Odată şi odată, tot va trebui să dau seama, tot va trebui să scriu ceea ce le datorez maeştrilor mei într-ale poeziei. Mă refer, desigur, la Mallarme şi la Char. Regret că l-am privat pe primul de accentul din nume şi pe al doilea de prenume, care ar fi echilibrat lungimea numelui său cu cel al maestrului dintîi, dar, deşi mă chinui de vreo oră, nu găsesc mecanismul prin care aş putea pune accente! Deci, odată şi odată, va trebui să scriu despre asta, dar nu acum şi aici. Acum, îmi revine în memorie un scurt poem, pe care l-am citit prima oară acum vreo treizeci de ani. Un poem scurt, aparent cum nu se poate mai clar, mai limpede, dar care păstrează constant, măcar pentru mine!, ceva enigmatic. O să-l citez, mai întîi, în limba franceză, pentru că, de-a lungul acestor decenii, l-am chinuit cu nu ştiu cîte versiuni în limba română, nefiind niciodată sigur că am nimerit-o pe cea mai adecvată. Se numeşte Contrevenir şi face parte din ciclul Quitter, inclus în volumul din 1962 La Parole en Archipel, apărut, desigur, la Gallimard.  Sună aşa:

„Obeissez a vos porcs qui existent. Je me soumet a
mes dieux qui n`existent pas.

Nous restons gens d`inclemence.”

Nu e cazul să postez aici toate variantele de traducere la care am ajuns de-a lungul vremii. Deocamdată, o prefer pe aceasta:

„Credeţi în porcii voştri care există. Eu mă supun
zeilor mei care nu există.

Rămînem bărbaţi ai inclemenţei.”

Cred că voi fi avut şi traduceri mai „lirice”, dar este unul din cazurile în care nu lirismul însuşi m-a interesat într-o poezie, ci altceva, poate sensul?, deşi nu asta trebuie căutat acolo! Cine doreşte îşi poate exersa talentul de tălmăcitor, deşi altceva m-ar interesa pe mine – şi anume un răspuns la întrebarea: de ce mă obsedează de atîta vreme şi atît de mult aceste versuri scrise acum jumătate de veac şi descoperite de mine acum un sfert de secol? Eu nu am răspunsul, am doar versurile, ba în franceză, ba în română, în minte…

Pe la sfîrşitul lui noiembrie trecut, cînd tinerii mei colegi de la revista şi fundaţia Timpul mi-au propus să reluăm Serile cu acelaşi nume, dar nu în formatul lunar de acum cîţiva ani, ci într-unul săptămînal, am făcut ochii mari şi mi-am exprimat deschis scepticismul. Şi, totuşi, nu eu, ci ei, adică Gabriel Cucuteanu, Adi Afteni şi Nicoleta Dabija – coordonare generală –,  au avut dreptate! Vreme de aproape şapte luni, s-au perindat la întîlnirile de joi, ora 20, sediul nou al Universităţii din fostul Romtelecom, etajul cinci, zeci de artişti ai Iaşului sau veniţi în vizită la Iaşi şi bucuroşi să participe la întrunirile noastre. Au recitat poezii Radu Andriescu, Constantin Acosmei, Lucian Vasiliu, Şerban Axinte, Aura Christi, venită de la Bucureşti, mai tînărul autor Anton Lascu, ba chiar, cuprins aşa de un fel de entuziasm, eu însumi. Cu proză, s-au produs Bogdan Suceavă, sosit din America pentru un program de promovare a ediţiei a doua a romanului Venea din timpul diez, apărut la Polirom, din paginile căreia care ne-a şi delectat, Nick Sava, cu proză scurtă plină de umor, şi Dan Petru Cristea, cîştigătorul concursului de debut în roman al editurii Cartea Românească pe anul trecut. Regizorul Bogdan Ulmu a montat în cadru non-convenţional, cu studenţii de la Universitatea de Arte din Iaşi, o piesă de Lucian Parfene, tipărită apoi, parţial, în revistă, Ana Chiricescu a asigurat mai multe vizionări de scurt-metraje româneşti şi străine, dar a organizat şi zilele lui Nae Caranfil la Iaşi, iar actriţa Luiza Cupceac a performat mai multe recitaluri – şi personal, dar şi cu elevii de la şcoala privată de teatru pe care o conduce. Tot în zona artei dramatice, trebuie să amintesc întîlnirea, electrizantă, cu actorul şi profesorul de teatru Emil Coşeru.

Şi era să uit tocmai muzica, deci de arta care a fost permanent prezentă la serile noastre, alături de celelalte arte! Au cîntat Dinu Olăraşu, venit special cu o zi înainte pentru a participa la eveniment, deşi avea un concert stabilit abia o zi mai tîrziu, Paul Arva, care a avut bunăvoinţa s-o facă de mai multe ori, tot de cîteva ori a cîntat şi Şerban Axinte, de două ori împreună cu Dan Viţcu, refăcînd cumva parţial fosta formaţie Craii de Curtea Veche, dar au cîntat şi cam toţi tinerii care înseamnă ceva în folkul ieşean: Andrei Bauer, Sebastian Albu, Alexandra Andrei, Cosmin Vaman, Andrei Savinescu, Jimmi Badiu, Ana Suruniuc, Tavi Lazăr, Victor Corchez, Vlad Moraru. Şi, iarăşi, să nu uit recitalul de nai al lui Vladimir Beşliu şi cele de pian ale lui Alex Marinescu.

Surpriza mea nu a fost că tinerii mei colegi au reuşit să atragă atît de mulţi invitaţi, atît de prestigioşi, aparţinînd aproape tuturor artelor. Este meritul lor, aproape exclusiv, eu mai degrabă am domnit asupra evenimentelor, ca un fel de împărat al Japoniei, dînd eventual cîte un sfat – ei au guvernat, ca să spun aşa. Surpriza a fost însă numărul incredibil de mare al spectatorilor! Nu cred să fi fost vreo ediţie cu mai puţin de 40 de participanţi, cele mai multe avînd în jur de 100. Îndeosebi tineri, însă nu exclusiv, pentru că profesorii Valeriu Gherghel şi Stelian Dumistrăcel, scriitorii Lucian Vasiliu, Nick Sava, Dorin Spineanu, regizorul şi scriitorul Bogdan Ulmu, şi-au făcut un obicei din „joi seara, la Timpul”. Interesant este că din nucleul de tineri spectatori, Adi Afteni, directorul EuroArt, festivalul nostru anual de teatru, a selectat pe cei 25 de voluntari, care au făcut, din punct de vedere organizatoric, ediţia din mai, anul acesta, a festivalului, una aproape perfectă.

Deci, pesimismul meu a fost complet dat peste cap. Nu reuşesc să-mi explic nici acum, cînd scriu asta, din ce motive. Poate că mai sînt urme de „capitală culturală” în urbea noastră? Poate că nenorocita de criză pe care o parcurgem ne mai eliberează de cele lumeşti şi ne trimite spre cele ale sufletului şi spiritului? Poate am nimerit peste o nişă încă neacoperită de altcineva? Poate ceva din toate acestea? Nu ştiu. Important e că a mers şi că avem motive ca, de la toamnă, să o luăm de la capăt! Şi încă un lucru – dintre oaspeţii frecvenţi ai blogului, Inimă-Rea a participat la o ediţie a Serilor Timpul. A spus că i-a plăcut. Poate să confirme sau nu! Şi o chestiune amuzantă şi nostalgică în acelaşi timp – regretul prietenilor noştri polonezi, Olga şi Marek, studenţi în limba şi literatura română la Cracovia, aflaţi în acest an cu burse la Universitatea din Iaşi, că nu vor mai lua parte la activităţile Serilor… Nu ştiu dacă au ratat vreo ediţie… Dar poate mai vin!

( O versiune a textului în ediţia din 1 iulie a. c. a cotidianului Flacăra Iaşului )

În ciuda modului fericit în care titlul articolului meu de azi se asociază cu situaţia actuală din ţară, nu despre asta tratez, totuşi, în articol. Mai mult, în ciuda situaţiei ce glisează inexorabil dinspre albastru spre vineţiu, mă ambiţionez  să scriu despre o reuşită extraordinară, despre un mare succes artistic, care parcă vrea să ne reamintească o vorbă cu aparenţă de paradox, însă numai cu aparenţă, care susţine că artele se simt excelent pe vremuri secetoase, parcă dorind să contrazică altă vorbă celebră, a lui Holderlin de data aceasta, care se interoga asupra necesităţii poeţilor în astfel de vremi. Scriu această cam lungă introducere pentru a încerca să situez în context artistic, dar şi în complicatul context comunitar prin care trecem, excepţionala montare de la Naţionalul ieşean – „după Hecuba şi alte tragedii de Euripide” – a mereu surprinzătorului mare regizor Mihai Măniuţiu. Surprinzător în toate cele, de altfel. Eu l-am descoperit ca prozator la începutul anilor 80, cu nişte superbe povestiri  de factură cumva borgesiană, pentru a-i citi, cu puţină vreme înaintea premierei, un scurt roman „al tranziţiei”, de un „realism” cu totul atroce! Romanul se numeşte Memoriile hingherului, a apărut anul acesta la Editura Bybliotek, şi mă grăbesc să-l recomand tuturora.
Mai întîi, titlul spectacolului. Regizorul nu i-a spus, pur şi simplu Hecuba, deşi despre tragica poveste a Hecubei este vorba, despre suferinţele şi răzbunările sale, pentru că n-a pus în scenă piesa cu pricina ci, plecînd de la aceasta, a decupat secvenţe şi din alte tragedii ale lui Euripide, realizînd un montaj care permite o intensitate ieşită din comun a jocului scenic. Şi un titlu excelent, de altfel, de vreme ce cu aceste cuvinte începe sau se sfîrşeşte, în funcţie de perspectivă, incantaţia obsesivă a corului captivelor troiene care deschide spectacolul încă dinainte de ridicarea, simbolică de altfel, a cortinei: „Stînd, ca un pictor, ceva mai departe, priviţi-mă şi cuprindeţi cu văzul toate nenorocirile care mă copleşesc – aici, la porţile beznei…”.
Dar să revin la premieră. Totul pare să fi fost gîndit nu în scopul unui spectacol bun, ci al unuia perfect. Cum perfecţiunea nu este dată omului decît ca aspiraţie, că iute s-ar lenevi, aş spune că a ieşit un spectacol aproape perfect. Pentru că totul a fost gîndit în această perspectivă – de la „decupajul”  amintit pe care regizorul îl face din Hecuba şi alte tragedii euripide-iene, trecînd prin alegerea muzicii „de actualitate” şi a decorurilor asemenea, şi sfîrşind cu incredibila fuziune la care aduce echipa actoricească. Pe de o parte, cîţiva din seniorii şi senioarele Naţionalului, pe de alta, peste douăzeci de tineri, băieţi şi fete, dinamici şi talentaţi peste poate. Dar aş vrea să fiu limpede – pentru zborul aproape fără răgaz al acestui spectacol, nu cred că ar fi fost suficiente talentul de acasă, experienţa seniorilor şi energia juniorilor, precum şi bunăvoinţa tuturor. Ei, nu, bineînţeles că nu – şi trăgînd cu urechea mi s-a şi confirmat asta: aceşti oameni au fost „munciţi”, munciţi serios vreau să spun, zi lumină, săptămîni la rîndul. Cred însă că ei înşişi, văzînd cum a curs spectacolul la premieră – iar la premieră întotdeauna e mai greu! – şi de cîte ori au fost chemaţi la rampă la finalul acestuia, îşi vor fi spus: „Să fie primit!”, pentru că, iată, toate acele cazne s-au văzut încheiate după dorinţa regizorului şi după speranţele lor. Şi, pentru că jocul echipei a fost atît de bine sudat în întregul său, dincolo de celebritatea, de experienţa, de vîrsta ori de întinderea rolului – ar trebui, totuşi, amintit că junii din „coruri” duc greul! – cred că e firesc să-mi amintesc pe toţi laolaltă: Doina Deleanu, Petru Ciubotaru, Liviu Manoliu, Emil Coşeru, Gelu Zaharia, Andreea Boboc, Ingrid Elena Robu, Silva Helena Schmidt, Brânduşa Aciobăniţei, Theodor Ivan, Albert Jighirgiu, Emanoil Jinghiriu – cei doi „pitici” ai trupei, care par dacă nu născuţi, măcar crescuţi pe scenă! – Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Maria Câmpean, Oana Sandu, Haruna Condurache, Diana Chirilă, Petronela Grigorescu, Antonela Cornici, Biatrice Cozmolici, Doru Aftanasiu, Octavian Jighirgiu, Cosmin Maxim – excepţional de versatilă voce, parcă posesorul ei ar fi muzician, nu actor! – , Constantin Puşcaşu, Daniel Busuioc, Radu Ghilaş, Constatin Avădanei, Dumitru Năstruşnicu, Vlad Volf, Horia Veriveş. Să nu uit! Scenografia, actualizată însă redusă la esenţial, cum se şi cuvine tragediei, aparţine Valentin Codoiu, iar muzica lui Şerban Ursachi.
Un spectacol (aproape) perfect, o tragedie care-şi împlineşte menirea, „te eliberează”, pleci altfel din sală după cele 140 de minute în care ai fost supus exerciţiului cathartic. Dacă mă gîndesc bine, nu cred că aş putea urmări la aceeaşi intensitate un altfel de spectacol, o „dramă burgheză” sau o comedie, în actuala conjunctură a vieţilor noastre. Bănuiesc că va trebui să revăd de multe ori spectacolul de faţă! Dacă mă gîndesc şi mai bine, mai constat ceva – în ultimii 2000 – 2500 de ani nu s-a schimbat mare lucru. Nici n-am descoperit lucruri fundamentale, de neregăsit în Homer, Sofocle, Euripide, Eskyl, Pindar, Platon şi alţii cîţiva. Apoi, cîţiva latini, Biblia, poate ştiinţele. De peste două milenii, ne cam îndeletnicim cu exegeza! Poate din acest motiv, cînd ne întoarcem spre teatrul originar, spre tragedie, în spaţiul nostru european de cultură, avem şi acest straniu sentiment nu doar de regăsire, ci şi de renaştere. Încep să înţeleg mai bine şi opţiunile marilor regizori, dar şi pofta neînfrînată de joc pe care reuşesc ei s-o imprime actorilor. Am asistat la acest fenomen şi în cazul marilor spectacole, dar şi cel al marilor ecranizări. Există o Electra pe care am văzut-o acum vreo patru decenii şi nu reuşesc s-o uit…

(O versiune concentrată a acestui text a apărut în cotidianul Flacăra Iaşului din 13 mai a. c.)