„… Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

Asta aşa e, – it is TRUe:

1 (unu): [Decebal] Traian Remeş; nume ieşit din uz, – în care, de altminteri, Decebal îl atenuează pe Traian (şi viceversa). Ar fi rămas, oricum, un biet inTRUs în TRUpa următorilor 3 (trei).

2 (doi): Traian Băsescu. TRUculent, TRUfaş, TRUstier. Pe TRUman nu-l confundă cu TRUjillo, nici pe acesta cu TRUdeau, penTRU că, pur şi simplu, îi ignoră. Locaţia (sic!) preferată: Coasta Piraţilor, azi TRUcial States. (Toate acestea sunt TRUisme.)

3 (trei): Traian Igaş. ÎnTRUchipare a noţiunii de TRUpeţ (şi, când e cazul, de paTRUlă). A trecut TRUdnic Mureşul cu bacul, la „anii falnici douăzeci” şi paTRU.

4 (paTRU): TRU, recte TRaian Ungureanu. Suferă de TRUbadurită (cf. dl Dorin Tudoran). Poartă o TRUsă doldora pe umăr. Gata oricând să introducă TRUck-ul în sistemul de salarizare. Jură-nTRU Băsescu şi este penTRU TRU.

Addendum
Deoarece al nosTRU TRU a cochetat, cândva, cu sportul, – nu ştiu de ce (ex?)cronicarul sportiv şi ultrafrancofon, numele căruia-i o rimă inevitabilă la canciu, nu-l cheamă-n „ţara lui” (de adopţiune), adică la B1, noaptea. Poate din cauză că francofonii nu-i prea iubesc pe anglofoni (şi viceversa).Nu ştiu, în rest, dacă dom’ TRU o rupe, cât de cât, şi pe nemţie, – limbă în care ultrafrancofonul (care se franţuzeşte cu aplomb, în „ţara lui”, solilocvial) nu e decât ultraafon, ca unul ce pronunţă    frau-le-in (!), când vrea sa spună mademoiselle…

Într-o dimineaţă oarecare, un oarecare preşedinte, al unei ţări oarecare, se trezi brusc. Brusc şi cam devreme după de cît somn ar fi avut nevoie după o seară şi o bună parte din noapte petrecută în jurul mai multor butelci de whisky, de calitate aproape foarte bună, laolaltă cu lunganul şi ciufutul său premier, cu mititelul de la Externe şi cu băieţii de băieţi din fruntea feluritelor servicii speciale, ce înfloriseră precum liliacul primăvara de la debutul întîiului său mandat. Asta se petrecuse de mult, nici el nu mai reuşea să ţină socoteala nenumăratelor sale mandate. Se trezise deci brusc, mai devreme decît ar fi fost cazul, şi cu o stranie şi neplăcută senzaţie, aceea că puţea puternic a rahat. La început, a crezut că l-au lăsat sfincterele din pricina licorii sosite cu avionul special din Scoţia, dar s-a uitat la pijama, a dat plapuma la o parte şi a cercetat aşternuturile şi nimic, totul era curat, de un alb strălucitor şi doar cîteva cute tulburau peisajul. Şi, totuşi, mirosul de rahat îi sucea nasul! Se ridică greu din pat, căută prin cameră, se uită sub fotolii, sub cele cîteva măsuţe joase, sub patul însuşi, deschise pe rînd cele cinci uşi ale uriaşului dulap, se uită apoi în secretaire-ul masiv, într-o mică debara unde ţinea de obicei ascunse sticlele de vigilenta sa soţie şi nimic. Uşile de la baia şi toaleta dormitorului erau închise etanş. Le deschise, totuşi, şi pe acestea, căută şi în cele două încăperi intime, şi nimic. Nu pricepea ce naiba se întîmplă. Deschise larg cele două ferestre, în ciuda gerului destul de serios de afară, le lăsa minute bune deschise, dar nu sesiză nici o schimbare odorifică în jurul său. În cele din urmă, acceptă. Mirosul acela puternic, greţos de-ţi întorcea maţele pe dos venea din sine însuşi, din propria sa fiinţă. Era mirosul său personal, apărut prin nu ştiu ce miracol malefic la suprafaţa fiinţei sale. Inima începu să-i bată cu putere. Se aşeză pe un scaun, după ce luase o sticlă de whisky din debara şi trase cîteva înghiţituri serioase direct din gîtul sticlei. Simţea cum îl cuprinde panica. Făcu un efort, se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre sala de baie. Aruncă pijamaua albă de mătase într-un coş pentru rufele murdare, deşi n-o purtase decît bucăţica de noapte cît apucase să doarmă. Intră în cadă, dădu drumul duşului potrivit de cald, puţin peste temperatura corpului, se unse cu balsam, luă un burete aspru, de mare, şi se frecă din cap pînă în picioare de mai multe ori. Simţea mirosul de plante al gelului, dar prin acesta, simţea la fel de puternic mirosul de rahat. Puse buşonul şi dădu drumul la apă să curgă în cadă, apoi slobozi spumant, sare de mare şi ce i se mai păru potrivit din cele la îndemînă. Aşezat, se frecă iarăşi cu buretele îmbibat de balsam pe toate părţile. Apa părea să mai estompeze mirosul, dar cînd se ridică şi ieşi din cadă, în timp ce se ştergea cu un imens prosop alb, simţea că i se întoarce nasul. Ştia că un corp poate începe să miroasă aşa, dar numai dacă e mort de ceva vreme, or el era cît se poate de viu!

Revenit în cameră, luă de pe o etajeră un deodorant puternic şi se stropi pe tot corpul, îşi frecă apoi obrazul, gîtul şi partea de sus a pieptului cu o colonie la fel de puternică. Nimic. Se îmbrăcă resemnat, privi spre pendulă şi văzu c-a mai rămas jumătate de oră pînă cînd va trebui să-şi facă intrarea în birou, sub privirea speriată a şefului de cabinet. Acesta era ritualul. Cînd era la reşedinţa oficială, la ora opt fix intra pe uşa biroului, sub privirea speriată a aghiotantului – şi era deja al cincilea sau al şaselea aghiotant, de la începutul întîiului său mandat încoace. Se uită în oglinda enormă prinsă într-una din uşile dulapului, ţinîndu-se cu degetele de nas. Era ciudat, deşi era mirosul său, nu putea să se obişnuiască! Ieşi apoi, o luă spre mica şi cocheta sală în care îşi sorbea prima cafea a zilei împreună cu soţia. Cînd a deschis uşa, a apucat s-o audă pe soţie strigînd „Doamne!…” şi s-o vadă prăbuşindu-se leşinată. O lăsă în grija servantei şi o luă spre partea oficială a reşedinţei, spre cabinetul de lucru al preşedintelui, cel mic, pentru că era şi unul mare, patria! În drum, îşi aminti că, după plecarea băieţilor, petrecuse un pic în camera de refugiu de lîngă birou cu consiliera sa politică, frumoasa şi bruneta sa consilieră politică. Deschise uşa refugiului, o văzu frumoasă şi goală în aşternutul alb, cu un cearşaf ce nu-i trecea dincolo de glezne, cu pletele artistic împrăştiate pe pernă. De la zgomotul uşii sau de la mirosul ce-l însoţea neabătut pe preşedinte, aceasta se trezi. În timp ce se ridica de pe pernă scăpă un „Ce naiba pute aşa…”, dădu ochii cu el, îi căscă imens, apoi îi închise, îi deschise din nou, rosti „Visez, ce naiba?”, apoi îşi înfipse nasul în pernă şi rămase nemişcată cu spatele frumos curbat în sus. O lăsă şi pe frumoasa consilieră în legea ei şi îşi continuă drumul pe coridor, spre uşa principală a biroului, deşi ar fi putut să o facă direct prin refugiu. Dar nu făcuse asta niciodată dimineaţa, de cînd îşi începuse primul dintre mandatele sale, constituţionale desigur, că doar schimbase de nu ştiu cîte ori constituţia, după numărul de mandate ce trebuiau prevăzute. Probabil, nu mai existau decît doi colegi, prin satrapiile orientale, care să se fi bucurat de asemenea domnii de cursă lungă. Unul se apucase, chiar înaintea sa, să modifice constituţia, astfel încît să se poată realege de cîte ori avea chef, celălalt se amuzase şi mai mult cu joaca de-a democraţia şi-şi găsise un fel de păpuşă, împreună cu care alterna la cîrma statului o dată la două mandate. Cînd nu era în postura asta, se odihnea în cea de premier. Intră în birou. Şeful de cabinet îl privi speriat, după regulă, dar apoi regula îşi ieşi din ţîţîni – începu să se clatine, să bolborosească aproape cu spume la gură, dădu să leşine, dar reuşi să se abţină, aşa că, după o ultimă privire îngrozită aruncată preşedintelui, ieşi din birou trîntind uşa şi o luă la fugă atît de hotărît încît mă tem că nici acum, după atîta amar de vreme, nu s-a oprit încă din loc.

În acea dimineaţă oarecare, dar atît de plină de neprevăzut, un oarecare preşedinte al unei ţări oarecare, rămase singur în biroul său, fără şef de cabinet, fără nimeni altcineva. Se duse şi deschise larg ferestrele, dar în birou nu se simţi nici un efect. În schimb afară, în gheretele lor decorative, soldaţii din gardă simţeau că-i ia cu leşin. Grădinarul, aflat la cîteva zeci de metri de ferestre, căzu secerat, iar cîţiva şoferi, intrară urgent în maşini, închiseră uşile şi începură să fumeze, ceea ce nu mai făcuseră pînă atunci niciodată, fiind drastic interzis de regulament. Numai preşedintele îşi putea aprinde ţigara în maşinile oficiale. Acesta, rămas singur în biroul său, se aşeză pe unul din fotoliile pentru invitaţi şi încercă să înţeleagă ce se întîmplă, ce i se întîmplă. Îşi aminti că la începutul mandatelor sale avusese un consilier filosof, de care se despărţise cînd trebuise să aleagă între acesta şi consiliera politică blondă de atunci. Pînă să se debaraseze de el, îi umpluse totuşi urechile, ba chiar şi mintea, cu tot felul de poveşti despre existenţă şi esenţă, fond şi formă, materie şi spirit şi cîte altele. Poate că filosoful nu era chiar nebun, îşi spuse el în gînd. Mai stătu cîteva minute cu capul între palme şi cînd ridică privirea, văzu că trecuse o oră de cînd era la birou, era aproape nouă. Văzînd că deschisul ferestrelor nu rezolvase nimic în tragica chestiune olfactivă, se ridică, se duse şi le închise. Apoi trase şi draperiile grena cu auriu, grele, masive. În timp ce se întorcea spre birou, îşi spuse cu voce şoptită că trebuie puse în acord existenţa şi esenţa, dacă nu cumva şi fondul cu forma. Ajunse la birou, se aşeză pe scaunul oficial, ceva între jilţ şi tron, deschise cu mîna stîngă un sertar, iar cu dreapta luă un revolver ofiţeresc, negru cu incrustaţii de fildeş, de paradă. Pendula arăta ora 9 fix. Era 31 decembrie 202… şi ceva. Lipi ţeava revolverului de tîmplă şi apăsă pe trăgaci. Aproape deodată cu sîngele şi creierii, din trupul său începu să se ridice un miros nepămîntean de trandafiri, dafin şi smirnă, care, ieşind din camera închisă aproape ermetic, se înălţa peste urbe, dînd Capitalei unei ţări oarecare vestea cea bună…

Ma trezisem, ca de obicei aici, dis-de-dimineata, ca sa prind soarele cel blînd, care dureaza vreo doua ore de la sosirea zorilor, doar ca, în ziua cu pricina, dupa o zi lunga si obositoare si o noapte scurtata de trecerea prin singura taverna de stil vechi din oras. Ziua fusese lunga si obositoare din pricina calatoriei în capitala insulei în scopul, dinainte stabilit, de a revizita mormîntul lui Kazantzakis, scop atins, dar si depasit de revizitarea si a celorlalte cîteva locuri demne de a fi revazute. Ma trezisem deci cu noaptea în cap, bausem doua nessuri cu lapte unul dupa altul, însotite de cîteva tigari, luasem o portocala, pe care am curatat-o în vreme ce coboram scarile hotelului, cu geanta de pînza cu cele necesare plajei agatata de un cot, deci un prosop, o carte, un caiet, un pix, lotiune de soare, apa plata, ciocolata si cîteva portocale. Tigarile, bricheta si spitul cu filtre de silicon le tineam în buzunarul profund al amplei camasi, parca special cusuta pentru asemenea împrejurari. Pîna am iesit pe usa hotelului portocala era gata mîncata, asa ca am aprins si tigara pentru drum si am pornit pe capatul stradutei dinspre bulevardul principal, în fapt singurul, care servea si de sosea nationala, paralela cu autostrada de la capatul de sus, dinspre munti, a oraselului. În cîteva clipe, eram la bulevard si, cu mintea înca nu de tot trezita, încercam sa ma decid daca traversez exact pe acolo, prin locul în care straduta mea lovea în unghi drept bulevardul sau sa mai fac cîteva zeci de metri pe „malul asta” al celui din urma. Cum circulatia era destul de rarefiata, m-am hotarît sa traversez pe acolo. Altfel, povestea, de buna seama, nu s-ar fi nascut în veci si de-a pururi! Cum depinde totul de cele mai neînsemnate amanunte, de detaliile acelea care, niste automatisme fiind îndeobste, îti scapa, trec neobservate. Deci, am traversat bulevardul si am luat-o în sus, spre Est de fapt, pentru ca înclinatia planului orasului pe directia Est – Vest e atît de mica încît trebuie sa fii foarte atent si chiar abil ca sa percepi un sus si un jos, pentru a ajunge la una dintre stradutele mele preferate ce conduc înspre plaja…

Ieri, m-am trezit tot cu noaptea în cap, dar nu pentru a merge la plaja, ci pentru a prinde primul autobuz spre Heraklion. Voiam, deci, sa revad orasul, dar mai ales sa revizitez mormîntul lui Kazantzakis  în care acesta a fost repatriat la cîteva decenii de la plecarea sa într-o lume mai buna. Lumea vechilor zei, a lui Hristos, a lui Buddha? Nici macar el n-ar putea raspunde fara un ragaz de gîndire. Dar de buna seama ca nu lumea lui Lenin! Am prins autobuzul si dupa ceva mai mult de o jumatate de ora pe autostrada sapata în piatra insulei am coborît la autogara, în partea de jos a orasului, la cîteva zeci de metri de portul venetian si de portul cel nou, lipit de fapt de cel vechi. Am plecat prin soarele care deja dogorea spre capatul de sus al orasului, unde se afla mormîntul. Dar nu grabit, ci oprindu-ma din loc în loc, fotografiind, ba bisericile din drum, ba loggia venetiana, ba casele mai cochete ori pe cele decrepite, unele în reparatie, altele parca parasite. Pe o straduta, am dat peste un bar care se chema Jameson si, în amintirea Londrei, m-am fotografiat cu firma deasupra capului. Din pacate, era închis, asa ca n-am putut sa-l vad pe dinauntru. M-am oprit însa la o cafenea de lînga bazar, am mîncat o pizza si am baut o cafea si apoi, traversînd bazarul cu aparatul foto mereu în functiune, folosindu-ma de harta si întrebînd doi trecatori si un taximetrist, ma tot apropiam, prin soarele de-acum al aproape amiezii, de mormînt. Ca prima oara, am fost tulburat de amestecul de maretie si de modestie al lacasului. Interiorul de piatra al vechiului fort venetian umplut cu pamînt, ca un mic munte terminat cu un platou. Scarile de piatra ce te conduc acolo. Pe platou, iarba deasa si moale, aproape elastica, iar înspre vechile ziduri, o „bordura” ampla din toate florile, arbustii si arborii Cretei. În centru, un postament de cîteva zeci de metri patrati din piatra alba, pe care e asezat mormîntul din blocuri de piatra neagra. O piatra tombala din calcar, pe care nu e scris nici macar numele, ci doar un citat din marele scriitor pe avers si, pe revers, pe o placa din metal cuvîntul „pace” cioplit în cîteva limbi, de la greaca si ebraica la engleza. O cruce simpla alcatuita din doua lemne de catarg legate între ele cu sfoara marinareasca. Nu am vazut niciodata un mormînt mai potrivit unui mare scriitor, desi am vizitat ceva cimitire în viata asta, de la Eternitatea din Iasi la Bellu, Pérè Lachaise si cîteva cimitire londoneze. În stînga mormîntului, putin mai în fata, odihneste, din 2004, Elena, ultima lui  sotie, într-un lacas de veci mai mic si la fel de sobru. De pe marginea platoului, peste întinderea orasului, se vede marea cea mare. De aici, de lînga mormînt, se aude murmurul sau neîncetat… Odihneste în pace, Neînfricatule… am soptit în vreme ce ma îndreptam spre scarile ce ma conduceau în afara.

Mergeam pe trotuar cu gîndul la vizita din ziua precedenta, itindu-se destul de neclar din mintea înca ametita de somnul insuficient. Soarele începuse deja sa încalzeasca si cautam umbra lasata nu atît de copaci, cît de copertinele ce se întindeau deasupra fiecarui magazin, a fiecarei terase. Din trotuarele proaspat stropite se ridica un fel de racoare, iar lumea se agita deja deschizînd pravaliile de tot felul. Orasul se trezea la o noua zi. Era trecerea, tranzitia de la liniste la marea agitatie care avea sa înceteze seara, noaptea tîrziu. Dar înca se mai pastrau cîteva fuioare din linistea de peste noapte. Mergeam agale, percepînd ca printr-un fel de ceata aceasta metamorfoza cînd, deodata, m-am oprit brusc, aproape cu gura cascata. Pe terasa din fata unui hotel, în rest goala, la o masa lipita aproape de peretele de sticla, am vazut un cuplu într-o scena cu totul ciudata. Am simtit cum ma trezesc brusc, cum se duc si ultimii aburi adunati în seara precedenta în singura taverna de stil vechi din capatul dinspre Vest al orasului. El statea pe unul din scaunele de trestie, dar rasucit cu spatele înspre masuta de sticla cu cadrul si picioarele tot din trestie, ea statea ghemuita cumva în fata lui, aproape în genunchi si îi tinea mîna dreapta în mîinile sale. Din cînd în cînd, îsi apropia buzele si îi saruta mîna. El vorbea linistit, ei îi curgeau lacrimile si nu spunea nimic. Barbatul putea sa aiba spre saizeci de ani, ea cu vreo cincisprezece-douazeci mai putin, amîndoi frumosi, pastrînd înca bine urmele frumusetii din tinerete. Blonzi, tipul nordic, el aproape albit, dar tinînd seama de caracterele scenei în care i-am surprins, mi-am spus automat ca trebuie sa fie rusi, oricum slavi, nu prea vezi la alte natii femei sarutînd mîna barbatilor. Ma uitam cumva hipnotizat la ei, prin minte îmi fosgaiau tot felul de ipoteze si nu-mi era deloc teama ca-i deranjez, ca-mi vor sesiza indiscretia. Ce zic indiscretia, eram cu ochii holbati de-a binelea! Eram, de altfel, convins ca ei nu vad nimic în jurul lor, ca sînt prinsi cu totul în drama aceea pe care, nu stiu de ce, încercam s-o înteleg, sa mi-o explic. Încercam, dar nu reuseam. Cum nu reusesc nici acum, desi am si distanta timpului la dispozitie si mintea mult mai limpede decît în acea dimineata de vara. Pot doar presupune ca e o chestiune de dragoste sau de moarte, chiar de dragoste si de moarte laolalta, dar mai mult de atît nu cred ca pot spune. Daca as fi unul din acei scriitori din secolul al XIX-lea, omniscienti, dupa cum îi numesc naratologii, care stiu totul despre personajele lor, de la amanuntele de stare civila la gîndurile lor cele mai intime, ar fi simplu, doar ca nu sînt un asemenea scriitor. Ar fi la fel de simplu si daca as fi un scriitor de romane detective, pentru ca as da cinci euro omului de la receptie si as afla datele de baza ale personajelor, as pune apoi un microfon undeva la masa lor si le-as asculta conversatia, dar cum nu sînt nici autor de romane politiste, cade si aceasta posibilitate. Iar cum un adevarat romantic nu mai sînt de multa vreme, nu ma pot apuca nici de frumoase, rafinate si cutremuratoare speculatii de sfîrsit de secol al XVIII-lea. Las prin urmare povestea în indecizie, o indecizie reala, nu una jucata, si îmi reiau drumul spre plaja. Simt cum ceata, cum aburii, densi ca o vata, datorati sedintei culinare si bahice de cu seara mi se asaza înapoi în minte…

Poate ca dupa ziua aceea lunga si obositoare n-ar fi fost cazul sa fac popasul la singura taverna de stil vechi din Hersonissos sau macar sa nu fi profitat chiar asa de ospitalitatea gazdelor. Dar trecînd cu autobuzul prin fata ei, pentru prima data am vazut-o mai putin aglomerata ca de obicei cînd îmi faceam drum pe acolo. Doar la doua mese alaturate erau vreo cinci persoane, localnici dupa aparente, destul de prinsi de chef, iar la intrare un cuplu de turisti ce pareau sa-si ispraveasca sucurile de portocale. Asa ca, la statia imediat urmatoare am coborît si am luat-o spre taverna. Am intrat si am comandat raki, daca tot intri într-o cîrciuma traditionala, macar sa comanzi ceva traditional. Nu stiu ce s-o fi întîmplat. Ori pentru ca folosisem cîteva cuvinte grecesti din putinele pe care le stiu, ori pentru ca pusesem pe masa un manual de neogreaca, ori pentru ca facusem comanda de raki, dar dupa cîteva minute, cîrciumarul, pe care îl vazusem vorbind cu cei de la masa localnicilor, a sosit cu un platou cu bucati de friptura de miel si felii de pizza si cu înca un rînd de raki. La masa grecilor, erau patru mai vîrstnici si relativ rablagiti si unul în jur de cincizeci de ani cu plete negre si o barba frumoasa, la fel de neagra. Parea mai înalt decît marea majoritate a insularilor si era mult mai elegant îmbracat decît comesenii sai. De la cîrciumar, am înteles cum am înteles ca masa si rachiul sînt un dar de la grupul cu pricina. M-am uitat înspre ei si cum cel care parea seful privea catre mine, am ridicat paharul în semn de noroc si am salutat – sau multumit? – înclinînd capul. Mi-a raspuns la fel, dupa care si-a continuat discutiile cu colegii sai de masa. Parea un fel de sef între ei. Sau, poate, era patronul. Nu stiu. Nu m-am lamurit. În vreme ce mîncam, ma uitam la mobilierul vechi, la peretii dati cu ruloul, ca si la noi pe vremuri, la obiectele decorative vechi, unele foarte vechi, icoane, harti, tablouri, un ceas de arama si altele pe care nu mi le mai amintesc. Doar televizorul, o plasma uriasa, asezat în stînga barului, la care se vedeau scene dintr-un meci de fotbal, si ustensilele specifice de bucatarie si bar contrastau, prin noutate si modernism, cu restul mobilierului. Pe cînd mîncam, barbatul brunet si înalt s-a ridicat de la masa, a trecut pe lînga masa mea, m-a salutat dînd din cap si a iesit. Pe rînd, în vreo cîteva minute, au plecat si ceilalti. Turistii plecasera fara sa-i fi observat. Ma simteam bine, gata sa fac o plimbare pe jos spre hotel. Am chemat cîrciumarul sa-i platesc, dar n-a vrut sa-mi ia nici un ban, nici macar pentru primul rînd de raki pe care îl comandasem. Am încercat sa ma lamuresc cu el în amestecul meu inimitabil de greaca, engleza si franceza, dar n-a fost chip. Atunci, am mai comandat un raki si o cafea, dar nu espresso, ci una greceasca, la nisip, pe care în Turcia trebuie s-o rebotezi ca fiind turceasca, daca n-ai chef de discutii! Am baut rachiul scurt si cafeaua pe îndelete, fumînd vreo doua tigari una dupa alta. Macar comanda asta am reusit s-o platesc, rotunjind putin sa iasa si un bacsis corespunzator. M-am despartit de cîrciumar facîndu-ne reciproc temenele, ca sa nu vorbesc de funie în casa spînzuratului spunînd salamalecuri, dar abia dupa ce mi-am terminat si activitatea de fotograf prinzîndu-l într-un portret si un fel de peisaj, cu peretele cel mai încarcat decorativ drept fundal. Am luat-o spre hotel, cu senzatia clara ca ultimul rachiu fusese cumva peste norma… Mai bausem si un pahar de vin la masa din Heraklion si o sticluta mica de uzo la mormîntul lui Kazantzakis.

I-am lasat pe slavii mei în drama lor misterioasa si am plecat spre plaja. La vreo cincizeci de metri de locul în care-i întîlnisem, am cotit la stînga si am si vazut marea de la distanta. Am trecut printr-o terasa, apoi printr-o portiune din plaja privata cu piscina a unui hotel si am ajuns la plaja cea mare si publica si mai bogata în piatra decît în nisip. Am luat-o la dreapta spre insula mea de piatra despartita de insula cea mare de circa un metru de apa. Privirea a început sa-mi devina mai clara si mi-am scos ochelarii, agatîndu-i de buzunarul camasii ample de culoarea nisipului. De cum mi-am ridicat privirea, am observat ca pe insula mea erau doi intrusi, un tînar si o tînara. Coabitare? Insulita e destul de mare, de vreo douazeci si ceva de metri lungime, cu o latime medie de 3 – 4 metri. Dar nu toata suprafata este la fel de neteda, locurile pe care te poti aseza cît de cît comod sînt destul de putine. Atunci, mai degraba conflict? Dar eu nu sînt de felul meu conflictual, iar cu trecerea anilor potentialul conflictual s-a tot diminuat. Sa-mi schimb locul? Nu, asa ceva nu fac, asa ceva nu se face. E, totusi, prima data de mai bine de zece zile, de cîta vreme vin aici de doua ori pe zi, cînd mi se întîmpla asa ceva. Mereu am gasit insulita mea pustie, de asta am si desemnat-o ca fiind a mea. Poate e mai bine sa ma reîntorc la hotel si sa-mi completez somnul insuficient…

De buna seama ca textul care urmeaza nu e poezie de pus într-un volum si nici macar de publicat într-o revista literara. Dar mi se pare ca blogul ar avea spatiu sa-l cuprinda. E interesant ce efect cathartic a putut sa aiba acesata joaca asupra mea pe cînd o scriam. Ba chiar m-as bucura sa aiba si asupra celor care, eventual, o citesc. E iarasi interesant cum, la necaz, începe sa-ti umble prin minte poezia poporala si cea a clasicilor razvratiti. Cînd îti este bine, se mai întîmpla si sa uiti norodul si antecesorii, cînd nu-ti mai este la fel de bine, iata, îti mai aduci aminte de ei.

Satira. Duhului sau

Pentru Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu si Ioan Grosan

Mult stimate si iubite
capitan si presedinte
permiteti sa raportez
ca-n cinci ani de „tot `nainte”
ati facut un cacarez
si poporul cel obez,
care-a prins putin la minte,
va zîmbeste cam din dinte
si scuipa cuvinte verzi.

Sta prin crîsme, sta la porti,
sta sub ape, `n nasalie,
apuca oala de torti
cînd plesneste Mos Ilie.
Si-ntr-o crunta veselie
o-njura pe Tanti Nuti
ba si pe mata te-adie,
ca esti spaima Constituti.

Da matale, nici ca-ti pasa,
te-aburci în elicopter
prostimii-i mai tragi o plasa
si te cateri înspre cer,
de-o mîna cu proasta tatei,
de alta cu-n gunoier,
iar niste drumari atîrna
ca hainele în cuier.
Doar poetul cel din casa
te socoate vreun boier.

Viata tare e frumoasa
cîn` nu-ti pasa de nimic!
Apa e unde-a fost casa
si rachiu în alambic.
Nu ti-i frica nici de coasa,
cum nu-i e nici celui mic –
duci mandatu` pîn` la capat
ca e tras la loz în plic.

Ba si vorba nebuneasca
ai schimbat-o doar un pic –
nu dupa voi e potopul,
ca nu-i timp de irosit.
Pare c-a fugit norocul
da` matale esti voinic.
Nu ti-i frica de pulime,
c-o întorci c-un mizilic.

Iar daca, cumva, nu tine,

O laboanta la botic!

Da, mandatul populimii
îl vei duce pîn`  la cap,
e pacat de „votul tarii”
cîstigat la un protap.
Ca sa nu mai vorbim
de `cela al diasporei setoase
de dreptate si-adevar
pogorîte-asupra noastra
precum merele în par
si snopindu-ne la oase.

O viziune tenebroasa
mi se-nvîrte însa-n cap –
dac-o scafîrlie suie,
cu suvita ratacita
si privirea vag sticloasa,
baga spaima la Palat?
Si pretorii, c-altadata,
se-nfoaie cum o rachita
si-o aburca în protap?

Poate că sunt eu într-un fel de stare lirică, de-mi tot vin în minte poezii pe care le ştiu de tare multă vreme! Sau, poate, mă apucă nişte nostalgii… La plecarea spre Veneţia, am lăsat „moştenire” o frumoasă poezie de Brecht. Frumoasă şi, cum a observat toată lumea, actuală, foarte actuală.  M-am întors cu o poezie de Rilke în minte! Pe care am citit-o prima oară cînd eram student, într-o traducere interbelică, aparţinînd lui Jebeleanu, despre care n-aş fi spus că ştia nemţeşte. Mai există o traducere interbelică, comisă de Arghezi însuşi, dar îmi place mai puţin. Există şi traduceri mult mai recente, dar mie mi-a rămas în minte asta, a lui Jebeleanu, care chiar mi se pare că sună cel mai apropiat de original, aşa că pe asta o voi şi cita în continuare:

„Moartea e mare
Guri rîzătoare îi suntem noi –
Cînd ne credem în mijlocul vieţii,
Apare
Şi rîde în fiecare din noi,
Apoi”.

E actuală poezia lui Rilke? Aş spune că e etern actuală, deci e actuală şi pentru vremurile pe care le trăim. Şi, atunci, mă întreb: ce-şi imaginează puternicii zilei, cînd se încontrează unii împotriva celorlalţi şi, cu toţii, împotriva noastră? Că sînt nemuritori?  Din fericire, nu sînt. Dar nici noi nu sîntem! Şi, dacă nu sîntem, dacă avem o singură viaţă aici pe pămînt, nu doar foarte scurtă, ci pur şi simplu imprevizibilă, de ce naiba îi răbdăm? Nu de ce îi rabdă pămîntul, că e treaba pămîntului  ce face cu cei care-i calcă coaja, ci de ce îi răbdăm noi, cînd atîta de puţină viaţă purtăm în gurile noastre rîzătoare?

Pe 18 iunie, că se potrivea cu aniversarea, am postat , e drept, la comentarii, o poezie de Bertold Brecht. Cum se ştie, Brecht a fost un autor de stînga, a cochetat cu regimul comunist din fosta RDG, dar la un moment dat, s-a trezit „din somnul cel dogmatic”. Insurecţia muncitorilor din Berlinul de Est şi din alte oraşe ale Germaniei Răsăritene, din 18 iunie 1954, una din primele mişcări masive de contestarea a „regimului clasei muncitoare” chiar de către clasa muncitoare!, a contribuit la această trezire, iar semnul acestei treziri este de regăsit, la nivel artistic, în celebrele Elegii din Bukow. Poezia postată acum cîteva zile face parte din acest ciclu, iar traducerea, aşa cum este, îmi aparţine. În mod neaşteptat pentru mine, cu excepţia lui Inimă-Rea, mai nimeni nu a dat atenţie acelei poezii! Or, măcar contextul în care trăim, o face extrem de actuală. Nu pentru că am trăi într-un regim comunist, nici pentru că avem de-a face cu vreo insurecţie, ci pentru că mentalitatea subliniată de Brecht este cum nu se poate mai prezentă în viaţa noastră publică. Politrucii de azi ştiu mai bine decît noi ce dorim de la ei, aşa că nu se mai obosesc, să ne întrebe, să stea de vorbă cu noi. Unii dintre ei, nu puţini, se comportă ca şi cum nu i-am merita, deşi apăruţi „dintre noi, pentru noi” sînt cum nu se poate mai reprezentativi. Mai mult, asistăm nu doar la un fel de separare de corpul comunitar a tuturor tipurilor de elite, ci chiar la instalarea convingerii în rîndurile acestora că nici pe ele nu le înţelegem şi nu le merităm. Pentru toate aceste motive, voi relua aici, în corpul principal – dar dacă spun principal, nu mă comport ca membru al acelor elite criticate?, deci îi voi spune iniţial, pentru că de la el pleacă discuţiile! –, deci pentru aceste motive reiau aici poezia lui Brecht:

După insurecţia din 18 iunie
Secretarul Uniunii Scriitorilor
Putea fi văzut pe Stalinalee
Distribuind manifeste.
Pe acestea scria:
„Poporul, prin greşeala sa,
A pierdut încrederea guvernului.
Va trebui să-şi dubleze eforturile,
Ca s-o recîştige”.
N-ar fi mai simplu pentru guvern
Să demită poporul
Şi să aleagă altul?”

Asta e, deci, poezia lui Brecht, în modesta mea tălmăcire. Vă las împreună cu ea, s-o citiţi, să vă uitaţi în jur, la lumea în care trăim, s-o recitiţi, s-o discutaţi şi aşa mai departe. Promit, în răgazurile pe care le voi avea, să fac acelaşi lucru. Să şi intervin în discuţie, dacă reuşesc să mă şi conectez la internet, după cum sper.

Să ne regăsim sănătoşi!