Odinioară şi acum

M-am apropiat de filmele lui Mircea Daneliuc încă de la debutul său, din 1975, cînd a fost difuzat Cursa şi, apoi, i-am vizionat toate filmele, unele de mai multe ori, pînă la ultimul, Cele ce plutesc, pe care l-am văzut cu o întîrziere de doi ani, abia acum, cu prilejul evenimentelor provocate de vizita sa de două zile la Iaşi, oraşul în care a studiat Literele şi a fost cîţiva ani profesor de franceză. Nu l-am avut profesor, însă această perioadă a vieţii sale a contribuit indirect la apropierea despre care vorbesc. Un prieten, care a avut şansa să-l aibă profesor, mi-a povestit atît de multe, după ce văzuserăm amîndoi Cursa, încît am simţit o dorinţă puternică de a cunoaşte omul, nu doar artistul. Dar n-a fost să fie! Ne-am zărit în iureşul de la începutul anilor 90, dar n-am făcut cunoştinţă, n-am schimbat vreo vorbă. Abia acum, la vreo treizeci de ani distanţă, am reuşit asta. Sînt bucuros că această întîlnire a avut loc şi, poate că Mircea Daneliuc are dreptate, nu are sens să regretăm că nu s-a întîmplat mai devreme – cum spunea el într-o discuţie din aceste zile, prieteniile cele mai solide se leagă mai spre bătrîneţe. Deşi o distanţă de zece ani separă vîrstele noastre, cred că îndeplinim amîndoi această condiţie! Cred că această întîlnire de două zile de la Iaşi, participarea la proiecţia a două filme – Cele ce plutesc şi Patul conjugal – şi la lansarea romanului ce poartă numele primului dintre filmele citate mai înainte, la dezbaterile care au urmat evenimentele, discuţiile din pauze şi de la cinele luate împreună etc., a fost pentru mine unul din cele mai dense intervale temporale de care am avut parte în ultimii vreo zece, cincisprezece ani, comparabil cu momentul în care, lansarea antologiei de poezie de la Polirom, m-a pus prima oară faţă în faţă cu admirabilul om şi scriitor Dorin Tudoran. Poate nu degeaba în Pisica ruptă, primul roman al lui Daneliuc, cu apăsată notă autobiografică, publicat în 1997, cei doi sînt personaje, personaje „complotînd” pentru binele culturii. Tudoran era în luptă corp la corp cu regimul de cîţiva ani, Daneliuc făcea tot ce e omeneşte posibil – inclusiv depunerea carnetului de partid pe biroul Suzanei Gâdea şi anunţarea faptului că intră în greva foamei – pentru a primi dreptul de difuzare pentru Glissando. Regimul avea abilitatea sa – pe Dorin Tudoran l-a expulzat. A permis difuzarea filmului lui Daneliuc, ba chiar a îngăduit şi un spectacol de gală la premieră. Dar l-a scos de pe reţea după două sau trei săptămîni. Am apucat să-l văd de două ori – o singură vizionare la Glissando nu e suficientă, oricît de experimentat cinefil ai fi! – şi nu l-am mai revăzut decît după 1990. Era la fel de proaspăt!

Magician, artist şi rebel

Spuneam că am revăzut Glissando după 1990 şi era la fel de proaspăt. Dar am revăzut Patul conjugal după aproape douăzeci de ani şi am avut aceeaşi senzaţie, ba mai mult, mi s-a părut şi de o îngrozitoare actualitate, de parcă societatea românească n-a învăţat nimic în două decenii, sau ar fi descoperit mecanismul „eternei reîntoarceri”! De altfel, filmul chiar sugerează asta, de vreme ce începe şi se termină cu aceleaşi secvenţe. Într-una din discuţiile cu spectatorii, Mircea Daneliuc spunea că filmele, ca şi cărţile, îmbătrînesc. Se prea poate, însă ale lui, cum am (re)văzut, nu par să treacă prin acest proces! M-am întrebat mereu de unde vin forţa, prospeţimea şi caracterul memorabil al filmelor lui Daneliuc. M-am întrebat şi în aceste zile. Sigur, regizorul, ca orice artist serios, ştie că filmul este naraţiune şi atunci născoceşte o poveste – Daneliuc fiind un realizator total, care îşi scrie scenariile cărora le dă viaţă, iar dacă nu găseşte actorul potrivit unui rol, îl mai şi joacă –, o poveste atractivă prin ceva: un personaj, o situaţie, amîndouă laolaltă. O poveste pe care, în general, „o spune” – mai puţin în Glissando – cu economie de mijloace, ca un minimalist. Dar asta nu cred că ajunge! Şi nu e minimalist! Mai e ceva, mereu mai este ceva, un lucru pe care nu-l ştiu decît cinci-şase regizori români de film de dinainte de 1989 – Ciulei, Pintilie, Daneliuc, Piţa, Veroiu… , un lucru pe care este posibil să-l fi descoperit nu doar datorită talentului lor uriaş, ci şi din pricina cenzurii! Există primul plan, acela al poveştii, mai mult sau mai puţin spectaculoase, dar există şi un plan secund, de profunzime, al sugestiei mai degrabă şi acela este planul care te pune pe gînduri. Realizatorii din „noul val”, care n-au trecut prin experienţa cenzurii ideologice, extrem de interesanţi de altfel, abia acum, unii dintre ei, încep să înveţe importanţa planului secund. Ca şi în cazul „valului” plecat din Reconstituirea şi Apa ca un bivol negru – documentar „de echipă” despre inundaţiile catastrofale de la începutul anilor 70 – din care au rămas 5 – 6 regizori din cîteva zeci, şi în „noul val” vremea va face o selecţie, vor rămîne cei care vor învăţa că filmul este o artă numai atunci cînd te-ai prins de imensa importanţă a planului doi, de rolul sugestiei. Aici se află întreaga magie care desparte filmul ca artă de filmul ca produs de larg consum. Scriam despre bătălia dusă de regizor pentru difuzarea parabolei anti-totalitare Glissando, dar n-a fost singura bătălie. Aproape toate filmele sale de pînă la Revoluţie – şi au fost şapte în paisprezece ani – au fost însoţite de cîte o bătălie, Daneliuc trebuind să joace şi rolul de perpetuu rebel – însă unul cu o cauză! –, un rol pe care şi l-a jucat bine, chiar dacă probabil nu şi l-a dorit cu orice chip. A trebuit să lupte pentru „scene” eliminate de cenzură la succesivele „vizionări” ale filmelor sale, să scrie memorii şi proteste. După o tăcere de aproape patru ani – Iacob e difuzat în 1988, iar A 11-a poruncă în 1991 – părea că drumul s-a deschis complet. Dacă ne gîndim că a realizat zece filme în perioada post-revoluţionară, am putea crede că aşa este. Bun, asta dacă nu ar fi apărut cenzura economică în locul celei ideologice! Comparativ cu Nicolaescu, care primeşte şi două finanţări complete pe an de la CNC, Daneliuc se află în situaţia autorilor din „noul val”, primeşte rar şi doar finanţări parţiale, iar uneori dispar şi acestea pe la mijlocul drumului! Ambasadori, căutăm patrie e datat 1998 – 2003 nu din vreun capriciu al regizorului, ci pentru că prima finanţare a „dispărut” în timpul turnării filmului, iar lupta pentru obţinerea alteia, care să permită terminarea acestuia, a durat un cincinal!

Un prozator de o forţă greu de egalat

Pentru că urma să joc un oarece rol în evenimentele prilejuite de prezenţa lui Mircea Daneliuc la Iaşi, am revăzut cîteva din filmele sale pe care le aveam sau le-am putut procura repede. Între altele, am fost din nou bulversat de A 11-a poruncă, pe care nu-l mai văzusem de la apariţie. Dar surpriza mare a fost prozatorul. Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit! Vestea proastă este că, măcar pe moment, regizorul nu doreşte să mai facă filme – te mai saturi şi de perpetua luptă cu Leviatanul. Vestea bună este că prozatorul scrie.

În ultimii patru-cinci ani, am scris poeme aproape exclusiv cînd mă aflam în diferite insule – Creta mai ales, dar şi Terceira din Azore sau Insula Mare a Britaniei, în noiembrie anul acesta. Au fost, totuşi, şi cîteva excepţii, cîteva interludii cînd am scris poezii şi aici. Acasă. Unul dintre acestea a funcţionat în iulie anul acesta, cînd pe neaşteptate am scris poemele de mai jos. Destul de sumbre prin comparaţie cu tonul meu din ultimii ani, dar cine ştie ce frămîntări va fi avut sufletul dacă a simţit nevoia să se exprime în acest fel… Poemele au apărut on paper în cel mai recent număr al revistei Conta din Piatra Neamţ, însă cum tirajele revistelor literare nu sînt exorbitante, le-am reluat aici. Ciclul face parte din volumul Poveşti filosofice cretane şi alte poeme din insule în curs de apariţie la editura bucureşteană Herg Benet.

Inimă a mea…

…diamant stacojiu şi fluid,

de atîtea ori te-ai rupt, te-ai spart

în mii de fărîme şi, prin miracol,

te-ai refăcut întreagă,

pulsînd în cenuşa asasină

a acestei lumi nefericite

şi trădătoare ce umblă bezmetic

pe sub înaltele ceruri.

De atîtea ori ai crezut că e gata,

că s-a oprit maşinăria,

că izvorul vieţii a secat

într-un pustiu bestial şi bezmetic.

Dar nu, încă nu a sunat stingerea

în grădinile solitarului tău suflet.

De fiecare dată te-ai întregit,

gata de drumul cel nou

şi de proaspetele lui încercări,

ca şi cum asprele tale amintiri

ar fi rămas în urmă,

în zgura trecutului.

Şi dacă nu ai murit,

ai ieşit mereu şi mereu

împuternicită, după vorba

nebunului înţelept predicînd

de pe munte, trăgîndu-şi seva,

trăgîndu-şi puterile din recile

şi umbrosele păduri

ale Septentrionului.

Pulsezi, pulsezi fără stenturi,

fără stenahorie, şi nici măcar infarctul

nu te va răpune – o, nu! –

cîtă vreme vei mai putea

pe cineva cuprinde, cu grijă,

ca în palmele albe

ale zeiţei din Chypros…

Catatonie

Ca un vulcan care, printr-un miracol astral,

printr-un cataclism cosmic – s-a stins brusc,

lava i-a încremenit rece şi mută

în gîtlej.

Sînt vulcani care, după sute, după mii,

după milioane de ani,

revin la viaţă, reîncep jocul aprins al lavei.

Ca un vulcan stins, eu intru

în marea încremenire.

A fost odată, ca-n poveşti…

A fost odată, pe neaşteptate şi în neaşteptare…

un meteor venind din infinit, s-a oprit

deasupra cerului meu –

m-a inundat, m-a umplut cu o lumină pulsatorie,

colorată, fosforescentă,

ca pe un pom de Crăciun.

Am crezut că e eterna mea lună orbitoare.

Dar meteorul este meteor,

iar infinitul este infinit.

Santorini, Vezuviu…

Să fii praf şi pulbere,

amestec inert, imund,

de cenuşă şi zgură,

cu doar umbra unei umbre

de zîmbet trist pe chip –

cu sîngele împietrit în artere,

în ecuatorul viu înainte,

ca într-un munte de gheaţă,

o banchiză izbită de suflet ca într-un

titanic din carne şi limfă.

Să fii aşa pentru totdeauna,

să crezi că aşa eşti –

şi deodată o briză uşoară,

călduţă, mîngîietoare, mediteraneană,

începe să împrăştie în valuri cenuşa.

Valuri de cenuşă.

Atlantida, Santorini, Vezuviu –

iarba, florile şi copacii invadînd,

laolaltă cu idioţii ce-şi spun turişti,

Locul bătrînelor dezastre.

Şi dacă…

Şi dacă o speranţă mică, mică de tot

ca o steluţă aruncată de bolta de păcură,

ca o scînteie zburată din foc,

din focul mare de tabără al copilăriei,

o prinzi pe podul frumoasei tale palme

şi sufli încet, încet asupra ei –

să nu se stingă.

Şi dacă din debila scînteie izbucneşte iar

rugul aprins – şi nu acela mistic şi metafizic,

ci rugul, rugul întrupat din flama subtilă

între două suflete vagante.

Aşa, ca o luminiţă la capătul tunelului,

după cum sună trăncăneala zilei de azi.

Şi dacă… Şi totuşi…

Şi dacă, totuşi, există ceva deasupra, există ceva în afara,

există ceva dincolo de trăncăneală?

Enόs andrόgynoin diégesis

Două jumătăţi inegale de sferă – una poartă povara ispăşirii, cealaltă o durere imensă în suflet  –

rătăcind prin ploaia pe care o detest,

prin ploaia care mult îţi place.

Ploaia cade cu stropi de aur, de plumb lichid şi rece.

Două jumătăţi nătînge de sferă încercînd disperat

să-şi lipească una de alta circumferinţele inegale

ale cercului lor cel mai larg, cel mai mare.

Două jumătăţi căutîndu-se prin foşnetul obsesiv al ploii.

– Fiinţe ale mele, de după cerul cel umed, opac, văd

că vă bîntuie visul magic, visul fantast al împlinirii!

Dar totul se petrece în ritmul marii rotiri…

Întruparea unui extaz

De mult, în necuprinsul celebru al cimitirului parizian,

promisiunea, posibilitatea unui extaz, lîngă sălaşul

unui mort iubit, la fel de celebru.

Fantasmă, reverie, dureroasă speranţă.

După ani şi ani, într-un loc anonim,

pe  banca de metal ruginită, rezemat de nucul imens,

străpungînd cerul dinspre amiază, în vara toridă,

rezemat ca de un jilţ ce mă cuprinde pînă la

capătul ultim al lumii – extazul întrupat.

Printre  copaci, aerul aprins ca un cavou transparent.

Fantasmă, realitatea sau vis? Cine ştie…

Extazul în, extazul lîngă, extazul pînă la apropierea morţii.

Să prinzi suveica din războiul de ţesut

al zilelor vieţii tale după dreapta măsură!

(iulie 2011)

Aşteptînd eu să revină soarele, ca să-mi reiau şedinţele de plajă şi înot pregătitoare pentru apropiata plecare în Creta, m-am trezit bîntuit de dimineaţa nu de splin, cum m-aş fi aşteptat, ci de o povestire. Care m-a luat pe neaşteptate pe la ora 6, 30, cînd am făcut ochi. Cum nu mai scrisesem proză de la predarea volumului de zece povestiri Pagubele inocente şi colaterale ale unui război cu Rusia care n-a mai avut loc editurii Polirom, care îl va publica în această toamnă, am fost fericit surprins de această mică invazie. O public în aceeaşi zi, aici, ca să-mi poarte noroc. Poate mai vin şi altele şi mai iese vreun volum! Cum, după vreo cinci ore de scris, pe deasupra cu ochelari de vedere care i-au înlocuit pe cei pentru miopie, eram destul de obosit, am rugat-o pe Dacă_nu_nu să facă prima corectură. Îi mulţumesc foarte mult pentru ajutor. Abia acum, am reuşit să recitesc şi eu textul şi pentru că mie mi-a plăcut, îl ofer şi altora spre lectură. De obicei, las măcar cîteva zile între încheierea unei povestiri şi publicarea acesteia. Acum, nu ştiu din ce motiv, nu am atît de multă răbdare. Sper să aveţi parte de o lectură plăcută.

Raport despre două cupluri smulse realităţii, însoţit de un comentariu vag, imprecis privind realitatea ca atare

Nu ştiu ce-mi venise în vara aceea schimbătoare, care poate fi şi vara aceasta, dar îmi trecuse prin cap să încep un roman. Un roman realist. De fapt, mai mult decît un roman care să respecte convenţia realismului, unul care să se inspire direct din realitate, adică să-şi împrumute personajele şi, pe cît posibil, poveştile acestora. Şi, atunci, s-a pus, se pune problema documentării. Dacă este vorba despre personaje smulse realităţii, de bună seamă că trebuie să te ridici de la birou, să te îmbraci, să deschizi larg uşa şi să dai buzna în realitate. Aşa am făcut şi am început punînd un slip nou pe sub hainele uşoare de vară, cu tricou, pantaloni scurţi şi şlapi, agăţînd pe umăr un sac de pînză cu cele necesare – un prosop mare pentu plajă, spray de protecţie solară, sticlă cu ceai verde, mentă, flori de cactus etc., scoasă din frigider, ultima carte tradusă din Henry Miller, cea despre lumea sexului, două din cele trei reviste satirice, un pachet de biscuiţi fără zahăr, ţigări, brichetă etc. – şi m-am îndreptat în pas elastic către ştrandul nou din cartierul meu. Mă bîntuia gîndul că realitatea este alcătuită, pentru un romancier, mai ales din oameni şi întîmplările lor şi unde naiba poţi găsi mai multă realitate concentrată, ba chiar înghesuită decît pe o plajă într-o zi călduroasă de august? Ei, da, pot spune că am găsit un loc doldora de realitate, începînd chiar cu intrarea în ştrand, unde am stat la o coadă de vreo douăsprezece – cincisprezece persoane! Şi cînd am reuşit în sfîrşit să pătrund în incintă, pot spune că am dat energic piept cu realitatea. Am luat-o pe una dintre aleile care conduc spre plajă, am ajuns la suprafaţa acoperită cu nisip fin, adus de nu ştiu unde, m-am strecurat cum am putut printre cearşafurile gemînd de trupuri goale de ambe sexe, ba şi de sex incert, şi de toate dimensiunile, am reperat un loc cu iarbă la marginea suprafeţei nisipoase care mi s-a părut bun ca punct de observaţie asupra realităţii, am ajuns acolo, mi-am întins prosopul mare, pluşat, cumpărat în urmă cu vreo doi ani din Creta, m-am dezbrăcat la slipul roşu cumpărat de la Decathlon, m-am întins, mi-am aprins o ţigară şi am închis puţin ochii să-mi limpezesc cît de cît privirea care tocmai trecuse de la miopie la tulburarea inversă, de la minus la plus, cum s-ar spune. Da, optasem bine! Unde poţi găsi mai multă realitate la un loc decît la ştrand? Realitate umană, singura interesantă pentru un romancier, realitate, cum ar spune o vorbă populară, şi călare şi pe jos, şi îmbrăcată şi dezbrăcată. Am fumat cu ochii închişi, iar cînd am terminat ţigara, am pus mucul într-o cutie de tablă, special adusă, pentru că mă enervează tonele de gunoaie de toate felurile care se adună înt-un asemenea loc într-o zi de plajă, deşi e împînzit cu peste o sută de coşuri de gunoi clasice şi cîteva zeci de tomberoane de plastic de mari dimensiuni. În fond, în afară de mine, dar în cazul meu operează şi dorinţa de a nu tulbura excesiv mediul în care m-am hotărît să observ realitatea, mai procedează după regulile bunei cuviinţe în ceea ce priveşte deşeurile numai „italienii”, numele generic al românilor care muncesc în străinătate şi sunt veniţi în vacanţă, şi bărbatul acela ceva mai în vîrstă decît mine, foarte bronzat şi cu părul alb, pe care îl văd de vreo trei veri pe aici şi cu care schimb din cînd în cînd cîte o vorbă. Dar nici el nu era atît de grijuliu pînă nu i-au venit într-o vară în vizită cele două fiice plecate de vreo zece ani unde au văzut cu ochii, una în Spania, cealaltă tocmai în Costa Rica, unde a reuşit să-şi deschidă un cabinet de recuperare fizică medicală. Tocmai mă gîndeam, mă gîndesc dacă n-ar trebui să selectez din grupul acesta imens de mizerioşi, de mizerabili, de producători de mizerie un fel de personaj colectiv negativ, ca un fel de cor antic, care să însoţească de-a lungul romanului meu acţiunile protagoniştilor, dar mă gîndesc că le-aş face o onoare prea mare, mai bine scriu despre ei un articol satiric şi demascator pentru vreun ziar.

Dar gata cu vorbăria! N-am venit aici ca să fac filosofia personajelor, fie individuale sau colective, fie pozitive sau negative, ba chiar şi neutre, de ambe sexe, cum s-ar spune. Am venit aici să observ realitatea concentrată şi în stare pură. La treabă! Am luat ultimul număr din Caţavencii şi am început să mă uit atent în jur pe deasupra marginii ziarului. Trebuie să spun că, de cînd Academia Caţavencu s-a făcut trei, înmulţindu-se prin sciziparitate, eu citesc două din publicaţii, Kamikaze şi Caţavencii, renunţînd tocmai la prima apărută, dar care din păcate a nimerit pe mîini rele şi, în afara caractesiticilor strict formale, nu mai moşteneşte nimic din formula folosită cu succes aproape douăzeci de ani. Or, o Academia Caţavencu care apare grafic la fel, dar în care nu mai găseşti umor nici dacă îl cauţi cu miliţia populară, e de necitit. Poate nici cele două succesoare nu sunt de nivelul vechii reviste, dar cu siguranţă au umor şi ai ce citi în ele, chiar dacă, probabil, nu chiar din scoarţă în scoarţă, cum stăteau lucrurile pînă la intervenţia primei sciziuni, cea de acum un an şi ceva. Dar am spus că mă pun pe treabă şi văd că o ţin tot în divagaţii, acum despre starea umorului la români şi, cum gîndul mi-a fost atins de frontispiciul de Le Canard Enchaine, şi la alte popoare, dar tot de gintă latină. Priveam, deci, peste marginea revistei, în timp ce ma prefăceam absorbit de lectură. Ca să-mi ascund direcţia privirii, îmi pusesem ochelarii de soare cu lentilele cele mai întunecate din cele cîteva perechi pe care le aveam. Purtîndu-mi privirea pe deasupra oamenilor şi printre aceştia, undeva, la vreo opt-zece metri de mine, însă pe nisip, nu pe vreun petic de iarbă, atenţia mi-a fost atrasă de un cuplu pe care, chiar de la prima vedere, l-am judecat drept asimetric. Stăteau pe două prosoape mari, mai mari decît al meu, al lui albastru spre ultramarin, al ei un fel de bleu pal. Asortate, în nuanţe diferite ale aceleeaşi culori fundamentale. Ea era frumoasă, cu adevărat frumoasă. Părul negru, nu ştiu dacă natural, dar dacă era vopsit, folosea o vopsea de foarte bună calitate, cu un corp atractiv de fausse maigre. Dacă ar fi fost îmbrăcată, aş fi pariat că e prea slabă, dar aşa i se vedeau nişte rotunjimi excepţional aşezate. Era fără sutien, aşezată cu faţa în jos, dar tot i se zărea unul din sfîrcurile întărite. Ochii verzi, niciodată să nu-i crezi, cum spune vorba populară. Sincer vorbind, îmi plăcea destul de mult ca femeie, ca animal, cum spun misoginii, dar eu nu sunt aşa ceva, deci îmi plăcea ca femeie. Poate prin contrast, el părea şi mai banal şi mai placid decît era în realitate, în realitatea din care îmi propusesem să-l smulg, să-i smulg pe amîndoi. Tot cam de treizeci de ani, avea părul spălăcit, pielea prea albă şi ochii de o culoare imprecisă, oscilînd între cenuşiu, albastru deschis şi verde spre galben, deşi nu părea hepatic. Nu cu mult timp în urmă avusese probabil un corp mai degrabă atletic, acum însă burta îi devenise destul de impozantă – burdihan de băutor de bere, cum crezusem eu de cuviinţă să precizez cauza – , foştii muşchi acoperiţi cu straturi, nu foarte groase, dar vizibile de la distanţă de ţesut adipos. Înfăţişare de funcţionar superior, de director de agenţie bancară ori de filială de companie de asigurări. Asta, văd, îmi notasem în grabă, aproape stenografic pe un fel de fişă a personajelor despre acel prim cuplu supus observaţiei. Mai jos, după un spaţiu lăsat liber, notasem: Sunt nouă şanse din zece ca tipa asta mişto să-l înşele. Bun. Am lăsat cuplul acesta în legea lui şi mi-am rotit privirea vreo 45 de grade spre stînga. Cu vreo doi metri mai departe, în adîncime, decît cel dintîi, atenţia mi-a fost atrasă de un alt cuplu – tot asimetric, dar de sens contrar, ca să spun aşa. El era un fel de Apollo spre patruzeci de ani, de vreun metru şi optzecişicinci, cu muşchii frumos reliefaţi sub pielea bronzată, aproape măslinie, însă nu muşchi diformi, de culturist, ci naturali cumva. Ochii albastru intens, „ca două lacuri de munte”, cum sună replica-refren dintr-o telenovelă din anii nouăzeci, părul închis la culoare şi tuns foarte scurt, cu un fel de breton roman. Era, este ceea ce se cheamă un bărbat după care femeile întorc capul şi pe stradă, nu doar la plajă. Stăteau amîndoi pe un cearşaf mare, de un alb aproape orbitor – el l-a ales, desigur, mi-am spus şi am notat pe fişă, l-a ales pentru contrast. N-aş putea spune că ea era, este urîtă, dar dacă aş spune că e frumoasă, aş exagera cu siguranţă. Trăsături regulate, blondă spre roşcată naturală, corp bine proporţionat. Ce lipsea, ce lipseşte? Cred că sex-appealul, strălucirea fără de care frumuseţea nu e cu adevărat frumuseţe, indiferent de corectitudinea trăsăturilor şi a formelor. De data aceasta, după spaţiul lăsat gol, am notat: Băiatul acesta sare din pat în pat. Ca un cosaş. Ca o libelulă mascul. Şi punct.

Recunosc. De obicei, îmi mint cititorii şi, pe cît e posibil, încerc să-i mint frumos. Inventez personaje plecînd de la un nas ciudat ori de la mişcarea unui fund de femeie, apoi brodez poveşti în jurul lor după cum îmi aleargă imaginaţia. Şi mereu caut să dau un aer de implacabil, lucrurile nu pot sta decît aşa, de autenticitate. De data aceasta însă, vreau să fiu cît mai onest cu cititorii mei, mi-am propus să smulg personajele direct din realitate şi să încerc să le reconstitui povestea din fapte reale, încercînd să-mi limitez cît mai mult imaginaţia. Dacă observaţiile mele, mai ales concluziile extrase din ele sînt incorecte? Oricum, superficiale sînt cu siguranţă. Am scos telefonul din buzunarul pantalonilor scurţi, după ce i-am scos pe aceştia din sacul de pînză, şi am format numărul lui Max. I-am spus că am nevoie pe loc de ajutorul lui şi al băieţilor lui şi că sunt la ştrandul din cartierul meu. De parcă ar mai exista şi altele! Mi-a răspuns că urcă cu doi băieţi în maşini şi vine imediat. Max, de fapt Maxim Dîrjan, este patronul primei agenţii de detectivi privaţi apărută în oraş la vreun an după revoluţie. El spune că „înainte” a fost ofiţer de miliţie, de cercetări criminalistice, dar eu sînt aproape sigur că a fost securist. Dar asta nu mai contează acum, la patru cincinale de la „evenimente”. M-am împrietenit cu el, dacă pot folosi termenul acesta, în urmă cu vreo patru ani, cînd voisem să scriu un roman cu tramă poliţistă şi am socotit că am nevoie de puţină documentare în domeniu. Vorbisem cu nişte poliţişti pe care îi cunoscusem pe vremea cînd ocupasem un fel de demnitate în urbea asta, dar ei nu mi-au spus mare lucru, prea socoteau toate lucrurile ce ţineau de meseria lor secrete. Unul dintre ei mi l-a recomandat pe Max, pe principiul că un privat e mai deschis la gură decît un detectiv aflat în serviciu public. Şi aşa a fost. Nu doar că mi-a spus o mulţime de chestii generale şi de detaliu despre munca de detectiv, dar m-a şi invitat în cîteva misiuni de supraveghere ale lui, de alte cîteva ori trimiţîndu-mă pe teren cu agenţii săi. Banale cazuri de adulter, desigur, cercetate în vederea unor procese de divorţ, dar asta nu contează. În fond, urmărirea, pînda, postul fix de observaţie, supravegherea electronică, înregistrarea, fotografierea, filmarea, scormonirea în sacii cu gunoi etc. se desfăşoară la fel de indiferent de natura cazului. La sfîrşit, n-a vrut să-mi ia nici un ban, a spus că-l voi plăti din drepturile de autor. Cum n-am mai scris romanul, nu doar că a rămas neplătit, dar tot el a mai dat cîte o bere, vara, pe vreo terasă, ori un deget de whisky, în anotimpurile mai reci, seara, în biroul său situat la parterul unui bloc din centru. Avea şi un sediu mai mare, undeva mai spre periferie, unde erau restul birourilor, magaziile pentru echipamente, locuri pentru antrenament ale detectivilor etc. Cît mi-a luat mie să-mi amintesc toate acestea, Max a şi apărut, însoţit de doi din tinerii săi angajaţi. Perfect acoperiţi! Se dezbrăcaseră deja la intrarea în ştrand, probabil, aşa că au apărut în chiloţi de baie, cu nişte plase în care erau hainele într-o mînă şi cîte un prosop de plajă în cealaltă. Toţi trei aveau ochelari de soare foarte închişi. Mi-am amintit, culoarea şi forma ochilor se ţin minte cel mai bine. Mi-a spus atunci, cînd am lucrat cu el, ca să spun aşa, că are şi lentile de contact pentru agenţii săi, dar preferă să nu le chinuie ochii decît atunci cînd e absolut necesar. M-au reperat uşor, după cum mi-am dat seama, au venit înspre mine, s-au oprit la vreo 15 metri pe un petic de nisip liber, şi-au întins prosoapele unul lîngă altul, s-au întins şi ei, Max şi-a aprins o ţigară, cei tineri nu, unul din ei a scos dintr-un fel de sacoşă din imitaţie de piele maro trei cutii de bere, s-au ridicat în şezut, au deschis cutiile şi au început să bea şi să pălăvrăgească de parcă erau trei colegi de slujbă ieşiţi de la birou sau, dacă ţinem seama că nu era încă prînzul, fugiţi de acolo. După ce a terminat berea, Max s-a uitat într-o doară spre mine, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre construcţiile de lemn care adăposteau magazinele de răcoritoare, cafea şi diverse gustări calde. M-am ridicat, m-am îndreptat în direcţia opusă, spre una din toaletele pentru bărbaţi, am intrat înăuntru, am întîrziat puţin în hol, spălîndu-mi mîinile la chiuvetă şi dînd cu apă pe faţă, apoi am ieşit şi cumva pe ocolite m-am îndreptat spre locul în care plecase Max puţin mai înainte. Îşi luase o cafea şi se aşezase la o masă de lemn din spatele construcţiei. Am luat şi eu una şi m-am aşezat la aceeaşi masă, pe banca din cealaltă latură. Am schimbat un salut şi i-am spus în cîteva propoziţii despre ce este vorba, ce vreau de la el. S-a felicitat că venise fiecare în maşina lui şi mi-a spus că este vorba despre trei zile de supraveghere totală, o zi pentru coroborarea materialului şi redactarea rapoartelor. Urma să ne vedem luni după-amiază, la 17, în grădina bine ascunsă de arbori şi plante a unui local nou, deschis undeva în plin centru. „Eşti în centru, dar ai senzaţia că nu e nici un oraş în jurul tău”, a adăugat Max. Mi-a cerut apoi să-i arăt „obiectele”, dublele obiective, dacă ne gîndim că era vorba despre nişte cupluri şi m-a întrebat dacă îmi trebuie binoclu. Atunci, am văzut că luase un fel de borsetă din piele cînd plecase de pe prosop. I-am răspuns că nu, că tocmai scăpasem de miopie, dar trecusem la ochelari cu semnul plus. I-am arătat prin urmare cuplurile reperîndu-le cu ochii liberi. Le-a fixat în funcţie de nişte repere numai de el ştiute, apoi mi-a spus că distracţia asta mă va costa o mică avere. „Bine”, i-am răspuns, „Nu e o problemă”. El a plecat spre detectivii săi, în vreme ce eu, după ce mi-am terminat cafeaua, am intrat în bazin să fac cîteva ture, cauza mea era în mîini bune. Cînd m-am reîntors la prosopul meu, am observat că Max nu mai era, în schimb cei doi juni detectivi se prăjeau la soare, aparent neinteresaţi de nimic din jurul lor. După vreo oră şi ceva, era deja prînzul şi soarele dogorea, primul cuplu a început să-şi strîngă lucurile, ceea ce a început să facă, cumva într-o doară şi unul dintre detectivi, care a plecat înaintea cuplului spre ieşire. Ştiam şi acest truc. Mi-l aminteam de la operaţiunile de urmărire la care participasem. N-am mai aşteptat să plece şi al doilea cuplu însoţit de îngerul lor păzitor. Ştiam că treaba merge de-acum de la sine, eu neavînd altceva de făcut decît să aştept raportul şi discuţia de luni după-amiaza cu Max. M-am îmbrăcat, mi-am strîns lucrurile şi am luat-o agale spre ieşire. În drum, m-am oprit şi mi-am cumpărat un Pepsi Light rece din care am început să beau încet, cîte o gură.

Luni, cu puţin înainte de 17, am reperat grădina noului local, care se afla într-adevăr într-un fel de kilometrul zero al centrului, pe o străduţă ce pornea de vizavi de liceul la care fusesem elev. Max era deja la o masă, sub umbra unui fel de arbore nu foarte înalt, dar foarte bogat în crengi şi frunze, un arbore ornamental, al cărui nume îmi scăpa cu totul. Am observat din nou că, indiferent de ora la care ajungeam eu la o întîlnire, Max era deja acolo, încît începusem să cred că mă aşteaptă de ore, dacă nu de zile. Avea o bere fără alcool în faţă şi un bol cu alune prăjite şi sărate. A venit o picoliţă vioaie şi am comandat o bere mexicană din porumb şi orez. Max a spus că am gusturi bune, eu i-am răspuns că am diabet! Dintr-o geantă plată, dar nu model „diplomat”, atît de penibil, a scos două dosare subţiri, de cîte 15 pagini fiecare, cu textul cules la computer cu corp 14. A mai scos o cutie în care fuseseră probabil rezerve de toner şi mi-a spus: Fotografii, benzi audio. N-am filmat, că nu era nevoie. Am vrut să mă uit peste ce-mi dăduse dar mi-a spus să le consult acasă. Iar cînd nu-mi mai sunt de folos, să le distrug. Încălcase prea multe paragrafe din legea privind protecţia vieţii private. Mi-a mai spus că redactase rapoartele astfel încît să pară pagini dintr-o operă de ficţiune. Terminasem berile, aşa că am mai comandat cîte una, bîndu-le în timp ce discuţia alunecase spre politică. Am scos portmoneul şi l-am întrebat: cît? Mi-a spus că e suficient să plătesc modesta consumaţie, că deşi nu ştie mai nimic din literatura mea, îmi citeşte constant articolele din ziare. Ba chiar îşi notează unele lucruri de acolo într-un caiet gros în care notează tot felul de chestii care-i atrag atenţia. Mi-a mai spus că tot vrea el ceva – cînd avem vreme amîndoi vreodată, să-i explic cum stau lucrurile cu naşterea modernităţii, valorile în jurul căreia funcţionează aceasta şi de ce societatea noastră nu e una cu adevărat modernă. Şi de ce-o numesc extra-modernă şi nu pre-modernă. Citise un articol de-al meu, dar era scurt, fără amănunte. I-am spus că-i trimit prin mail un eseu mai lung, de la care plecasem pentru articolul cu pricina, şi după aceea o să stăm şi de vorbă despre temele acestea. A venit fata, am plătit şi am luat-o din loc, în vreme ce el a rămas aşezat la masă. A venit primul, pleacă ultimul. Sau, poate, mai are vreo întîlnire fixată aici. Dar nu una „de lucru”, îmi spusese că niciodată două în acelaşi loc fără o bucată de timp de pauză. Pe drum, mi-am spus: A naibii treabă, fosta Securitate s-a apucat de sprijinit artele şi se mai şi instruieşte!

Ajuns acasă, am pus dosarele şi cutia pe măsuţa din chioşcul de împletitură de lemn din spatele clădirii, în locul cel mai protejat de soare de-a lungul celei mai mari părţi a zilei, apoi am intrat, mi-am umplut o ceaşcă de cafea şi am turnat într-un pahar două degete de Oncle Jack, cum îi spun, cu dragoste şi respect dlui Daniel`s. M-am uitat mai întîi la poze, care nu mi-au spus mai nimic, mai puţin trei cu falsa slăbănoagă în costum de baie – da, arăta bine! – şi una în care Apollo al meu la maturitate era însoţit de un bărbat de vreo cincizeci de ani, care îşi aşezase cumva protector mîna pe umărul celui mai tînăr şi părea să-i vorbească cu o anumită pasiune. De fapt erau trei poze însă atît de repede făcute una după alta, că îţi cerea un pic de efort să vezi că erau cadre diferite. Am început să citesc rapoartele, oprindu-mă din cînd în cînd ca să pun cîte o casetă în vechiul meu casetofon Philips, cumpărat la una din primele mele ieşiri în străinătate, prin 1990 sau 1991. Pe cîte o etichetă albă, casetele aveau trecute informaţiile esenţiale, în cifre: 1 sau 2 pentru cupluri, a doua cifră, de la 1 la 3, semnala ziua de supraveghere, a treia ora la care se efectuase înregistrarea. Simplu şi eficient, aşa că puteai nimeri fără erori caseta potrivită la pasajele din rapoarte. Acum, desigur, dacă aş dori să lungesc aiurea povestirea, aş putea transcrie rapoartele de supraveghere în întregime – şi aşa Max le redactase ca şi cum ar fi fost părţi dintr-o operă de ficţiune. Dar nu vreau să lungesc povestea, nici nu-mi place să-mi însuşesc munca altuia, mai ales că şi rămăsese neplătită. Cred că Max mă simpatizează sau, pur şi simplu, cum mi-a spus odată în glumă, sau aşa credeam eu!, mă pregăteşte, ca să mă facă partener… Aş mai putea lungi însă povestea şi fără să fur bunul altuia, introducînd, de pildă, un pasaj teoretizant, în care să explic amestecarea timpurilor reale şi gramaticale în proza pe care o scriu. Dar nu-mi place să dau totul mură în gură cititorilor şi, cu atît mai puţin, criticilor literari. Deci, fără a mă lungi, concluziile mele iniţiale au fost la leghe distanţă de ceea ce-a stabilit operaţiunea de supraveghere. În ciuda aparenţei sale placide, George, bărbatul din primul cuplu pare să fie incredibil de mult iubit de frumoasa sa parteneră. Nu e funcţionar de stat sau financiar, ci informatician şi încă unul foarte performant. În intimitate, falsa slăbănoagă îi spune „ursuleţul meu”, iar dacă ne uităm la performanţele sale aşa cum reies din înregistrări, cred că e mai degrabă un urs uriaş! În cazul celui de-al doilea cuplu, ea este cea care zburdă din floare în floare. În trei zile, l-a înşelat pe Apollo de două ori, e adevărat, cu acelaşi bărbat care nu ajungea, estetic vorbind, nici la glezna legitimului. Însă, după cum arată înregistrările, acesta are ceva disfuncţii erectile şi un fel de panşant pentru bărbaţi. Nu, supravegherea nu îl prinsese în vreun flagrant, însă întîlnirea cu bărbatul ceva mai în vîrstă, prilej cu care se făcuseră pozele, avusese o oarecare ambiguitate. M-am uitat din nou la cele trei cadre succesive. Fără îndoială că putea fi percepută o anumită ambiguitate în posturile personajelor. Uitîndu-mă mai bine, l-am recunoscut pe un actor de la teatru, despre care circulau asemenea zvonuri. Nu-l ştiam decît de pe scenă, de asta l-am identificat atît de greu. Dar, oricum, era trecut şi în raport, în cîteva rînduri după menţionarea scenei şi a fotografiilor luate.

Concluziile mele s-au dus peste cap. E adevărat că acestea noi, rezultate în urma anchetei, pot conduce la o poveste mai interesantă. Adevărul este că nu ştiu ce să fac cu personajele mele şi cu schiţa poveştii lor. Să merg pe primele mele impresii? Dar acestea s-au dovedit incorecte şi mi-am propus să fiu cît mai onest cu cititorii mei. Să apelez la rezultatele anchetei? Să-mi imaginez altceva? De pildă că falsa slăbănoagă şi Apollo se cunosc, ba chiar sînt într-o relaţie şi au aranjat să vină în acelaşi timp la ştrand pentru a-şi lansa semne de dragoste sub ochii partenerilor lor legitimi? Adevărul este că, atunci cînd ai ceva de scris, mai ales un roman care cere multă concentrare şi multă muncă, e mai simplu să renunţi, să nu scrii. Cum am procedat acum cîţiva ani cu romanul cu tramă poliţistă, care mi-a prilejuit prima întîlnire cu Max. Sau, măcar, să amîni cît poţi scrierea acestuia. Deocamdată, am impresia că scufundarea mea în realitate nu e suficientă, că documentarea mea e încă aproximativă. Mă gîndesc ca, după încă vreo două zile de documentare la ştrand, să merg duminică şi în alte sectoare ale realităţii, de pildă, în locurile de agrement de la Breazu sau Repedea, unde iarăşi poţi avea parte de hălci mari de carne, vreau să spun de personaje posibile, însă cît se poate de reale.

10 August 2011, în Iaşi

Aflu de pe blogul lui Dorin Tudoran că marele poet şi eminentul traducător Mircea Ivănescu a plecat dintre noi. Sigur, ştiam că poetul are o vîrstă înaintată, mai ştiam şi că sănătatea îi devenise precară, dar vestea tot m-a luat pe neaşteptate. Sînt persoane, autori sau nu, pe care fără să le vezi neapărat, îţi face bine să ştii că există în lumea în care trăieşti, ba chiar au marele merit că reuşesc să ţi-o facă mai suportabilă decît este în fapt. Un astfel de om, un astfel de autor a fost pentru mine Mircea Ivănescu, pe care nu l-am întîlnit niciodată ca persoană, dar l-am întîlnit foarte devreme ca autor. Cu oarece vreme înaintea acestei triste întîmplări, la Bookfest, a fost lansat volumul Mircea Ivănescu 80 (Editura Paralela 45, Seria Anversaria), coordonat de Al. Cistelecan, probabil cel mai bun critic de poezie al generaţiei mele. Reiau aici eseul pe care l-am dedicat în volumul cu pricina eminentului poet dispărut.

Poetul la şasesprezece luştri. Un elogiu în trei părţi şi o uvertură

0. Uvertură

Spre sfîrşitul lui martie, marele poet şi excelentul traducător Mircea Ivănescu a împlinit paisprezece luştri de cînd îşi petrece vremea împreună cu noi. Parcă îmi vine mai uşor, de o bucată de vreme, de cînd se aşterne timpul şi peste mine, să socotesc vîrstele în luştri şi nu în ani! Ciudată experienţă am avut cu acest mare poet. L-am descoperit foarte devreme – am citit volumul de debut din 1968 la vreo doi ani de la apariţie, spre sfîrşitul liceului -, l-am citit apoi constant, cred că i-am parcurs toată opera, volum după volum, mi-a plăcut la fel de constant dar, deşi am avut multe şi lungi perioade în viaţă în care am comentat apariţiile editoriale cu oarecare stăruinţă, nu am scris încă vreun articol despre poezia sa. Nici despre vreuna din remarcabilele sale traduceri. Şi nici nu l-am întîlnit face to face vreodată, deşi mi-ar fi plăcut să încerc să aflu direct de la sursă cîteva dintre secretele „de fabricaţie” ale poeziei sale, poate şi despre misterele poeziei în general. Mitologia literară spune, de altfel, că nu prea se deplasează, ba chiar că nu ar fi părăsit Sibiul, în care eu am ajuns doar în trecere, din 1972, cînd s-a stabilit acolo, venind din zgomotosul Bucureşti, din Vavilonul dîmboviţean. Ştiu că e mitologie, ştiu că măcar o dată a descins împreună cu regretatul Mihai Ursachi, la Dolhasca, unde îşi trăia viaţa şi poezia, pe vremea aceea, alt poet remarcabil, Emil Brumaru. Şi, totuşi, ceva am făcut. Pe la jumătatea anilor optzeci, deci cam între apariţiile volumelor Poeme nouă (1983) şi Alte poeme nouă (1986), volume care alături de celelalte sunt aici, pe măsuţa de lîngă mine, făceam nişte competiţii poetice à la manière de… cu regretata mea colegă de generaţie Mariana Marin. Odată, am scris fiecare cîte un poem în maniera lui Mircea Ivănescu. Eu l-am dedicat memoriei lui Radu Petrescu, Madi celei a lui Virgil Mazilescu, atunci plecat dintre noi. Eu l-am publicat pe al meu în volumul de debut. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă şi ea l-a publicat.

1. O pogorîre la Dolhasca. Sau un urcuş?

Nu am fost martorul acestei întîmplări. O cunosc însă din povestirea unuia dintre participanţi, regretatul Mihai Ursachi, care mi-a relatat-o în mare vervă, şi din confirmarea poetului Emil Brumaru, aflat împreună cu noi în momentul povestirii, ca şi în cel al întîmplării, de altfel. Dacă Mihai Ursachi era în mare şi histrionică formă povestind, celălalt poet era mai degrabă într-o fază taciturnă şi încuviinţa numai prin expresii monosilabice, înclinarea capului şi un recital de grimase, după cum i se părea lui mai potrivit. Voi încerca deci să povestesc, după povestirea primită de mine în dar acum vreo trei decenii, epopeea descinderii lui Mircea Ivănescu, însoţit de Mihai Ursachi, la reşedinţa lui Emil Brumaru, pe atunci medic, ba chiar şi director al spitalului din Dolhasca, ce număra în afara sa încă vreo trei salariaţi. Dacă a fost urcare sau pogorîre, e greu de spus, dat fiind că, în formulele lor diferite, toţi cei trei sînt nişte mari poeţi ai literaturii postbelice. Nu mai ţin minte exact dacă, în vederea acestei călătorii, Mircea Ivănescu venise la Iaşi şi a plecat de aici împreună cu Ursachi spre Dolhasca sau, altă posibilă opţiune, cei doi se vor fi întîlnit la Paşcani, venind unul dinspre Bucureşti şi celălalt dinspre Iaşi, ca să purceadă în dificila călătorie de iniţiere. Pentru că aceasta s-a dovedit o călătorie dacă nu plină de încercări şi primejdii, atunci măcar desfăşurată după un scenariu amarnic de ocolitor. Cert este că într-o bună dimineaţa de la începutul anilor `70 din veacul trecut, pe peronul gării din Paşcani, puteau fi zăriţi doi poeţi români în carne şi oase, cu nişte genţi de voiaj pe umeri şi cîte un bilet de tren în mînă. Cînd a sosit trenul în direcţia Suceava, au urcat hotărîţi, au ocupat două locuri într-un compartiment gol şi şi-au continuat discuţia pe care o începuseră încă din gară. Urmau să coboare la Dolhasca unde, pe peron, îi aştepta cel de-al treilea poet. Doar că, fie luaţi cu vorba, fie că trenul va fi stat prea puţin în gara lor de destinaţie, şi-au dat seama că a fost Dolhasca după ce trenul tocmai plecase din nou la drum. Au decis, după cum e şi logic, să meargă pînă la Suceava şi să ia un tren care făcea ruta în sens invers. Apucaseră, totuşi, să-i facă din mînă celui de-al treilea poet şi chiar să-i strige ce au de gînd. La Suceava, şi-au luat biletele de tren, au aşteptat să sosească o garnitură cu drum spre/prin Paşcani, au urcat în tren, au găsit iar un compartiment gol în care s-au instalat şi, desigur, s-au decis să fie mai atenţi de data aceasta. Ceea ce, nu se ştie din ce motiv anume, n-au reuşit, aşa că de data aceasta au coborît la Paşcani, cu gîndul să ia un alt tren în direcţia Suceava, ca să coboare în Dolhasca. Dar reuşiseră şi acum să-i facă semn din mînă poetului Brumaru şi chiar să-i strige ceva pe geamul deschis al vagonului. Şi jocul acesta de-a ghinionul a continuat. Bun, nici măcar Mihai Ursachi nu mai ştia de cîte ori au făcut poeţii ruta Paşcani – Suceava şi retur în ziua cu pricina, sigur este că, trebuind să ajungă la destinaţie încă în cursul dimineţii, au ajuns acolo seara destul de tîrziu, cu teancuri de bilete de tren fiecare, găsind pe peron poetul gazdă frînt după ziua aceea de aşteptare, însă rîzînd în hohote de neverosimila întîmplare a poeţilor oaspeţi. Şi, de bună seamă, poeţii noştri şi-au continuat discuţiile lor în trei… Am relatat povestea asta pentru a contrazice mitologia literară care îl fixează pe Mircea Ivănescu într-un singur loc – măcar o călătorie, şi încă una cu peripeţii, tot va fi efectuat pînă acum. Pe de altă parte, mă gîndesc că abţinerea sa în această privinţă, poate nu este chiar cu totul lipsită de explicaţie – cînd faci de atîtea ori într-o zi drumul Paşcani – Suceava şi retur, parcă începe să-ţi ajungă, ba chiar să te irite demonul călătoriilor!

2. Un continuum poeticesc

Mircea Ivănescu îşi intitulează, invariabil, volumele cu titluri voit anodine, Versuri, Poesii, Poeme, cărora le adaugă apoi, după caz, „noi”, „nouă”, „vechi”, „vechi şi nouă”. Unii comentatori au văzut în acest procedeu un fel de lipsă de imaginaţie, alţii un contrapunct intenţionat în raport cu textul poetic propriu-zis, în sfîrşit, o altă parte a acestora au menţionat o intenţie polemică. Cred că vor fi fost lansate încă şi alte ipoteze, pentru că poezia lui Mircea Ivănescu este una dintre cele mai comentate de criticii din toate generaţiile, inclusiv de cei din generaţie mea, de la Al. Cistelecan la Ion Bogdan Lefter şi chiar Mircea Cărtărescu, mai ales că această poezie este unul din reperele ce trebuie luate în calcul în analiza poeticii optzecismului. Eu cred însă că poetul a procedat cumva more naturalia. El scrie acelaşi volum de la debut încoace, dar nu în sensul că se repetă, ci se continuă, iar volumele separate nu sînt decît nişte secvenţe, care pot fi numite arbitrar şi chiar anodin, din această vastă Carte. O Carte care, ca în alt proiect poetic celebru, este menită să se substituie Universului, elaborînd ea însăşi propriul univers. Mircea Ivănescu nu se repetă deci, ci se continuă de la un volum la altul. Să ne gîndim la modul în care creşte un arbore – el este, în mod esenţial acelaşi, şi în sîmburele iniţial, şi cînd e un copăcel fraged, dar şi cînd devine un arbore în toată puterea cuvîntului, doar că, între timp, trunchiul se lungeşte şi se îngroaşă, crengile cresc şi ele şi se ramifică continuu, frunzele îşi multiplică numărul. Exact aşa se petrec lucrurile şi cu cartea începută acum peste patru decenii şi neîncheiată, în fapt nesfîrşită.

Cred că Mircea Ivănescu este unul din cei importanţi şi interesanţi poeţi postbelici. În mod paradoxal, ajunge la o poezie incredibil de lirică utilizînd o formulă de o epicitate extremă, aproape o anti-poezie. Asociază existenţialismul cu onirismul într-un mod pe care nu l-am întîlnit la nimeni altcineva, nici la Dimov, faţă de care are multe apropieri, dar şi mai multe deosebiri. Creează un univers din elementele, adesea, cele mai banale ale universului nostru comun – un univers cu propria sa istorie şi mitologie, cotidian şi straniu în acelaşi timp, cu personaje proprii, deşi smulse din stradă sau din cîrciumă, începînd cu mopete (m.poet.e), alter ego-ul poetului – dar îi iese o lume de o stranie originalitate. În fond, ca la orice existenţialist structural, născut, iar nu făcut, totul se petrece în dialectica dintre esenţă şi existenţă, dintre esenţă şi aparenţe. O poezie ca o „descriere a lumii”, doar că prin această „descriere”, cu o fantastică acumulare de elemente, de detalii, adesea reluate, lumea nu devine mai consistentă, ci din contra, începe să sune din ea vidul, golul esenţial, pus de nu se ştie cine, încă de la „facerea lumii”, în miezul acesteia. Încerc să găsesc un poem mai scurt, care să ilustreze cît mai adecvat această artă poetică. Iată, cum se construieşte un personaj din volumul Alte poeme nouă (1986), cu motto-ul „poţi spune/ că tu eşti întemeietorul meu?”: „să întemeiezi o fiinţă – o lume, nu numai/ lumea de noapte în care se petrec scene învălmăşite/ unde un acelaşi personaj – pe care nu-l simţi dinăuntru/ ca pe tine însuţi – se agită, asemenea umbrelor pe perete,/ şi se zbate să ajungă la timp, şi mereu este întîrziat/ de cîte o aşteptarem un drum, într-o parte, într-alta întortocheat,/ nu, ci un oraş în care să te mişti – aşa-ţi spui –/ de acum încolo, cu treburi pin piaţă, cu paşi rari pe cheiuri,/ şi prin străzile care coboară întrerupte, spre casele vechi,/ şi să cobori doar rar, dar la întemeiere,/ cînd îi aşezi hotarele, măsurînd viclean/ cu pielea anume întinsă, să vrea unul ca tine/ să joace deodată jocul săriturii dincolo de şanţul/ cetăţii viitoare – ca să ajungă mai repede la colina/ unde stă, ascuns printre copacii la marginea lacului mort,/ sanctuarul – cîteva pietre, o lespede, încă una –/ şi cu saltul acesta în afara limitelor/ să înceapă istoria întemeierii”.

Sau să coborîm în timp cîţiva ani şi să ne oprim la poemul unul dintre răspunsuri din volumul Poeme nouă (1983), o ars poetica la fel de elocventă precum cea deja citată, dacă nu cumva şi mai explicită. Voi cita prima parte a poeziei: „deci, un răspuns ar fi să scrii nu despre ceea ce ai vrea tu/ să se întîmple, ci despre ceea ce se poate întîmpla – / adică, să nu se întîmple nimic, trăieşti zile întregi/ aşezînd detalii din cîte o întîmplare din asta – aici revenirea,/ reintrarea ta în acea după-amiază înserată cu ploaie,/ în camera ei, aşezînd în căsuţele tale sufleteşti – unele albe,/ adică ale neputinţei de a simţi – alte întunecate/ de gînduri din astea ale tale umbroase – aşezînd acolo figuri/ şi gîndindu-te cum să le muţi în jurul reginei (să nu uităm că nebunul poate să alerge pieziş), şi închipui o foarte frumoasă arcuire/ în vicleniile acestea, care să facă lumina acrodului împlinit/ în jurul siluetei cu faldurile drapate frumos, cu mîinile strînse,/ a reginei, la mijlocul neliniştilor doar o clipă încremenite/ ale celorlalte figuri…”. Da, acel „deci” iniţial care este un semn al continuităţii fluxului poetic, jocul lumii şi jocul poetului de-a plăsmuirea propriei sale lumi şi intervenţia surprinzătoare, care îndreaptă poemul într-o cu totul altă direcţie, a jocului de şah, care este un joc al minţii. Trebuie să fii complet opac ca să nu înţelegi cît de dificilă, de stranie şi de originală este o asemenea formulă poetică. Cum spuneam, Mircea Ivănescu a avut norocul unor foarte numeroase lecturi critice şi, din fericire, multe dintre acestea şi exacte, sesizînd esenţialul, ba chiar şi multiplele feţe ale aparenţei pe care acesta le ia în această poezie, atît de molcomă la suprafaţă, dar atît de profundă şi de complicată în adîncurile ţesăturii sale.

3. În stilul maeştrilor

Sigur poezia se scrie în primul rînd dintr-un talent nativ, dar meşteşugul poetic se învaţă. Se învaţă de la alţi poeţi, cei mai potriviţi fiind, de bună seamă, maeştrii, marii poeţi. Am crezut acest lucru de foarte tînăr, poate din acest motiv „mi-am pierdut” vremea făcînd vreo cinci ani exerciţii după Mallarmé, traducîndu-i poemele, însă în proză, cum a procedat el însuşi cu Poe, şi scriind cîteva sute de poeme à la manière…, din care au supravieţuit şapte, publicate după vreo douăzeci de ani de la scrierea lor. Din acelaşi motiv, am mai făcut cîţiva ani exerciţii după René Char, nepăstrînd niciunul din poemele scrise în maniera acestuia, dar păstrînd probabil ceva din tipul său de frazare „cu rupturi” în cam tot ceea ce-am scris după aceea. În sfîrşit, rămîne faptul că, de cîte ori mi-a plăcut un poet, de fiecare dată am scris măcar un poem în maniera acestuia, nu destinat neapărat publicării, cum nici studiile pictorilor după marii maeştri nu sînt destinate expunerii într-o expoziţie sau într-o sală de muzeu. Cred că am păstrat spre publicare numai două asemenea poeme, unul după Eugenio Montale, celălalt după Mircea Ivănescu, cel din urmă scris în acea competiţie sui generis cu Mariana Marin, Dumnezeu s-o binecuvînteze pe Madi!, amintită în uvertura textului de faţă. Nu mai ţin minte ce poem anume îşi luase Madi drept model, îmi amintesc însă că eu eram obsedat de coborîrea din maşină, amplul poem în 24 de părţi din Poeme nouă. Nu, nu am scris un poem atît de lung, de peste 20 de pagini, ci unul numai de două pagini, în care şi acum, după un sfert de secol, pot sesiza anumite turnuri de frază, anumite sonorităţi mirceaivănesciene. Faptul că l-am publicat şi în volumul de debut, Pharmakon (1989), dar şi în antologiile ulterioare – pentru eventualii curioşi, este vorba despre poemul Ca şi cum, care deschide ciclul Partea frigului –, arată nu doar că, în ciuda manierei de elaborare, l-am socotit suficient de original pentu a fi păstrat în portofoliul propriu, ci şi faptul că omagiul pentru Mircea Ivănescu a rămas mereu stabil, netulburat şi netulburabil.

Însă lui Mircea Ivănescu îi sînt dator şi în altă privinţă, laolaltă cu mii, zeci de mii, poate sute de mii de români cultivaţi, însă nu neapărat şi poligloţi, oricum care nu cunosc unele limbi de circulaţie la nivelul care să le permită lectura literaturilor cu pricina în original – mă refer la munca sa benedictină de traducător, care ne-a adus în limba de acasă cîteva zeci de capodopere ale literaturii universale, mai ales de expresie engleză şi germană, inclusiv Ulysses de Joyce şi Omul fără însuşiri de Musil, probe de foc pentru traducătorii în orice limbă de pe acest pămînt.