Vedea enorm şi simţea grandios…

Ceea ce e interesant în cazul lui Geo Bogza este transformarea poetului de avangardă, non-conformist şi provocator, tîrît prin tribunale şi băgat prin puşcării pentru îndrăznelile sale de viziune şi limbaj, la interval de numai un deceniu, într-unul din cei mai jenanţi „cîntăreţi ai vremurilor noi”. Sigur, putem presupune că înclinaţiile sale de gazetar de stînga l-au condus în această direcţie. Sau oportunismul, răspîndit la scriitorul român mult mai generos chiar decît talentul, că doar românul e foarte talentat, ba încă şi „născut poet”. Iar Bogza chiar era născut poet, cum o dovedesc volumele Jurnal de sex, Poemul invenctivă sau Ioana Maria. Poet născut, gazetar interesant pînă la război, inclusiv gazetar de război, dar reporter cu un necontrolat simţ al grandiosului. Caragiale „vedea enorm şi simţea monstruos”, Bogza vedea la fel de enorm, dar simţea cîteodată monstruos şi, trebuie să o recunosc, atunci îi ieşeau şi poeziile, şi articolele de gazetă, chiar şi reportajele, însă cel mai adesea simţea grandios, iar atunci se manifestau toate poncifele stilistice posibile – grandilocvenţa, patetismul şi găunoşenia, ca să le sintetitez în doar trei cuvinte. Fiind construit fizic pe măsuri urieşeşti, Bogza privea lumea printr-o lentilă măritoare, totul căpăta alte dimensiuni. Cîtă vreme s-a manifestat într-o viaţă publică relativ liberă, fără îndrumare ideologică şi fără cenzură prealabilă – chiar dacă a avut de-a face cu post-cenzura, poliţia şi justiţia –, opera sa a mai păstrat un echilibru între „monstruos” şi „grandios”. Se vede asta în aproape toată opera sa de dinaintea războiului al doilea mondial – şi în poezie şi în proza jurnalistică şi reportericească. În Cartea Oltului deja, începută în 1941 şi publicată în volum în 1945, în zorii „vremurilor noi”, s-a terminat cu monstruosul, a rămas doar grandiosul. Autorul articolului despre Bogza din Dicţionarul General al Literaturii Române coordonat de Eugen Simion, dl. Marcel Duţă, dacă decriptarea mea este corectă, defineşte astfel viziunea scriitoricească a autorului mobilizatoarelor Începutul epopeii sau Porţile măreţiei (titlurile spun totul, deja!): „Bogza rămîne pretutindeni un liric profund, un poet modern tulburător, care îşi extrage inspiraţia din meditaţia continuă şi pasionată asupra omului contemporan (…) În tot ce scrie, el are capacitatea de a se înălţa la gestul solemn, de a găsi tonul patetic, de a uimi prin simbolistica sublimată a experienţei anodine….”. Da, aşa este, cu precizarea că aceste caracteristici se potriveau primului Bogza, cel de-al doilea utilizîndu-şi aceste calităţi (care îşi conţin şi defectele) pe o materie cu totul improprie, inadecvată, falsificîndu-şi astfel pînă în străfunduri discursul artistic. Şi aşa aveau să rămînă lucrurile pînă în 1989, chiar dacă unele pilule şi parabole din colţul „României literare” mai încercau mici exerciţii de adevăr, sub forma aluziei, a fitilului şi a şopîrlei. Parcă la altceva ne-am fi aşteptat la cel atît de înzestrat, aşa de bine plecat din start, ajuns la 40 de ani membru corespondent al Academiei RPR (1948) şi la 47 membru plin. Dar, ca multe alte aşteptări, în această „lumea „neaşezată şi mişcătoare” (Constantin Noica), „n-a fost să fie” (idem). Iar ce-a fost să fie, cel puţin vreo două decenii, îţi cam ridică părul măciucă. Pentru că a fost operă de pură propagandă în favoarea ideologiei comuniste, a partidului comunist, a regimului
care ne-a răpit aproape jumătate de secol de istorie normală.

Corpusul cîntării Ţării Sovietelor

N-o să iau, desigur, în discuţie întrega maculatură publicată din 1948 şi pînă, măcar, pînă prin 1960 – 1962, sub numele de literatură de reportaj şi călătorie sau literatură pur şi simplu – deşi, în opinia mea, putem vorbi despre un fel de reviriment doar odată cu Paznic de far (1974) şi Orion (1978), care nu sînt capodopere, nici măcar opere comparabile cu cele din primii ani, dar aparţin totuşi literaturii normale! Nu va fi vorba mai departe, deci, nici despre deja amintitele Începutul epopeii şi Porţile măreţiei, nici despre Şantierul de la cumpăna apelor, nici despre Anii împotrivirii (prefaţată de Ion Vitner, alt academician!, în 1953), ci exclusiv despre reportajele din Ţara Sovietelor, în care academicianul nostru a călătorit intens în primii ani ai comunismului românesc, ca să se adape, probabil, la izvorul cu „apă vie” al lumii luminii, dreptăţii şi adevărului. Literatura prosovietică a lui Geo Bogza, debutează solemn – cum altfel? – sub cupola Academiei RPR, pe 25 fevruarie 1949, la circa un an după ce fusese cooptat membru corespondent, cu o comunicare prezentată în şedinţa plenară din acea zi şi care a fost prompt tipărită de Editura Academiei, că doar vorbele nemuritorilor nu pot rămîne simple vorbe! Verba volant, scripta manent! Nu are decît 11 pagini, se cheamă Perspective deschise creaţiei literare de planul stalinist de transformare a naturii şi e cum nu se poate mai mobilizatoare. Dar aceasta este versiunea pentru aleşi, pentru nemuritori. Cîţiva ani mai tîrziu, această remarcabilă comunicare, însoţită de cîteva zeci de pagini de reportaj din Măreaţa Uniune, avea să apară şi pentru tot poporul, spre luminarea acestuia, sub titlul, mai scurt, dar la fel de mobilizator Planul stalinist de transformare a naturii. Se face deja trecerea de la teoria inspiraţiei de către Stalin a literaturii la practica efectivă a acesteia, cum s-ar spune. Iar practica continuă, mai întîi, modest, într-un volum colectiv, după modelul colhozului, intitulat Prin ţara eroicilor constructori ai comunismului şi apărut la Editura Tineretului a C. C. al U. T. M. în 1952. În acest volum, alături de preşedinţi de Gospodării Agricole Colective – aşa se chemau colhozurile româneşti înainte de a deveni Cooperative Agricole de Producţie –, de ingineri, compozitori, muncitori, studenţi, activişti peceristo-utecişti, dar şi de colegi de-ai dumisale, scriitori precum Maria Banuş (Aici s-a născut Stalin), Mihai Beniuc (În muzeul Lenin), Veronica Porumbacu (mai stahanovistă, poeta e prezentă cu două producţii lirice şi un articol!), Zaharia Stancu (Mausoleul lui V. I. Lenin) şi chiar Ceahlăul prozei româneşti, Mihail Sadoveanu (Războiul cel mare al Uniunii Sovietice), deci în acest volum caleidoscopic precum lumina sovietelor refractată în vieţile oamenilor sovietici, Geo Bogza publică articolul În oraşul Marii Revoluţii, de fapt, îl republică pentru că apăruse deja în „Scînteia” pe 22 iulie 1950. Dar cu asemenea texte, maestrul de-abia îşi construia teoria şi îşi făcea mîna. Adevărata măsură a talentului, dar şi a devotamentului pentru lumea zămislită în coşmarurile lui Marx şi Engels şi pusă în operă de Lenin, Stalin şi siniştrii lor companioni, avea s-o dea un an mai tîrziu, în 1953, în volumul exclusiv dedicat acestei teme regale – de n-o fi vreo inadvertenţă, o contradicţie în termeni, în folosirea acestui cuvînt! – a literaturii de inspiraţie ideologică proletcultistă, volum numit, oarecum neutru dar foarte exact!, Meridiane sovietice, apărut, ca o adevărată operă de literatură şi artă, chiar la Editura de stat pentru literatură şi artă. Acesta este, deci, corpusul! Să vedem şi cum stăm cu arta, cea literară, de bună samă.

Schiţă pentru o teorie a literaturii sovietizate

Luînd în calcul numai literatura dinainte de război a autorului, am putea crede că Geo Bogza era un autor care scria doar din talent, că din fiinţa sa izvorau pur şi simplu torenţial literatura şi jurnalistica. Deloc adevărat, să nu uităm că autorul Jurnalului de sex a fost creator de publicaţii avangardiste, autor de texte programatice, deci unul deloc instinctual, frust, ci un scriitor care a meditat asupra locului, rolului, soartei şi resoartelor (pentru cei exigenţi, resorturilor) literaturii, a noii, a adevăratei literaturi. Doar că teoria era proastă, iar avangarda doar un surogat al literaturii noi, pe care avea s-o descopere imediat ce s-a ridicat fumul războiului, dacă nu cumva, cu un simţ al oportunităţii indiscutabil, chiar cu cîteva secunde mai înainte. Ei, bine, sosirea tancurilor sovietice în România, intrarea triumfală a Armatei Roşii în Bucureşti, aveau să-i ridice vălul de pe ochi, aveau să-i luminze, să-i cristalizeze privirea. Şi cum s-a luminat văzul, cum a căpătat mai multă lumină şi mintea! Şi cum s-a luminat mintea, cum s-a născut şi teoria. Unde? Păi, chiar în acea broşurică de 11 pagini, pe care, din cauza dimensiunilor, am fi tentaţi s-o desconsiderăm. Şi groaznică eroare am comite! Pentru că, în acele puţine pagini, este schiţată genial o veritabilă teorie a literaturii noi, una din cele mai bune care s-au produs într-o epocă bogată în teoreticieni. Nici măcar nu e nevoie de comentarii, serioase, ironice sau chiar răutăcioase. Totul e spus cu limpezimea cristalului. Este un text atît de bun încît l-aş cita în întregime, dacă nu mi-ar fi teamă că-mi dublez propriul text abuzînd nepermis de bunăvoinţa gazdelor. Dar să cităm numai pasajele în care teoria literară bogziană se întîlneşte cu geniala gîndire stalinistă. Dar şi, vai!, cu practica politică a acestuia. Deci: „Scriitorii din Uniunea Sovietică, şi din întreaga lume, văd ridicîndu-se astăzi în faţa lor, o temă gradioasă: după o lungă serie de cuceriri omul se pregăteşte să facă încă un salt în raporturile lui cu forţele naturii”. Omul se pregăteşte, dar nu de capul său, ci după plan, după planul stalinist de transformare a naturii, despre care, în toamna lui 1948, „scriitorii au aflat alături cu întreaga lume, cu mare bucurie, dar poate cu o emoţie mai vie, de marea bătălie (…) de transformare a naturii, pe care popoarele sovietice o vor da în următorii cincisprezece ani, pe întinsele teritorii ale patriei lor”. Şi: „Pentru a pune în aplicare acest plan, pentru a declanşa ofensiva pe care el o prevede, se fac acum pe teritoriul Uniunii Sovietice, pregătiri imense (…) Această grandioasă operă (…) este răspunsul solemn pe care socialismul îl dă anarhicelor devastări din vremea capitalistă.”. Şi, normal, cum scriitorul este un excelent propagandist şi un talentat cîntăreţ al vremurilor noi: „E un răspuns menit să trezească interersul profund al scriitorilor, prin calma lui măreţie, şi prin ecourile îndepărtate pe care le avea”! Ei, da, era vremea celui de-al doilea mare val al represiunii staliniste, după cel din anii trezeci, Soljeniţîn de-o pildă era în puşcărie, iar teoreticianul Bogza îi găsea o înaltă misiune propagandistică scritorului nu doar din Rusia, ci din tot Estul sovietizat, ba chiar din toată lumea! Şi nu doar scriitorului! Ci artistului, în general! Muzicianului: „Sînt sigur că simfonia aceasta o voi asculta cîndva în forma ei definitivă, realizată de unul din compozitorii sovietici, sau de un alt compozitor al lumii, încercat de multitudinea de sentimente pe care le trezeşte această eroică acţiune omenească”. Dar şi cineastului: „ Cinematografia va putea scoate din episoadele acestei bătălii imagini multiple şi impresionante”. Iar în ceea ce-i priveşte pe scriitori, desigur că poeţii nu se vor putea abţine să vibreze, mai ales că vor trebui să zboare cu avionul: „Pentru a cuprinde evenimentele ce vor avea loc în acest spaţiu, avionul va fi obligator; – şi poeţii vor trebui să-l folosească de asemeni, pentru că numai de la fereastra lui îşi vor putea da seama de larga desfăşurare a acestei grădini…”. Dar dacă pentru poeţi pare mai uşor, mai puţin dacă au rău de avion!, greul urmează totuşi să cadă pe autorii genurilor mai ample: „Dar sarcina cea mai însemnată revine prozatorilor – şi anume marilor prozatori – fiindcă numai scriitorii de lungă respiraţie vor putea să redea în întregime amploarea, profunzimea, şi răsunetul acestei bătălii. Măreţul plan sovietic de transformare a naturii ne pune în faţa unei acţiuni de proporţii epice, iar acei care sunt meniţi să o exprime în totalitatea ei, romancierii, povestitorii, marii poeţi în proză, vor trebui să se mişte între orizonturi vaste, pe liniile de creaţie ale epopeei. Simfonia şi epopeea rămîn cele două moduri majore care vor fi în stare să exprime, cît mai deplin, conţinutul patetic şi grandoarea acestei îndrăzneţe acţiuni omeneşti”. 
Ei, dar cît de grea o fi sarcina scriitorilor, un noroc ei tot au: „Ceea ce va înlesni misiunea scriitorilor, punîndu-i de la început pe drumul marilor realizări, este conţinutul profund uman al acţiunii care începe, rezonanţa pe care de mult elementele ei o au în sufletul omenesc, încît vor putea pătrunde în literatură în mod larg, ca apele unui fluviu ce abia aşteaptă să se reverse”. Şi: „Scriitorii vor avea de arătat toate acestea”. Da, uman, curat uman, Coane Geo! Mai ales dacă ne gîndim că măreţele asalturi asupra naturii erau purtate de colhoznici coborîţi la condiţia de submujici, de milioane de deţinuţi politici, de soldaţi căzuţi prizonieri la germani şi trimişi în lagăre imediat la întoarcerea în Patria Sovietică, de popoare strămutate, de la basarabeni la tătarii din Crimeea, şi chiar de prizonieri de război români, de-ai noştri… Dar acestea sînt detalii nesemnificative! Important este că teoria s-a născut, că Bogza şi-a pierdut elanurile poetice contestatare din tinereţe şi că a devenit prozator, deci dintre cei meniţi să ducă greul…reflectării!
 

Cînd teoria e bună…

…şi mai eşti şi prozator puternic, vulcanic, cu simţul grandiosului şi al epopeicului, cu practica literară nu mai e nici o problemă, după cum se vede în această mică capodoperă (cacofonie intenţionată!) a literaturii de călătorie care este Meridiane sovietice. De altfel, aş putea spune că teoria aplicată este chiar ceva mai subtilă decît teoria în expresia sa brută. Titlul cărţii, dar şi celelalte elemente paratextuale sînt alese oarecum neutru şi, uneori, conţin o anume poeticitate. Editura aleasă nu mai este cea C. C. al U. T. C., precum era cazul textului din volumul colectiv, ci cea „pentru literatură şi artă”. Titlurile capitolelor de călătorie au poeticitate vag angajată: Aşa bat orele în turnul Spaschi, Vocea lui Maicovschi, Nopţi albe la Leningrad, Chipul lui Maxim Gorchi, Muntele stelelor, Oceanul aerian, Salut lui Prometeu (ultimul fiind un fel poem în proză, dedicat semizeului, scris de autor la poalele Caucazului, de bună samă, deşi tonul înaripat m-a făcut să cred că l-a scris de pe culmi sau, poate, din avion!).
De asemenea, incipit-ul cărţii, îşi păstrează poeticitatea de substanţă, dar anunţă deja angajarea profundă şi autentică a întregului text: „Solemn şi grav, în liniştea imensă din Piaţa Roşie, turnul Spaschi bate orele. Oricine le aude, purtîndu-şi peste pieţele largi ecoul, are încă odată confirmarea, venind parcă din străfundurile vremii, că se află la Moscova, străvechea capitală în care trecutul glorios al poporului rus se împleteşte cu măreţia vieţii sovietice. Aşa l-am auzit atunci, în cea dintîi noapte, reamintind trecutul poporului rus şi bătînd orele măreţiei sovietice”. Ei, bine, despre această măreţie este vorba de-a lungul celor 175 de pagini – cam scurtă carte pentru o epopee şi valenţele epopeice ale autorului, dar nu toate epopeile sînt de dimensiunile Iliadei! –  ale Meridianelor sovietice. Nu voi zăbovi mai mult asupra lor, aş îndemna însă eventualul cititor să o facă, pentru că rareori se va putea bucura de o porţie de rîs mai sănătos, desigur dacă izbuteşte detaşarea – nu uşoară, adesea mi-a venit şi mie să trec de la acest stil vag ironic la execuţie, la pamflet. Însă, dacă Cartea Oltului, pe care am fost obligat să o studiez la şcoală e îngrozitor de plicticoasă, dacă O sută şi şaptezeci de minute la Mizil e de-a dreptul provincială nu doar prin localizare, ci şi prin tratarea estetică, ei, bine, această carte de călătorii este de un comic nebun. Se vede că e importantă şi măreţia temei: „Acolo, sub acea nestinsă constelaţie de stele roşii, lucrează marele Stalin. Peste harta Uniunii Sovietice, Stalin se apleacă ca un arhitect peste macheta operei sale. De mult, de la Marea Baltică la Oceanul Pacific, pămîntul poartă pecetea uriaşei sale personalităţi”.  Comic involuntar, aţi spus? Mai degrabă, umor negru, dacă ne gîndim la contextul istoric. Dar ce importanţă are? Pe mine mă interesează efectul pe care îl provoacă, nu intenţia unei cărţi! Iar prostia fudulă este provocatoare de satisfacţii, ca să mă păstrez în zona autorului pe care cu atîta plăcere îl comentez, de satisfacţii, deci, de nemăsurat, cum ar spune el însuşi, incomensurabile. Cum nu mă pot despărţi uşor de această „plăcere a textului”, iată, simetric, voi cita şi explicit-ul cărţii, cel de dinainte de poemul lipit în final, mai ales că reapar, cum altfel?, avioanele: „Cel dintîi stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele alunecă asemeni unor bolizi, creind o altă imagine a lumii, plină de grandoarea şi dinamica erei comuniste. Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii, plutesc avioane. Peste culmile tocite ale Uralilor şi peste Caucazul acoperit de zăpezi veşnice, plutesc avioane. Peste apele Mării Negre şi ale Caspicei, avioane se clatină în aer. Întregul spaţiu dintre Marea Baltică şi ţărmurile Pacificului e străbătut de aeronave gigantice, trecînd necontenit peste oraşe şi sate, dar mai cu seamă peste coşurile fumegînde  ale uzinelor, ca în imaginea de apoteoză din monumentala staţie Maiacovschi”. Aferim! Senzaţia mea este că metamorfoza postbelică a literaturii lui Geo Bogza se datorează în foarte mare măsură şi faptului că a zburat prea mult, chiar excesiv, cu avionul!

În urma cu exact un an publicam aici povestirea pe care o reiau astazi, scrisa în zilele Craciunului din 2010. Doua motive ma îndeamna la acest reply. Primul este acela ca volumul din care face parte povestirea – Victimele inocente si colaterale ale unui sîngeros razboi cu Rusia – urmeaza sa apara în urmatoarele doua luni la Polirom si m-am gîndit sa lansez un fel de buzdugan înainte de aparitia cartii. Dar puteam sa aleg drept sol oricare alta din cele zece povestiri ale volumului. Si aici intervine cel de-al doilea motiv. Aceasta povestire, vag parabolica, mi se pare a cîstiga pe zi ce trece un aer de actualitate tot mai dens. E insa de la sine inteles ca intimplarile si personajele nu au nici o legatura cu echivalente ale lor din realitate. Oricum, nu urmarite premeditat! Lectura sau, dupa caz, recitire placuta!

Într-o dimineata oarecare, un oarecare presedinte, al unei tari oarecare, se trezi brusc. Brusc si cam devreme dupa de cît somn ar fi avut nevoie dupa o seara si o buna parte din noapte petrecuta în jurul mai multor butelci de whisky, de calitate aproape foarte buna, laolalta cu lunganul si ciufutul sau premier, cu mititelul de la Externe si cu baietii de baieti din fruntea feluritelor servicii speciale, ce înflorisera precum liliacul primavara de la debutul întîiului sau mandat. Asta se petrecuse de mult, nici el nu mai reusea sa tina socoteala nenumaratelor sale mandate. Se trezise deci brusc, mai devreme decît ar fi fost cazul, si cu o stranie si neplacuta senzatie, aceea ca putea puternic a rahat. La început, a crezut ca l-au lasat sfincterele din pricina licorii sosite cu avionul special din Scotia, dar s-a uitat la pijama, a dat plapuma la o parte si a cercetat asternuturile si nimic, totul era curat, de un alb stralucitor si doar cîteva cute tulburau peisajul. Si, totusi, mirosul de rahat îi sucea nasul! Se ridica greu din pat, cauta prin camera, se uita sub fotolii, sub cele cîteva masute joase, sub patul însusi, deschise pe rînd cele cinci usi ale uriasului dulap, se uita apoi în secretaire-ul masiv, într-o mica debara unde tinea de obicei ascunse sticlele de vigilenta sa sotie si nimic. Usile de la baia si toaleta dormitorului erau închise etans. Le deschise, totusi, si pe acestea, cauta si în cele doua încaperi intime, si nimic. Nu pricepea ce naiba se întîmpla. Deschise larg cele doua ferestre, în ciuda gerului destul de serios de afara, le lasa minute bune deschise, dar nu sesiza nici o schimbare odorifica în jurul sau. În cele din urma, accepta. Mirosul acela puternic, gretos de-ti întorcea matele pe dos venea din sine însusi, din propria sa fiinta. Era mirosul sau personal, aparut prin nu stiu ce miracol malefic la suprafata fiintei sale. Inima începu sa-i bata cu putere. Se aseza pe un scaun, dupa ce luase o sticla de whisky din debara si trase cîteva înghitituri serioase direct din gîtul sticlei. Simtea cum îl cuprinde panica. Facu un efort, se ridica de pe scaun si se îndrepta spre sala de baie. Arunca pijamaua alba de matase într-un cos pentru rufele murdare, desi n-o purtase decît bucatica de noapte cît apucase sa doarma. Intra în cada, dadu drumul dusului potrivit de cald, putin peste temperatura corpului, se unse cu balsam, lua un burete aspru, de mare, si se freca din cap pîna în picioare de mai multe ori. Simtea mirosul de plante al gelului, dar prin acesta, simtea la fel de puternic mirosul de rahat. Puse busonul si dadu drumul la apa sa curga în cada, apoi slobozi spumant, sare de mare si ce i se mai paru potrivit din cele la îndemîna. Asezat, se freca iarasi cu buretele îmbibat de balsam pe toate partile. Apa parea sa mai estompeze mirosul, dar cînd se ridica si iesi din cada, în timp ce se stergea cu un imens prosop alb, simtea ca i se întoarce nasul. Stia ca un corp poate începe sa miroasa asa, dar numai daca e mort de ceva vreme, or el era cît se poate de viu! Revenit în camera, lua de pe o etajera un deodorant puternic si se stropi pe tot corpul, îsi freca apoi obrazul, gîtul si partea de sus a pieptului cu o colonie la fel de puternica. Nimic. Se îmbraca resemnat, privi spre pendula si vazu c-a mai ramas jumatate de ora pîna cînd va trebui sa-si faca intrarea în birou, sub privirea speriata a sefului de cabinet. Acesta era ritualul. Cînd era la resedinta oficiala, la ora opt fix intra pe usa biroului, sub privirea speriata a aghiotantului – si era deja al cincilea sau al saselea aghiotant, de la începutul întîiului sau mandat încoace. Se uita în oglinda enorma prinsa într-una din usile dulapului, tinîndu-se cu degetele de nas. Era ciudat, desi era mirosul sau, nu putea sa se obisnuiasca! Iesi apoi, o lua spre mica si cocheta sala în care îsi sorbea prima cafea a zilei împreuna cu sotia. Cînd a deschis usa, a apucat s-o auda pe sotie strigînd „Doamne!…” si s-o vada prabusindu-se lesinata. O lasa în grija servantei si o lua spre partea oficiala a resedintei, spre cabinetul de lucru al presedintelui, cel mic, pentru ca era si unul mare, patria! În drum, îsi aminti ca, dupa plecarea baietilor, petrecuse un pic în camera de refugiu de lînga birou cu consiliera sa politica, frumoasa si bruneta sa consiliera politica. Deschise usa refugiului, o vazu frumoasa si goala în asternutul alb, cu un cearsaf ce nu-i trecea dincolo de glezne, cu pletele artistic împrastiate pe perna. De la zgomotul usii sau de la mirosul ce-l însotea neabatut pe presedinte, aceasta se trezi. În timp ce se ridica de pe perna scapa un „Ce naiba pute asa…”, dadu ochii cu el, îi casca imens, apoi îi închise, îi deschise din nou, rosti „Visez, ce naiba?”, apoi îsi înfipse nasul în perna si ramase nemiscata cu spatele frumos curbat în sus. O lasa si pe frumoasa consiliera în legea ei si îsi continua drumul pe coridor, spre usa principala a biroului, desi ar fi putut sa o faca direct prin refugiu. Dar nu facuse asta niciodata dimineata, de cînd îsi începuse primul dintre mandatele sale, constitutionale desigur, ca doar schimbase de nu stiu cîte ori constitutia, dupa numarul de mandate ce trebuiau prevazute. Probabil, nu mai existau decît doi colegi, prin satrapiile orientale, care sa se fi bucurat de asemenea domnii de cursa lunga. Unul se apucase, chiar înaintea sa, sa modifice constitutia, astfel încît sa se poata realege de cîte ori avea chef, celalalt se amuzase si mai mult cu joaca de-a democratia si-si gasise un fel de papusa, împreuna cu care alterna la cîrma statului o data la doua mandate. Cînd nu era în postura asta, se odihnea în cea de premier. Intra în birou. Seful de cabinet îl privi speriat, dupa regula, dar apoi regula îsi iesi din tîtîni – începu sa se clatine, sa bolboroseasca aproape cu spume la gura, dadu sa lesine, dar reusi sa se abtina, asa ca, dupa o ultima privire îngrozita aruncata presedintelui, iesi din birou trîntind usa si o lua la fuga atît de hotarît încît ma tem ca nici acum, dupa atîta amar de vreme, nu s-a oprit înca din loc.În acea dimineata oarecare, dar atît de plina de neprevazut, un oarecare presedinte al unei tari oarecare, ramase singur în biroul sau, fara sef de cabinet, fara nimeni altcineva. Se duse si deschise larg ferestrele, dar în birou nu se simti nici un efect. În schimb afara, în gheretele lor decorative, soldatii din garda simteau ca-i ia cu lesin. Gradinarul, aflat la cîteva zeci de metri de ferestre, cazu secerat, iar cîtiva soferi, intrara urgent în masini, închisera usile si începura sa fumeze, ceea ce nu mai facusera pîna atunci niciodata, fiind drastic interzis de regulament. Numai presedintele îsi putea aprinde tigara în masinile oficiale. Acesta, ramas singur în biroul sau, se aseza pe unul din fotoliile pentru invitati si încerca sa înteleaga ce se întîmpla, ce i se întîmpla. Îsi aminti ca la începutul mandatelor sale avusese un consilier filosof, de care se despartise cînd trebuise sa aleaga între acesta si consiliera politica blonda de atunci. Pîna sa se debaraseze de el, îi umpluse totusi urechile, ba chiar si mintea, cu tot felul de povesti despre existenta si esenta, fond si forma, materie si spirit si cîte altele. Poate ca filosoful nu era chiar nebun, îsi spuse el în gînd. Mai statu cîteva minute cu capul între palme si cînd ridica privirea, vazu ca trecuse o ora de cînd era la birou, era aproape noua. Vazînd ca deschisul ferestrelor nu rezolvase nimic în tragica chestiune olfactiva, se ridica, se duse si le închise. Apoi trase si draperiile grena cu auriu, grele, masive. În timp ce se întorcea spre birou, îsi spuse cu voce soptita ca trebuie puse în acord existenta si esenta, daca nu cumva si fondul cu forma. Ajunse la birou, se aseza pe scaunul oficial, ceva între jilt si tron, deschise cu mîna stînga un sertar, iar cu dreapta lua un revolver ofiteresc, negru cu incrustatii de fildes, de parada. Pendula arata ora 9 fix. Era 31 decembrie 202… si ceva. Lipi teava revolverului de tîmpla si apasa pe tragaci. Aproape deodata cu sîngele si creierii, din trupul sau începu sa se ridice un miros nepamîntean de trandafiri, dafin si smirna, care, iesind din camera închisa aproape ermetic, se înalta peste urbe, dînd Capitalei unei tari oarecare vestea cea buna…
26 Decembrie 2010

„… Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

Asta aşa e, – it is TRUe:

1 (unu): [Decebal] Traian Remeş; nume ieşit din uz, – în care, de altminteri, Decebal îl atenuează pe Traian (şi viceversa). Ar fi rămas, oricum, un biet inTRUs în TRUpa următorilor 3 (trei).

2 (doi): Traian Băsescu. TRUculent, TRUfaş, TRUstier. Pe TRUman nu-l confundă cu TRUjillo, nici pe acesta cu TRUdeau, penTRU că, pur şi simplu, îi ignoră. Locaţia (sic!) preferată: Coasta Piraţilor, azi TRUcial States. (Toate acestea sunt TRUisme.)

3 (trei): Traian Igaş. ÎnTRUchipare a noţiunii de TRUpeţ (şi, când e cazul, de paTRUlă). A trecut TRUdnic Mureşul cu bacul, la „anii falnici douăzeci” şi paTRU.

4 (paTRU): TRU, recte TRaian Ungureanu. Suferă de TRUbadurită (cf. dl Dorin Tudoran). Poartă o TRUsă doldora pe umăr. Gata oricând să introducă TRUck-ul în sistemul de salarizare. Jură-nTRU Băsescu şi este penTRU TRU.

Addendum
Deoarece al nosTRU TRU a cochetat, cândva, cu sportul, – nu ştiu de ce (ex?)cronicarul sportiv şi ultrafrancofon, numele căruia-i o rimă inevitabilă la canciu, nu-l cheamă-n „ţara lui” (de adopţiune), adică la B1, noaptea. Poate din cauză că francofonii nu-i prea iubesc pe anglofoni (şi viceversa).Nu ştiu, în rest, dacă dom’ TRU o rupe, cât de cât, şi pe nemţie, – limbă în care ultrafrancofonul (care se franţuzeşte cu aplomb, în „ţara lui”, solilocvial) nu e decât ultraafon, ca unul ce pronunţă    frau-le-in (!), când vrea sa spună mademoiselle…

Într-o dimineaţă oarecare, un oarecare preşedinte, al unei ţări oarecare, se trezi brusc. Brusc şi cam devreme după de cît somn ar fi avut nevoie după o seară şi o bună parte din noapte petrecută în jurul mai multor butelci de whisky, de calitate aproape foarte bună, laolaltă cu lunganul şi ciufutul său premier, cu mititelul de la Externe şi cu băieţii de băieţi din fruntea feluritelor servicii speciale, ce înfloriseră precum liliacul primăvara de la debutul întîiului său mandat. Asta se petrecuse de mult, nici el nu mai reuşea să ţină socoteala nenumăratelor sale mandate. Se trezise deci brusc, mai devreme decît ar fi fost cazul, şi cu o stranie şi neplăcută senzaţie, aceea că puţea puternic a rahat. La început, a crezut că l-au lăsat sfincterele din pricina licorii sosite cu avionul special din Scoţia, dar s-a uitat la pijama, a dat plapuma la o parte şi a cercetat aşternuturile şi nimic, totul era curat, de un alb strălucitor şi doar cîteva cute tulburau peisajul. Şi, totuşi, mirosul de rahat îi sucea nasul! Se ridică greu din pat, căută prin cameră, se uită sub fotolii, sub cele cîteva măsuţe joase, sub patul însuşi, deschise pe rînd cele cinci uşi ale uriaşului dulap, se uită apoi în secretaire-ul masiv, într-o mică debara unde ţinea de obicei ascunse sticlele de vigilenta sa soţie şi nimic. Uşile de la baia şi toaleta dormitorului erau închise etanş. Le deschise, totuşi, şi pe acestea, căută şi în cele două încăperi intime, şi nimic. Nu pricepea ce naiba se întîmplă. Deschise larg cele două ferestre, în ciuda gerului destul de serios de afară, le lăsa minute bune deschise, dar nu sesiză nici o schimbare odorifică în jurul său. În cele din urmă, acceptă. Mirosul acela puternic, greţos de-ţi întorcea maţele pe dos venea din sine însuşi, din propria sa fiinţă. Era mirosul său personal, apărut prin nu ştiu ce miracol malefic la suprafaţa fiinţei sale. Inima începu să-i bată cu putere. Se aşeză pe un scaun, după ce luase o sticlă de whisky din debara şi trase cîteva înghiţituri serioase direct din gîtul sticlei. Simţea cum îl cuprinde panica. Făcu un efort, se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre sala de baie. Aruncă pijamaua albă de mătase într-un coş pentru rufele murdare, deşi n-o purtase decît bucăţica de noapte cît apucase să doarmă. Intră în cadă, dădu drumul duşului potrivit de cald, puţin peste temperatura corpului, se unse cu balsam, luă un burete aspru, de mare, şi se frecă din cap pînă în picioare de mai multe ori. Simţea mirosul de plante al gelului, dar prin acesta, simţea la fel de puternic mirosul de rahat. Puse buşonul şi dădu drumul la apă să curgă în cadă, apoi slobozi spumant, sare de mare şi ce i se mai păru potrivit din cele la îndemînă. Aşezat, se frecă iarăşi cu buretele îmbibat de balsam pe toate părţile. Apa părea să mai estompeze mirosul, dar cînd se ridică şi ieşi din cadă, în timp ce se ştergea cu un imens prosop alb, simţea că i se întoarce nasul. Ştia că un corp poate începe să miroasă aşa, dar numai dacă e mort de ceva vreme, or el era cît se poate de viu!

Revenit în cameră, luă de pe o etajeră un deodorant puternic şi se stropi pe tot corpul, îşi frecă apoi obrazul, gîtul şi partea de sus a pieptului cu o colonie la fel de puternică. Nimic. Se îmbrăcă resemnat, privi spre pendulă şi văzu c-a mai rămas jumătate de oră pînă cînd va trebui să-şi facă intrarea în birou, sub privirea speriată a şefului de cabinet. Acesta era ritualul. Cînd era la reşedinţa oficială, la ora opt fix intra pe uşa biroului, sub privirea speriată a aghiotantului – şi era deja al cincilea sau al şaselea aghiotant, de la începutul întîiului său mandat încoace. Se uită în oglinda enormă prinsă într-una din uşile dulapului, ţinîndu-se cu degetele de nas. Era ciudat, deşi era mirosul său, nu putea să se obişnuiască! Ieşi apoi, o luă spre mica şi cocheta sală în care îşi sorbea prima cafea a zilei împreună cu soţia. Cînd a deschis uşa, a apucat s-o audă pe soţie strigînd „Doamne!…” şi s-o vadă prăbuşindu-se leşinată. O lăsă în grija servantei şi o luă spre partea oficială a reşedinţei, spre cabinetul de lucru al preşedintelui, cel mic, pentru că era şi unul mare, patria! În drum, îşi aminti că, după plecarea băieţilor, petrecuse un pic în camera de refugiu de lîngă birou cu consiliera sa politică, frumoasa şi bruneta sa consilieră politică. Deschise uşa refugiului, o văzu frumoasă şi goală în aşternutul alb, cu un cearşaf ce nu-i trecea dincolo de glezne, cu pletele artistic împrăştiate pe pernă. De la zgomotul uşii sau de la mirosul ce-l însoţea neabătut pe preşedinte, aceasta se trezi. În timp ce se ridica de pe pernă scăpă un „Ce naiba pute aşa…”, dădu ochii cu el, îi căscă imens, apoi îi închise, îi deschise din nou, rosti „Visez, ce naiba?”, apoi îşi înfipse nasul în pernă şi rămase nemişcată cu spatele frumos curbat în sus. O lăsă şi pe frumoasa consilieră în legea ei şi îşi continuă drumul pe coridor, spre uşa principală a biroului, deşi ar fi putut să o facă direct prin refugiu. Dar nu făcuse asta niciodată dimineaţa, de cînd îşi începuse primul dintre mandatele sale, constituţionale desigur, că doar schimbase de nu ştiu cîte ori constituţia, după numărul de mandate ce trebuiau prevăzute. Probabil, nu mai existau decît doi colegi, prin satrapiile orientale, care să se fi bucurat de asemenea domnii de cursă lungă. Unul se apucase, chiar înaintea sa, să modifice constituţia, astfel încît să se poată realege de cîte ori avea chef, celălalt se amuzase şi mai mult cu joaca de-a democraţia şi-şi găsise un fel de păpuşă, împreună cu care alterna la cîrma statului o dată la două mandate. Cînd nu era în postura asta, se odihnea în cea de premier. Intră în birou. Şeful de cabinet îl privi speriat, după regulă, dar apoi regula îşi ieşi din ţîţîni – începu să se clatine, să bolborosească aproape cu spume la gură, dădu să leşine, dar reuşi să se abţină, aşa că, după o ultimă privire îngrozită aruncată preşedintelui, ieşi din birou trîntind uşa şi o luă la fugă atît de hotărît încît mă tem că nici acum, după atîta amar de vreme, nu s-a oprit încă din loc.

În acea dimineaţă oarecare, dar atît de plină de neprevăzut, un oarecare preşedinte al unei ţări oarecare, rămase singur în biroul său, fără şef de cabinet, fără nimeni altcineva. Se duse şi deschise larg ferestrele, dar în birou nu se simţi nici un efect. În schimb afară, în gheretele lor decorative, soldaţii din gardă simţeau că-i ia cu leşin. Grădinarul, aflat la cîteva zeci de metri de ferestre, căzu secerat, iar cîţiva şoferi, intrară urgent în maşini, închiseră uşile şi începură să fumeze, ceea ce nu mai făcuseră pînă atunci niciodată, fiind drastic interzis de regulament. Numai preşedintele îşi putea aprinde ţigara în maşinile oficiale. Acesta, rămas singur în biroul său, se aşeză pe unul din fotoliile pentru invitaţi şi încercă să înţeleagă ce se întîmplă, ce i se întîmplă. Îşi aminti că la începutul mandatelor sale avusese un consilier filosof, de care se despărţise cînd trebuise să aleagă între acesta şi consiliera politică blondă de atunci. Pînă să se debaraseze de el, îi umpluse totuşi urechile, ba chiar şi mintea, cu tot felul de poveşti despre existenţă şi esenţă, fond şi formă, materie şi spirit şi cîte altele. Poate că filosoful nu era chiar nebun, îşi spuse el în gînd. Mai stătu cîteva minute cu capul între palme şi cînd ridică privirea, văzu că trecuse o oră de cînd era la birou, era aproape nouă. Văzînd că deschisul ferestrelor nu rezolvase nimic în tragica chestiune olfactivă, se ridică, se duse şi le închise. Apoi trase şi draperiile grena cu auriu, grele, masive. În timp ce se întorcea spre birou, îşi spuse cu voce şoptită că trebuie puse în acord existenţa şi esenţa, dacă nu cumva şi fondul cu forma. Ajunse la birou, se aşeză pe scaunul oficial, ceva între jilţ şi tron, deschise cu mîna stîngă un sertar, iar cu dreapta luă un revolver ofiţeresc, negru cu incrustaţii de fildeş, de paradă. Pendula arăta ora 9 fix. Era 31 decembrie 202… şi ceva. Lipi ţeava revolverului de tîmplă şi apăsă pe trăgaci. Aproape deodată cu sîngele şi creierii, din trupul său începu să se ridice un miros nepămîntean de trandafiri, dafin şi smirnă, care, ieşind din camera închisă aproape ermetic, se înălţa peste urbe, dînd Capitalei unei ţări oarecare vestea cea bună…

Ma trezisem, ca de obicei aici, dis-de-dimineata, ca sa prind soarele cel blînd, care dureaza vreo doua ore de la sosirea zorilor, doar ca, în ziua cu pricina, dupa o zi lunga si obositoare si o noapte scurtata de trecerea prin singura taverna de stil vechi din oras. Ziua fusese lunga si obositoare din pricina calatoriei în capitala insulei în scopul, dinainte stabilit, de a revizita mormîntul lui Kazantzakis, scop atins, dar si depasit de revizitarea si a celorlalte cîteva locuri demne de a fi revazute. Ma trezisem deci cu noaptea în cap, bausem doua nessuri cu lapte unul dupa altul, însotite de cîteva tigari, luasem o portocala, pe care am curatat-o în vreme ce coboram scarile hotelului, cu geanta de pînza cu cele necesare plajei agatata de un cot, deci un prosop, o carte, un caiet, un pix, lotiune de soare, apa plata, ciocolata si cîteva portocale. Tigarile, bricheta si spitul cu filtre de silicon le tineam în buzunarul profund al amplei camasi, parca special cusuta pentru asemenea împrejurari. Pîna am iesit pe usa hotelului portocala era gata mîncata, asa ca am aprins si tigara pentru drum si am pornit pe capatul stradutei dinspre bulevardul principal, în fapt singurul, care servea si de sosea nationala, paralela cu autostrada de la capatul de sus, dinspre munti, a oraselului. În cîteva clipe, eram la bulevard si, cu mintea înca nu de tot trezita, încercam sa ma decid daca traversez exact pe acolo, prin locul în care straduta mea lovea în unghi drept bulevardul sau sa mai fac cîteva zeci de metri pe „malul asta” al celui din urma. Cum circulatia era destul de rarefiata, m-am hotarît sa traversez pe acolo. Altfel, povestea, de buna seama, nu s-ar fi nascut în veci si de-a pururi! Cum depinde totul de cele mai neînsemnate amanunte, de detaliile acelea care, niste automatisme fiind îndeobste, îti scapa, trec neobservate. Deci, am traversat bulevardul si am luat-o în sus, spre Est de fapt, pentru ca înclinatia planului orasului pe directia Est – Vest e atît de mica încît trebuie sa fii foarte atent si chiar abil ca sa percepi un sus si un jos, pentru a ajunge la una dintre stradutele mele preferate ce conduc înspre plaja…

Ieri, m-am trezit tot cu noaptea în cap, dar nu pentru a merge la plaja, ci pentru a prinde primul autobuz spre Heraklion. Voiam, deci, sa revad orasul, dar mai ales sa revizitez mormîntul lui Kazantzakis  în care acesta a fost repatriat la cîteva decenii de la plecarea sa într-o lume mai buna. Lumea vechilor zei, a lui Hristos, a lui Buddha? Nici macar el n-ar putea raspunde fara un ragaz de gîndire. Dar de buna seama ca nu lumea lui Lenin! Am prins autobuzul si dupa ceva mai mult de o jumatate de ora pe autostrada sapata în piatra insulei am coborît la autogara, în partea de jos a orasului, la cîteva zeci de metri de portul venetian si de portul cel nou, lipit de fapt de cel vechi. Am plecat prin soarele care deja dogorea spre capatul de sus al orasului, unde se afla mormîntul. Dar nu grabit, ci oprindu-ma din loc în loc, fotografiind, ba bisericile din drum, ba loggia venetiana, ba casele mai cochete ori pe cele decrepite, unele în reparatie, altele parca parasite. Pe o straduta, am dat peste un bar care se chema Jameson si, în amintirea Londrei, m-am fotografiat cu firma deasupra capului. Din pacate, era închis, asa ca n-am putut sa-l vad pe dinauntru. M-am oprit însa la o cafenea de lînga bazar, am mîncat o pizza si am baut o cafea si apoi, traversînd bazarul cu aparatul foto mereu în functiune, folosindu-ma de harta si întrebînd doi trecatori si un taximetrist, ma tot apropiam, prin soarele de-acum al aproape amiezii, de mormînt. Ca prima oara, am fost tulburat de amestecul de maretie si de modestie al lacasului. Interiorul de piatra al vechiului fort venetian umplut cu pamînt, ca un mic munte terminat cu un platou. Scarile de piatra ce te conduc acolo. Pe platou, iarba deasa si moale, aproape elastica, iar înspre vechile ziduri, o „bordura” ampla din toate florile, arbustii si arborii Cretei. În centru, un postament de cîteva zeci de metri patrati din piatra alba, pe care e asezat mormîntul din blocuri de piatra neagra. O piatra tombala din calcar, pe care nu e scris nici macar numele, ci doar un citat din marele scriitor pe avers si, pe revers, pe o placa din metal cuvîntul „pace” cioplit în cîteva limbi, de la greaca si ebraica la engleza. O cruce simpla alcatuita din doua lemne de catarg legate între ele cu sfoara marinareasca. Nu am vazut niciodata un mormînt mai potrivit unui mare scriitor, desi am vizitat ceva cimitire în viata asta, de la Eternitatea din Iasi la Bellu, Pérè Lachaise si cîteva cimitire londoneze. În stînga mormîntului, putin mai în fata, odihneste, din 2004, Elena, ultima lui  sotie, într-un lacas de veci mai mic si la fel de sobru. De pe marginea platoului, peste întinderea orasului, se vede marea cea mare. De aici, de lînga mormînt, se aude murmurul sau neîncetat… Odihneste în pace, Neînfricatule… am soptit în vreme ce ma îndreptam spre scarile ce ma conduceau în afara.

Mergeam pe trotuar cu gîndul la vizita din ziua precedenta, itindu-se destul de neclar din mintea înca ametita de somnul insuficient. Soarele începuse deja sa încalzeasca si cautam umbra lasata nu atît de copaci, cît de copertinele ce se întindeau deasupra fiecarui magazin, a fiecarei terase. Din trotuarele proaspat stropite se ridica un fel de racoare, iar lumea se agita deja deschizînd pravaliile de tot felul. Orasul se trezea la o noua zi. Era trecerea, tranzitia de la liniste la marea agitatie care avea sa înceteze seara, noaptea tîrziu. Dar înca se mai pastrau cîteva fuioare din linistea de peste noapte. Mergeam agale, percepînd ca printr-un fel de ceata aceasta metamorfoza cînd, deodata, m-am oprit brusc, aproape cu gura cascata. Pe terasa din fata unui hotel, în rest goala, la o masa lipita aproape de peretele de sticla, am vazut un cuplu într-o scena cu totul ciudata. Am simtit cum ma trezesc brusc, cum se duc si ultimii aburi adunati în seara precedenta în singura taverna de stil vechi din capatul dinspre Vest al orasului. El statea pe unul din scaunele de trestie, dar rasucit cu spatele înspre masuta de sticla cu cadrul si picioarele tot din trestie, ea statea ghemuita cumva în fata lui, aproape în genunchi si îi tinea mîna dreapta în mîinile sale. Din cînd în cînd, îsi apropia buzele si îi saruta mîna. El vorbea linistit, ei îi curgeau lacrimile si nu spunea nimic. Barbatul putea sa aiba spre saizeci de ani, ea cu vreo cincisprezece-douazeci mai putin, amîndoi frumosi, pastrînd înca bine urmele frumusetii din tinerete. Blonzi, tipul nordic, el aproape albit, dar tinînd seama de caracterele scenei în care i-am surprins, mi-am spus automat ca trebuie sa fie rusi, oricum slavi, nu prea vezi la alte natii femei sarutînd mîna barbatilor. Ma uitam cumva hipnotizat la ei, prin minte îmi fosgaiau tot felul de ipoteze si nu-mi era deloc teama ca-i deranjez, ca-mi vor sesiza indiscretia. Ce zic indiscretia, eram cu ochii holbati de-a binelea! Eram, de altfel, convins ca ei nu vad nimic în jurul lor, ca sînt prinsi cu totul în drama aceea pe care, nu stiu de ce, încercam s-o înteleg, sa mi-o explic. Încercam, dar nu reuseam. Cum nu reusesc nici acum, desi am si distanta timpului la dispozitie si mintea mult mai limpede decît în acea dimineata de vara. Pot doar presupune ca e o chestiune de dragoste sau de moarte, chiar de dragoste si de moarte laolalta, dar mai mult de atît nu cred ca pot spune. Daca as fi unul din acei scriitori din secolul al XIX-lea, omniscienti, dupa cum îi numesc naratologii, care stiu totul despre personajele lor, de la amanuntele de stare civila la gîndurile lor cele mai intime, ar fi simplu, doar ca nu sînt un asemenea scriitor. Ar fi la fel de simplu si daca as fi un scriitor de romane detective, pentru ca as da cinci euro omului de la receptie si as afla datele de baza ale personajelor, as pune apoi un microfon undeva la masa lor si le-as asculta conversatia, dar cum nu sînt nici autor de romane politiste, cade si aceasta posibilitate. Iar cum un adevarat romantic nu mai sînt de multa vreme, nu ma pot apuca nici de frumoase, rafinate si cutremuratoare speculatii de sfîrsit de secol al XVIII-lea. Las prin urmare povestea în indecizie, o indecizie reala, nu una jucata, si îmi reiau drumul spre plaja. Simt cum ceata, cum aburii, densi ca o vata, datorati sedintei culinare si bahice de cu seara mi se asaza înapoi în minte…

Poate ca dupa ziua aceea lunga si obositoare n-ar fi fost cazul sa fac popasul la singura taverna de stil vechi din Hersonissos sau macar sa nu fi profitat chiar asa de ospitalitatea gazdelor. Dar trecînd cu autobuzul prin fata ei, pentru prima data am vazut-o mai putin aglomerata ca de obicei cînd îmi faceam drum pe acolo. Doar la doua mese alaturate erau vreo cinci persoane, localnici dupa aparente, destul de prinsi de chef, iar la intrare un cuplu de turisti ce pareau sa-si ispraveasca sucurile de portocale. Asa ca, la statia imediat urmatoare am coborît si am luat-o spre taverna. Am intrat si am comandat raki, daca tot intri într-o cîrciuma traditionala, macar sa comanzi ceva traditional. Nu stiu ce s-o fi întîmplat. Ori pentru ca folosisem cîteva cuvinte grecesti din putinele pe care le stiu, ori pentru ca pusesem pe masa un manual de neogreaca, ori pentru ca facusem comanda de raki, dar dupa cîteva minute, cîrciumarul, pe care îl vazusem vorbind cu cei de la masa localnicilor, a sosit cu un platou cu bucati de friptura de miel si felii de pizza si cu înca un rînd de raki. La masa grecilor, erau patru mai vîrstnici si relativ rablagiti si unul în jur de cincizeci de ani cu plete negre si o barba frumoasa, la fel de neagra. Parea mai înalt decît marea majoritate a insularilor si era mult mai elegant îmbracat decît comesenii sai. De la cîrciumar, am înteles cum am înteles ca masa si rachiul sînt un dar de la grupul cu pricina. M-am uitat înspre ei si cum cel care parea seful privea catre mine, am ridicat paharul în semn de noroc si am salutat – sau multumit? – înclinînd capul. Mi-a raspuns la fel, dupa care si-a continuat discutiile cu colegii sai de masa. Parea un fel de sef între ei. Sau, poate, era patronul. Nu stiu. Nu m-am lamurit. În vreme ce mîncam, ma uitam la mobilierul vechi, la peretii dati cu ruloul, ca si la noi pe vremuri, la obiectele decorative vechi, unele foarte vechi, icoane, harti, tablouri, un ceas de arama si altele pe care nu mi le mai amintesc. Doar televizorul, o plasma uriasa, asezat în stînga barului, la care se vedeau scene dintr-un meci de fotbal, si ustensilele specifice de bucatarie si bar contrastau, prin noutate si modernism, cu restul mobilierului. Pe cînd mîncam, barbatul brunet si înalt s-a ridicat de la masa, a trecut pe lînga masa mea, m-a salutat dînd din cap si a iesit. Pe rînd, în vreo cîteva minute, au plecat si ceilalti. Turistii plecasera fara sa-i fi observat. Ma simteam bine, gata sa fac o plimbare pe jos spre hotel. Am chemat cîrciumarul sa-i platesc, dar n-a vrut sa-mi ia nici un ban, nici macar pentru primul rînd de raki pe care îl comandasem. Am încercat sa ma lamuresc cu el în amestecul meu inimitabil de greaca, engleza si franceza, dar n-a fost chip. Atunci, am mai comandat un raki si o cafea, dar nu espresso, ci una greceasca, la nisip, pe care în Turcia trebuie s-o rebotezi ca fiind turceasca, daca n-ai chef de discutii! Am baut rachiul scurt si cafeaua pe îndelete, fumînd vreo doua tigari una dupa alta. Macar comanda asta am reusit s-o platesc, rotunjind putin sa iasa si un bacsis corespunzator. M-am despartit de cîrciumar facîndu-ne reciproc temenele, ca sa nu vorbesc de funie în casa spînzuratului spunînd salamalecuri, dar abia dupa ce mi-am terminat si activitatea de fotograf prinzîndu-l într-un portret si un fel de peisaj, cu peretele cel mai încarcat decorativ drept fundal. Am luat-o spre hotel, cu senzatia clara ca ultimul rachiu fusese cumva peste norma… Mai bausem si un pahar de vin la masa din Heraklion si o sticluta mica de uzo la mormîntul lui Kazantzakis.

I-am lasat pe slavii mei în drama lor misterioasa si am plecat spre plaja. La vreo cincizeci de metri de locul în care-i întîlnisem, am cotit la stînga si am si vazut marea de la distanta. Am trecut printr-o terasa, apoi printr-o portiune din plaja privata cu piscina a unui hotel si am ajuns la plaja cea mare si publica si mai bogata în piatra decît în nisip. Am luat-o la dreapta spre insula mea de piatra despartita de insula cea mare de circa un metru de apa. Privirea a început sa-mi devina mai clara si mi-am scos ochelarii, agatîndu-i de buzunarul camasii ample de culoarea nisipului. De cum mi-am ridicat privirea, am observat ca pe insula mea erau doi intrusi, un tînar si o tînara. Coabitare? Insulita e destul de mare, de vreo douazeci si ceva de metri lungime, cu o latime medie de 3 – 4 metri. Dar nu toata suprafata este la fel de neteda, locurile pe care te poti aseza cît de cît comod sînt destul de putine. Atunci, mai degraba conflict? Dar eu nu sînt de felul meu conflictual, iar cu trecerea anilor potentialul conflictual s-a tot diminuat. Sa-mi schimb locul? Nu, asa ceva nu fac, asa ceva nu se face. E, totusi, prima data de mai bine de zece zile, de cîta vreme vin aici de doua ori pe zi, cînd mi se întîmpla asa ceva. Mereu am gasit insulita mea pustie, de asta am si desemnat-o ca fiind a mea. Poate e mai bine sa ma reîntorc la hotel si sa-mi completez somnul insuficient…

De buna seama ca textul care urmeaza nu e poezie de pus într-un volum si nici macar de publicat într-o revista literara. Dar mi se pare ca blogul ar avea spatiu sa-l cuprinda. E interesant ce efect cathartic a putut sa aiba acesata joaca asupra mea pe cînd o scriam. Ba chiar m-as bucura sa aiba si asupra celor care, eventual, o citesc. E iarasi interesant cum, la necaz, începe sa-ti umble prin minte poezia poporala si cea a clasicilor razvratiti. Cînd îti este bine, se mai întîmpla si sa uiti norodul si antecesorii, cînd nu-ti mai este la fel de bine, iata, îti mai aduci aminte de ei.

Satira. Duhului sau

Pentru Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu si Ioan Grosan

Mult stimate si iubite
capitan si presedinte
permiteti sa raportez
ca-n cinci ani de „tot `nainte”
ati facut un cacarez
si poporul cel obez,
care-a prins putin la minte,
va zîmbeste cam din dinte
si scuipa cuvinte verzi.

Sta prin crîsme, sta la porti,
sta sub ape, `n nasalie,
apuca oala de torti
cînd plesneste Mos Ilie.
Si-ntr-o crunta veselie
o-njura pe Tanti Nuti
ba si pe mata te-adie,
ca esti spaima Constituti.

Da matale, nici ca-ti pasa,
te-aburci în elicopter
prostimii-i mai tragi o plasa
si te cateri înspre cer,
de-o mîna cu proasta tatei,
de alta cu-n gunoier,
iar niste drumari atîrna
ca hainele în cuier.
Doar poetul cel din casa
te socoate vreun boier.

Viata tare e frumoasa
cîn` nu-ti pasa de nimic!
Apa e unde-a fost casa
si rachiu în alambic.
Nu ti-i frica nici de coasa,
cum nu-i e nici celui mic –
duci mandatu` pîn` la capat
ca e tras la loz în plic.

Ba si vorba nebuneasca
ai schimbat-o doar un pic –
nu dupa voi e potopul,
ca nu-i timp de irosit.
Pare c-a fugit norocul
da` matale esti voinic.
Nu ti-i frica de pulime,
c-o întorci c-un mizilic.

Iar daca, cumva, nu tine,

O laboanta la botic!

Da, mandatul populimii
îl vei duce pîn`  la cap,
e pacat de „votul tarii”
cîstigat la un protap.
Ca sa nu mai vorbim
de `cela al diasporei setoase
de dreptate si-adevar
pogorîte-asupra noastra
precum merele în par
si snopindu-ne la oase.

O viziune tenebroasa
mi se-nvîrte însa-n cap –
dac-o scafîrlie suie,
cu suvita ratacita
si privirea vag sticloasa,
baga spaima la Palat?
Si pretorii, c-altadata,
se-nfoaie cum o rachita
si-o aburca în protap?

Poate că sunt eu într-un fel de stare lirică, de-mi tot vin în minte poezii pe care le ştiu de tare multă vreme! Sau, poate, mă apucă nişte nostalgii… La plecarea spre Veneţia, am lăsat „moştenire” o frumoasă poezie de Brecht. Frumoasă şi, cum a observat toată lumea, actuală, foarte actuală.  M-am întors cu o poezie de Rilke în minte! Pe care am citit-o prima oară cînd eram student, într-o traducere interbelică, aparţinînd lui Jebeleanu, despre care n-aş fi spus că ştia nemţeşte. Mai există o traducere interbelică, comisă de Arghezi însuşi, dar îmi place mai puţin. Există şi traduceri mult mai recente, dar mie mi-a rămas în minte asta, a lui Jebeleanu, care chiar mi se pare că sună cel mai apropiat de original, aşa că pe asta o voi şi cita în continuare:

„Moartea e mare
Guri rîzătoare îi suntem noi –
Cînd ne credem în mijlocul vieţii,
Apare
Şi rîde în fiecare din noi,
Apoi”.

E actuală poezia lui Rilke? Aş spune că e etern actuală, deci e actuală şi pentru vremurile pe care le trăim. Şi, atunci, mă întreb: ce-şi imaginează puternicii zilei, cînd se încontrează unii împotriva celorlalţi şi, cu toţii, împotriva noastră? Că sînt nemuritori?  Din fericire, nu sînt. Dar nici noi nu sîntem! Şi, dacă nu sîntem, dacă avem o singură viaţă aici pe pămînt, nu doar foarte scurtă, ci pur şi simplu imprevizibilă, de ce naiba îi răbdăm? Nu de ce îi rabdă pămîntul, că e treaba pămîntului  ce face cu cei care-i calcă coaja, ci de ce îi răbdăm noi, cînd atîta de puţină viaţă purtăm în gurile noastre rîzătoare?

Pe 18 iunie, că se potrivea cu aniversarea, am postat , e drept, la comentarii, o poezie de Bertold Brecht. Cum se ştie, Brecht a fost un autor de stînga, a cochetat cu regimul comunist din fosta RDG, dar la un moment dat, s-a trezit „din somnul cel dogmatic”. Insurecţia muncitorilor din Berlinul de Est şi din alte oraşe ale Germaniei Răsăritene, din 18 iunie 1954, una din primele mişcări masive de contestarea a „regimului clasei muncitoare” chiar de către clasa muncitoare!, a contribuit la această trezire, iar semnul acestei treziri este de regăsit, la nivel artistic, în celebrele Elegii din Bukow. Poezia postată acum cîteva zile face parte din acest ciclu, iar traducerea, aşa cum este, îmi aparţine. În mod neaşteptat pentru mine, cu excepţia lui Inimă-Rea, mai nimeni nu a dat atenţie acelei poezii! Or, măcar contextul în care trăim, o face extrem de actuală. Nu pentru că am trăi într-un regim comunist, nici pentru că avem de-a face cu vreo insurecţie, ci pentru că mentalitatea subliniată de Brecht este cum nu se poate mai prezentă în viaţa noastră publică. Politrucii de azi ştiu mai bine decît noi ce dorim de la ei, aşa că nu se mai obosesc, să ne întrebe, să stea de vorbă cu noi. Unii dintre ei, nu puţini, se comportă ca şi cum nu i-am merita, deşi apăruţi „dintre noi, pentru noi” sînt cum nu se poate mai reprezentativi. Mai mult, asistăm nu doar la un fel de separare de corpul comunitar a tuturor tipurilor de elite, ci chiar la instalarea convingerii în rîndurile acestora că nici pe ele nu le înţelegem şi nu le merităm. Pentru toate aceste motive, voi relua aici, în corpul principal – dar dacă spun principal, nu mă comport ca membru al acelor elite criticate?, deci îi voi spune iniţial, pentru că de la el pleacă discuţiile! –, deci pentru aceste motive reiau aici poezia lui Brecht:

După insurecţia din 18 iunie
Secretarul Uniunii Scriitorilor
Putea fi văzut pe Stalinalee
Distribuind manifeste.
Pe acestea scria:
„Poporul, prin greşeala sa,
A pierdut încrederea guvernului.
Va trebui să-şi dubleze eforturile,
Ca s-o recîştige”.
N-ar fi mai simplu pentru guvern
Să demită poporul
Şi să aleagă altul?”

Asta e, deci, poezia lui Brecht, în modesta mea tălmăcire. Vă las împreună cu ea, s-o citiţi, să vă uitaţi în jur, la lumea în care trăim, s-o recitiţi, s-o discutaţi şi aşa mai departe. Promit, în răgazurile pe care le voi avea, să fac acelaşi lucru. Să şi intervin în discuţie, dacă reuşesc să mă şi conectez la internet, după cum sper.

Să ne regăsim sănătoşi!