidich de 18 ani, o casetă Kenzo, cu parfum, deodorant şi gel de duş, cîteva cartuşe de Muratti Ambasador, iar deasupra, împachetată, o cămaşă italiană, cu tot cu cravata ei din mătase. „De unde naiba ştia, bătrîne? Nu cred că în mesajele noastre, exclusiv literare, fusese vorba despre gusturile mele! Îţi dai seama? Muratti nu mai fumasem de ceva vreme, din eventualele mele poze publicate prin reviste nu avea cum să ştie ce cămăşi şi cravate prefer. Iar dimineaţa, înainte de a pleca, îmi amintesc cu mare precizie, ezitasem dacă să folosesc Davidoff sau Kenzo! Şi, pînă la urmă am folosit Kenzo, identic cu cel adus de ea! Pe toţi dracii, nu înţelegeam nimic. Înainte de a deschide geanta, mă gîndeam să refuz cadourile, dar văzîndu-le, mi-a dat seama că le voi păstra!” Cît timp scosese el cadourile din geantă, le analizase şi, cinstit vorbind, se şi bucurase de ele, ea stătea liniştită în fotoliu, zîmbind ştrengăreşte, cumva complice. I-a mulţumit şi a început să aşeze darurile la locuri mai potrivite decît măsuţa de lîngă cele două fotolii. Cămaşa şi cravata într-un sertar, cartuşele de Muratti într-altul, după ce scosese două pachete şi le pusese pe masă. A întrebat-o dacă nu vrea să schimbe băutura, să deschidă una din sticlele aduse ea, dar i-a răspuns sec şi cumva languros, lungind puţin vocalele: „Totul e pentru tine”. Apoi a cerut îngăduinţă să meargă la baie, să facă un duş şi să-şi schimbe hainele. Desigur, ca orice om civilizat, amabil cu oaspeţii săi, fie şi intempestivi, i-a răspuns afirmativ. Ea şi-a luat geanta mai mare cu totul după ea şi a intrat în baie. El şi-a aprins primul Muratti după nişte ani în care nu găsise aşa ceva nici aici, dar nici în călătoriile sale. Îi plăcea fumul, îl aspira adînc în plămîni, gîndind în sinea lui că această Crăciuniţa sosită în plină vară e cam ciudată, dar poate că nu era chiar nebună cum păruse mai întâi din pricina agitaţiei de care părea bîntuită. Se simţea bine adîncit în fotoliu, cu ţigara într-o mînă şi cu paharul în cealaltă. Se gîndea să o scoată pe Lia asta în oraş după ce iese din baie şi s-o ducă la un restaurant de fiţe & pretenţii. O aştepta sa iasă. I se părea că stă prea mult.
„Bun, bătrîne, a ieşit din baie. Şi schimbată. Doar că era desculţă, cu părul ud şi purta halatul de baie al Martei! Asta mi-a displăcut profund, ştii cît este de atentă Marta cu lucrurile personale. Mai şi mirosea a sărurile şi spumantele de baie ale ei. Eram şi deja puţin speriat. Dacă e, totuşi, o nebună? Sau, poate, şi mai rău, o nimfomană? A venit repede şi s-a trântit în fotoliu, cumva ghemuită, de parcă i-ar fi fost frig. Deşi totul era pentru mine, după spusa ei, a luat totuşi un Muratti din pachetul deschis de mine, deşi mai avea Marlboro în pachetul său, l-a aprins cu bricheta mea, deşi a ei era, cred, mai aproape, apoi a luat ceaşca de cafea abia umplută din nou. După cîteva fumuri, a pus ţigara în scrumieră şi a prins ceaşca cu ambele mîini ca şi cum ar fi vrut să se încălzească. Era neaşteptat de tăcută, chiar aproape absentă. Asta n-a durat mult. După cîteva minute, a pus ceaşca pe masă, a început să mă privească fix în ochi, ceea ce am făcut şi eu, astfel încît am fost luat complet prin surprindere cînd am simţit degetele ei de la picioare mîngîindu-mă uşor în interiorul coapsei şi înaintînd periculos spre o zonă şi mai intimă. Am simţit un fel de scurt-circuit prin tot corpul. Dar nu de plăcere, oricum nu doar de plăcere, ci mai degrabă de spaimă. M-am tras speriat mai înlăuntrul fotoliului, lipind energic picioarele unul de celălalt. O fi plăcut, o fi sexy să fii agăţat de o femeie, dar nu era stilul meu, oricum nu atît de agresiv. De unde, probabil, fusesem violat de doică pe cînd aveam cinci ani şi de o altă femeie cînd abia împlinisem doisprezece! Cred că ţi-am mai povestit asta, aşa cred. A început să rîdă încet şi, în opinia ei, seducător. Dar eram ultimul om din lume care ar fi putut fi sedus atunci! Aveam senzaţia că voi rămîne pe veci cu un fel de complex al castrării. Mi-a spus că nu înţelege de ce nu vreau să accept felul ei de a-mi mulţumi. I-am răspuns că dacă de cîte ori am sprijinit vreo fată la începuturile sale literare, aş fi dorit, acceptat să mi se mulţumească aşa, aş fi fost probabil de mult oale şi ulcele din pricina epuizării. Iar dacă aş fi acceptat asta şi de la băieţi, că doar am intrat în Europa, aş fi fost epuizat chiar în jumătate din timp. Nu cred că mă auzea. Repeta obsesiv că trebuie să-mi mulţumească, că ea nu e o tîrfă, că nu face asta cu oricine, dar eu sînt un om deosebit, de la care a primit cel mai mare ajutor în viaţa asta nenorocită, ajutor care nu-i venise nicăieri din altă parte. După aceea, parcă uitînd ce-a spus, îmi recita o listă pe personalităţi pe care le avusese pînă la capăt, nume româneşti şi străine, între care cele ale lui Houllebecq şi Bergenbier, pardon asta e berea, deci Houllebecq şi Weyergans. Practic delira. Era clar, era nebună. Dar nu numai, în mod cît se poate de dialectic era de bună seamă şi nimfomană. Cum naiba s-o liniştesc? Bine că stăteam la casă şi nu la nu ştiu ce etaj, să mi se arunce nebuna pe geam! Să-i dau un calmant? Dar după atîta whiskey?!”
Adam retrăia scena de acum cîţiva ani, vreo cinci. Era şi el agitat povestind şi, în ciuda distanţei temporale şi a umorului căznit, părea să regăsească emoţia de atunci. Era destul de amuzantă această discuţie. A trebuit să fac eforturi să-i stăpânesc un râs care stătea să năvălească din când în când. Probabil nu am reuşit să-mi stăpânesc şi zâmbetul, pentru că mi-a spus: „Rîzi dacă vrei, sigur că e şi de rîs, chiar dacă mie nu-mi vine!”. Nu rîdeam, îi respectam totuşi tulburarea, pentru că, simţeam, nu mă chemase degeaba aici, nu-mi povestea de dragul poveştii, care, iarăşi simţeam asta, nu se terminase atunci, cu un cincinal în urmă. Plus că mă interesa toată povestea, sfîrşitul sau sfîrşiturile ei. L-am liniştit deci amical şi l-am rugat să ducă povestea mai departe. Cum-necum, reuşise şi el s-o liniştească pe Lia Ciocîrlia, cum mi-a spus c-o numea în glumă, care, iată, se dovedea, se dovedise, mai degrabă, o vajnică, nemiloasă ciocănitoare! O liniştise, dar nu de tot, nu pînă la capăt. I-a spus că dacă nu vrea să facă dragoste, deocamdată, cum s-a grăbit să adauge, atunci măcar să-i facă nişte poze nud. A acceptat, ce era să facă? Măcar, pentru moment, scăpa de cazne! Îşi amintea clar cum şi-a desfăcut singură cordonul de la halatul alb, cum a început să pozeze lasciv, ba strîngînd halatul pe ea, ba desfăcîndu-i pulpanele sau scoţîndu-l de tot. La un moment dat s-a întins, a luat o banană de pe platou şi a început să se mîngîie cu aceasta în partea de jos a abdomenului, în interiorul coapselor, chiar pînă sus de tot. Din cînd în cînd rostea ceva obscen, ca o actriţă de filme porno intrată pe bune în rol. A făcut vreo cincisprezece poze, toate descăpăţînate, că-i spusese să-i lase chipul în afara cadrului. A pozat, mai degrabă pe pilot automat, aproape fără să privească, fără să se bucure, fără să simtă, ca robot. Cînd s-a săturat să fie pozată, probabil şi pentru că nu obţinuse efectul sperat, şi-a închis cumva pînă la gît halatul alb, a luat sticla de Bushmills, aproape a umplut amîndouă paharele şi l-a întrebat: „Bun, şi acum ce facem?”. El s-a grăbit să-i propună o ieşire în oraş, să i-l arate, eventual să ia prînzul, iar ea a fost de acord, adugînd, iarăşi cu zîmbetul pe buze, că, la masă, vrea să bea vin roşu şi că-i arată ea ce şi cum cînd ajung din nou acasă. Cum pericolul părea să se depărteze, a zîmbit şi el, cît ironic, cît nătîng, pretextând că trebuie să ude nişte flori din grădină cît se îmbracă ea.
Pe cînd le uda, o văzu ieşind din casă, în alte haine, cu mîinile în buzunar şi o ţigară în colţul gurii. A convins-o că trebuie să ia şi bagajul, ca să facă rezervarea la hotel, asigurînd-o că, după masă, vor reveni acasă la el. Au plecat spre oraş. Pe drum, se întreba dacă „înainte sau după masă”, deci dacă mai mănîncă împreună. Politicos ar fi fost să ia masa, dar frica era mai mare decît politeţea. La hotel, i-a rezervat o cameră, lăsând-o să îşi urce singură bagajul şi, cînd a fost sigur că e deja sus, a ieşit din hotel şi a luat-o la fugă, pe după colţul unui bloc din apropiere. Cum bănuia că ea ţinea minte drumul, nici nu s-a dus acasă, ci la nişte rude aşteptând acolo ceremonia de lansare, privind mereu cu frică spre uşă, întrebîndu-se dacă i-a spus ceva despre acest eveniment şi dacă organizatorii au pus cumva afişe. Spera că nu! În ciuda faptului că nu apucase să termine de citit cartea, că nu avea notaţiile la el, prestaţia sa a fost strălucită, poate peste media prestaţiilor sale obişnuite. După paharul de şampanie de la sfîrşit, a luat-o spre casă, privind cu mare atenţie în jur, în apropierea casei chiar cu atenţie sporită, dacă aşa ceva era posibil. I s-a părut că totul e în ordine, aşa că s-a năpustit pe poartă şi a intrat la fel de repede în casă, unde a tras toate draperiile care nu erau trase, a aprins o lumină pe hol, care nu se vedea de afară şi o mică veioză pe biroul din camera sa de lucru. S-a aşezat în fotoliu, a respirat adînc, şi-a aprins o Muratti din pachetul uitat pe masă la plecare, a pus ultimul deget de băutură din sticla de pe masă, şi deschizând o sticlă de apă plată şi-a zis că începe să se liniştească. Se gîndea că, totuşi, e bine că nu e cardiac, că nu-şi dădea seama cum ar fi ieşit din povestea asta. S-a ridicat în cele din urmă şi, trecând la birou, a deschis computerul, a transferat fotografiile din aparat într-un fişier botezat ad hoc „Captura”, apoi a deschis mailul şi a trimis în cîteva mesaje succesive fotografiile pe una dintre adresele ei de mail. A şters imediat pozele din aparatul foto, dar după cum se va vedea ulterior, nu şi pe cele transferate în computer.
Epilog după cinci ani
„Ei, bătrîne, pînă aici, totul e încă simplu şi chiar demn de rîs, dacă nu te priveşte direct, iar dacă ai fi rîs, nu m-aş fi supărat deloc. De-abia acum, însă, după aproape cinci ani, începe partea cu adevărat sinistră. Şi tocmai din pricina asta te-am rugat să vii şi ţi-am povestit toată chestia asta cumva suprarealistă, dacă nu extraterestră. Ştii că am fost la Bucureşti, la Bookfest, m-au invitat nişte autori şi editori amici să vorbesc la nişte lansări. Nu-mi plac lansările de la tîrguri, pentru că e zgomot, lumea circulă peste tot, trece şi prin spaţiul de lansare şi nu se înţelege nimic. M-am dus totuşi pentru că e una din puţinele ocazii în care pot vedea cunoştinţe din toată ţara, nu doar bucureşteni, iar pe deasupra mai găsesc şi cîte o carte care mi-a scăpat ori n-am auzit de ea în momentul apariţiei. Bun. Sîmbătă dimineaţa, în ziua plecării spre casă, m-am trezit mai devreme pentru o ultimă vizită, dar am ajuns înainte de închidere, aşa că am intrat la Centrul de Presă, să-mi verific corespondenta electronică. Cînd intru pe adresa mea, surpriză, trei mesaje de la Marta, toate cu atasamente. Doar că bucuria a fost de scurtă durată – chiar în formatul mic al ataşamentelor, am recunoscut o parte din pozele făcute de mine acum cinci ani. De mesajele ca atare nu mai vorbesc, neruşinatule, divorţ, halatul meu, casa noastră şi toate cele ce pot fi imaginate în asemenea situaţii. Ce naiba să spun? Am răspuns prima oară că nu înţeleg nimic, pentru că nici nu înţelegeam, uitasem complet că nu am şters pozele şi din computer, mă gîndeam că e o înscenare etc. Apoi, m-am legat de faptul că la al treilea mesaj, era o poză-nud, datată anul acesta, care sigur nu era făcută de mine. Era o fotografie primită şi mi se păruse realizată artistic, de asta o păstrasem undeva în computer, poate chiar pe desktop. Marta era conectată, mi-a răspuns imediat că pozele celelalte erau făcute de mine, ceea ce nu aveam cum să neg. Am mai schimbat nişte mesaje, ea tot mai nervoasă parcă, eu tot mai speriat şi, înainte de a pleca de la computer, am scris un mesaj cu replica deja clasică: Nu e ceea ce crezi, nici ceea ce vezi. Cam asta a fost. De cîteva zile, de cînd m-am întors, m-am mutat în camera asta. Nu-mi răspunde nici măcar atunci cînd o salut. Nu ştiu ce să-i spun, cum să-i explic. Dacă îi spun întîmplarea asta exact cum a fost, nu am nici o şansă să mă creadă. Cine ar crede o asemenea aberaţie? Mă gîndesc că mă poţi ajuta. Că ai putea scrie povestea asta şi, apoi, s-o publici cât mai repede. Pe blog, că merge cel mai repede şi ai mai publicat literatură acolo. Poate aşa va înţelege. Asta vreau de la tine, bătrîne. De ce nu scriu eu? N-aş fi credibil şi nici n-am scris vreodată proză!”
Sigur că aveam şi am dubiile mele în privinţa puterilor literaturii de a influenţa atît de radical realitatea, dar ce eram să fac? I-am promis că voi scrie povestea, care iată tocmai se termină, şi că o voi publica pe blog, ceea ce voi face imediat după ce-o recitesc şi-i aduc corecturile necesare. În privinţa efectului sperat de prietenul meu Adam, am mari dubii în continuare, dar cine ştie? Eu îl cred, ceva atît de halucinant e greu de imaginat, başca i-am urmărit chipul în vreme ce vorba, dar nu contează dacă îl cred eu! Ce-aş fi făcut în locul lui? Adevărul gol goluţ este că habar n-am. Oricum însă, dincolo şi dincoace de literatură, nu poţi lăsa de unul singur un prieten la aşa grozav necaz. Mă rog pentru norocul lui, poate că rugăciunea e mai puternică decît literatura!
25 – 26 Noiembrie 2010, în Iaşi