Acest interviu a fost acordat publicaţiei „Forumul Judecătorilor”. De ce va simţit nevoia o publicaţie, totuşi destul de specializată, să mă interogheze pe mine în ceea ce priveşte mersul Justiţiei la români, nu-mi dau seama. Dar dacă tot a făcut-o şi dacă tot am răspuns, mă gîndesc că aceste păreri ar putea interesa un public ceva mai larg decît breasla magistraţilor.

1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dvs., de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după anul 1989?

- La începutul anilor 90, strigam şi eu, laolaltă cu alte mii de oameni, la mitingurile împotriva puterii emanate, pe care o calificam drept neo-comunistă, „Ţineţi minte trei cuvinte/ E la fel ca înainte”, cu versiunea mai tare „Ţineţi minte trei cuvinte/ E mai rău ca înainte”, dar aceste lozinci erau exagerate, ele exprimau însă exasperarea faţă de lentoarea schimbărilor, a reformelor, resimţită de păturile mai active ale societăţii – foarte mulţi tineri, o bună parte a intelectualilor, membrii partidelor din opoziţia de atunci şi ai nucleelor de societate civilă. În fapt, era „altfel ca înainte”, în multe privinţe mai bine. Însă, de bună seamă, ruptura nu a fost, nici nu a putut fi completă, iar pe unii dintre noi îi iritau continuităţile, supravieţuirile vechiului sistem în „lumea nouă” ce se năştea, începând cu reprezentanţi acelui sistem căţăraţi pe morţii şi răniţii Revoluţiei în noile poziţii de putere, ba chiar începând cu principala poziţie de putere ocupată de vechiul om de aparat Ion Iliescu. În acest context global, desigur că nici magistratura n-a făcut excepţie, putând înregistra la nivelul acesteia un număr de rupturi şi o mulţime de continuităţi, inclusiv, ca să spun aşa, antropologice. Mai trist mi se pare însă că nici rupturile n-au condus neapărat la rezultate pozitive. Iată, am acordat judecătorilor inamovibilitate fără ca aceştia să fie, cu toţii, capabili să uzeze de ea, fără să fi efectuat mai întâi dacă nu o „lustraţie” – n-am reuşit asta în nici un domeniu, de altfel! – măcar o evaluare a performanţelor acestora. Am creat Consiliul Superior al Magistraturii, scoţând teoretic magistraţii de sub controlul politic, însă acesta funcţionează mai degrabă ca un detergent decât ca un factor de control, evaluare şi penalizare, când este cazul… Nu mai vorbesc despre calitatea, adesea discutabilă, a persoanelor pe care magistraţii le aleg ca să-i conducă.

2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, data fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind ca un bun specialist se formează în ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunista au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?

- Sigur că ar fi fost de preferat o formă de „lustraţie”, fie excluzivă, ca în Germania sau fosta Cehoslovacie, fie incluzivă, ca la începutul schimbărilor din Polonia, dar acum, cred, este mult prea târziu. Germania de Est a avut şi avantajul că exista un corp de magistraţi suficient de bine dimensionat în Vest, care a putut prelua sarcinile Justiţiei şi în „Noile Landuri”. Totuşi, chiar şi în condiţiile noastre, absolut româneşti, este cu totul exagerat ca o colaboratoare a Securităţii să ajungă ministru al Justiţiei, alţi colaboratori lideri ai CSM sau judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi chiar la Curtea Constituţională! Măcar pentru asemenea situaţii ar fi trebuit să existe mecanisme de control, ceva mai puţin debile decât actuala lege a deconspirării şi decât „artisticul” CNSAS!

3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?

- Sigur, în vremea comunismului, dincolo de eventualele fenomene de corupţie, nu cred ca foarte semnificative, Justiţia era la dispoziţia „telefonului roşu”, de la partid. Acum, la noi, procedeul s-a „democratizat”, sunt mai multe telefoane roşii, ca să spun aşa, nu se mai sună „de la partid” sau de la Securitate, ci „de la partide”. Dar asta e doar o parte a problemei şi, poate, nu cea mai importantă, deşi e îngrijorător că niciunul din cazurile de „mare corupţie” n-a mers până la capăt – fie, majoritatea cazurilor, dosarele s-au întors la DNA, fie acuzaţiile au fost invalidate în instanţe, în ciuda unor dosare ce păreau „beton”. Prin urmare, fie la DNA lucrează incompetenţi şi atunci ar trebui daţi afară, fie judecătorii nu-şi fac corect datoria si atunci nu e nimic de făcut pentru că-s inamovibili şi CSM îi mângâie pe cap! Dar există şi alte tipuri de presiune, poate chiar mai periculoase, cu acţiune mai insidioasă. Avem la îndemână acum un caz şcoală – cel al d-lui senator Cătălin Voicu. Acesta, contra unor sume ce ajung la 1 milion de lei, plus TVA, pare să poată rezolva şi cea mai complicată situaţie judiciară. Cum? Printr-o reţea de poliţişti, procurori, din păcate şi judecători, asupra căreia acţionează apelând la trafic de influenţă, corupţie, şantaj. Dacă numai o parte din informaţiile apărute în stenogramele făcute publice se dovedesc adevărate, ar fi loc de zeci, poate sute de arestări în lumea politică, în poliţie, din păcate şi în Justiţie. În acelaşi timp, îl văd pe dl. Voicu foarte liniştit, ba chiar făcând glume, destul de proaste e adevărat, dar acesta e nivelul umorului dumisale! Asta mă face să cred că „ştie” că nu se va întâmpla nimic, că sistemul de protecţie va funcţiona impecabil şi în cazul său. Un alt foc de paie, un alt bâlci, pentru noi, „popor, prostime”.

4. Dacă ar trebui să va adresaţi unei instanţe din România pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem în general, şi în magistrat în special? Exista vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un magistrat şi ceea ce el este, în realitate?

- Personal, am o experienţă minimă – şi pozitivă! – cu instanţele româneşti. Înainte de 1989, am parcurs fără probleme un proces de divorţ, deşi nici măcar nu m-am prezentat în instanţă, limitându-mă la o scrisoare adresată preşedintelui instanţei în care îmi prezentam punctul meu de vedere şi solicitările mele. După 1990, laolaltă cu alţi consilieri judeţeni aleşi am câştigat în Tribunalul Administrativ un proces împotriva Prefectului Judeţului Iaşi. Cu toate acestea, nu mi-aş dori să ajung în faţa unei instanţe româneşti sub nici un motiv. Sigur, n-aş vrea să am de-a face cu vreo instanţă în general, dar cu una românească în nici un caz. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar nu am nici cea mai mică încredere în Justiţia aborigenă. Da, din păcate, iarăşi da, cred că sunt atâtea diferenţe între ce trebuie să fie un magistrat şi ce este el încât nu mi-ar ajunge cyberspaţiul să fac lista. Cred că unele diferenţe au fost semnalate pe parcursul acestei discuţii. Sigur că sunt şi excepţii, dar insuficiente ca să fi produs o masă critică astfel încât să fi asistat la o schimbare semnificativă în bine a Justiţiei noastre. Vedeţi D-voastră, se tot vorbeşte în ultima vreme despre modificarea Constituţiei, desfiinţarea Senatului, reducerea numărului de parlamentari etc, despre modernizarea statului român. Aceasta este apă de ploaie. Nici o schimbare de Constituţie nu va moderniza statul, reducerea numărului de parlamentari îi va face „mai scumpi”, deci va stimula corupţia ş.a.m.d. România este o democraţie, pentru că alegerile sunt libere şi în ansamblu corecte, dar una nefuncţională, pentru că neliberală. O democraţie liberală presupune, pe lângă alegeri libere şi corecte, funcţionarea statului de drept, cu o Justiţie impecabilă în centrul său. Or, pentru asta ar fi suficiente o Înaltă Curte impecabilă şi câteva duzini de judecători, procurori şi poliţişti aidoma, adică nu unii „de duzină”. Doar aşa un fenomen ar asana climatul public. Avem nevoie de un fel de operaţiune „mani pulite”, care a purificat viaţa publică italiană acum nişte decenii. După aceea, modificăm Constituţia, putem face tot ce ne trece prin cap!

5. Ce ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S-a născut oare judecătorul ideal?

- Singurul lucru pe care ar trebui să-l facă judecătorii ar fi să-şi ia în serios statutul garantat de lege! Să înţeleagă că sunt inamovibili, că se autocontrolează prin propria lor organizaţie autonomă politic, să ştie că, vorba Constituţiei, nimeni nu este mai presus de lege! Dacă îşi asumă cu adevărat aceste precepte şi condiţii cu siguranţă că se vor comporta aşa cum trebuie. Nu, nu cred că s-a născut judecătorul ideal, nici nu se va naşte, cred că nici n-ar fi bine ca idealitatea chiar să se „întrupeze”, dar judecătorul ideal va trebuie să fie mereu un reper pentru judecătorii reali. Iar aceştia trebuie să fie, pur şi simplu, normali, normali din toate punctele de vedere! Normali şi punctum!

20 Martie 2010, în Iaşi

Interviul de faţă a fost acordat scriitorului Dumitru Augustin Doman, pentru cartea sa Generaţia 80 văzută din interior, volumul I, O istorie a grupării în interviuri, care urmează să apară la Editura Muzeului Literaturii Române anul acesta. Mulţumesc autorului pentru permisiunea de a-l publica mai întîi pe blogul meu.

• Dragă Liviu Antonesei, deşi ar trebui să discutăm despre generaţia 80, n-o putem face înainte de vorbi despre începuturile tale scriitoriceşti. La 20-21 de ani, deja publicai în Opinia studenţească, la mijlocul anilor 70, frecventai cercul lui Mihai Ursachi împreună cu alţi tineri aspiranţi la glorie. Dar editorial ai debutat abia în 1988 cu volumul de eseuri Semnele timpului, ca în preajma revoluţiei, vorba lui Stere, să-ţi apară şi primul volum de poeme Pharmakon. Explică, mai ales pentru tinerii scriitori de azi, această lungă perioadă de… tatonare.
• Păi, tatonarea cu pricina nu mi se datorează mie! Eu aveam gata volumul de debut de prin 1978-1979 şi l-am trimis la concursurile de debut ale diferitelor edituri – mai ales la Cartea Românească şi Albatros – încă de atunci. Nu mai puteai debuta, cel puţin în poezie, apoi şi în proză, decît prin concurs. În 1981, am şi cîştigat concursul de debut la cea din urmă editură. Asta seara, ca să spun aşa, cînd am şi sărbătorit evenimentul împreună cu mai mulţi colegi de generaţie, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coşovei, Mariana Marin etc, pe banii răposatului şi regretatului meu văr George, care locuia şi lucra în Bucureşti. A doua zi dimineaţa, nu mai eram însă cîştigător, pentru că în locul meu fusese instalat un domn, cred că-l chema Ştefan Mera, care urma să plece traducător pentru corpul expediţionar român din Angola, unde era un fel de război civil, iar Ceauşescu decisese să dea o mînă de ajutor militar frăţesc uneia dintre facţiuni, cea mai marxistă, de bună seamă. N-am mai auzit de poetul Mera de atunci… Oricum, se pare că Mircea Sântimbreanu a avut un fel de sentiment de vinovăţie, pentru că, dus de mînuţă la el de regretata Gabriela Negreanu, a decis să mă bage în Caietele debutanţilor 1980 – 1981, apărute în 1983, apariţie ce servea şi drept „certificat de debut”. Aşa că, în 1983, am depus volumul integral la Cartea Românească, pentru că nu mai doream să am nimic de-a face cu editura ce mă debutase în haită. Şi, după şase ani, mi-a apărut o treime din volum, ba şi cu titlul schimbat din Căutarea căutării în, după mari lupte că era într-o limbă străină, Pharmakon. În opinia mea, titlul acceptat pînă la urmă era mai subversiv decît cel iniţial, dar nici cenzura nu era formată numai din genii! Şi, oricum, rămăsese o treime de volum! Nu voi şti niciodată probabil cît a tăiat cenzura de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi cît delicatul poet Florin Mugur, redactorul de carte, care nu era chiar un monument de curaj. Şi, probabil, nici aşa n-ar fi apărut dacă într-o zi, cînd pierdeam vremea la editură discutînd cu redactorul de carte, care îmi explica, în felul său, că cenzura nu trimisese cartea înapoi de peste o jumătate de an, nu asista la discuţie regretatul Marin Mincu, care m-a luat de-o aripă, m-a urcat în maşina personală, a pornit-o şi nu s-a oprit pînă la CCES, care funcţiona în Casa Scînteii. Acolo, în mod neaşteptat pentru mine, a început să urle la cenzorul Velescu să dea odată drumul cărţii mele. După vreo lună, a apărut, treimea despre care vorbeam. Aşa că, în 1990, a trebuit să retipăresc la Junimea din Iaşi, la care debutasem cu eseu în 1988, volumul integral, cu titlul pe care i-l alesesem încă din 1979! Cam aşa a fost cu debutul şi cu…tatonatul!

• Ai publicat în revistele Argeş şi Feed Back fragmente consistente din dosarul tău de la Securitate. Ce legătură este între debutul editorial întârziat şi urmărirea din partea „organelor”?
• Nu ştiu dacă se poate stabili o legătură de cauzalitate strictă, dar e sigur că una cu cealaltă merg bine împreună. Din ce-am recuperat din dosarele mele – circa 500 de pagini, ceea ce reprezintă, după calculele mele cam 10% din total! –, reiese că urmărirea mea informativă a început la mijlocul anilor şaptezeci, cînd am intrat în redacţia Opiniei studenţeşti şi că s-a intensificat în momentul în care l-am cunoscut pe Noica şi am început să corespondez cu acesta. Revistele studenţeşti din Iaşi, adaug Dialog şi Viaţa Politehnicii, publicau lucruri destul de curate şi, adesea, curajoase pentru a fi lăudate destul de des la Europa Liberă. Asta a provocat în mai 1983 o anchetă de mari proporţii a Securităţii, căreia am căzut victime zeci de redactori şi colaboratori ai revistelor, fie că eram cadre didactice, cercetători, cum devenisem eu, sau studenţi. După ancheta cu pricina, n-am mai putut publica nimic vreme de aproape un an în revistele din Iaşi, în care am revenit după ce mă publicaseră cîteva reviste din ţară, ceea ce vrea sa spună că, adesea, redactorii făceau exces de zel, evitau să se complice cu tine dacă erai ciumat. Sau, poate, băieţii cu ochi albaştri lucrau mai subtil. Naiba ştie. Oricum, din faptul de a fi urmărit de Securitate, dacă nu erai idiot şi aveai puţin sînge în tine, puteai trage şi foloase. Să reiau discuţia cu volumul de eseuri Semnele timpului. L-am depus la editura Junimea la sfîrşitul anului 1985, a fost inclus în planul editorial pe 1987. Am făcut şi corectura în şpalt în vara anului respectiv, dar volumul nu apărea, deşi se terminase şi anul. Aşa că, în primăvara lui 1988, am spus către trei persoane din lumea literară, pe care le bănuiam de relaţii de colaborare cu Securitatea ceva în genul: „dacă ăştia mă mai freacă mult, dacă nu apare cartea, fac şi eu ce-a făcut Dan Petrescu”. Dan tocmai dăduse un interviu despre situaţia din România în presa internaţională… Cam într-o lună, am fost anunţat că a apărut cartea. Sigur, pînă la urmă, tot a trebuit să-l urmez pe Dan pe calea protestului deschis, dar după aproape un an…

• Dar generaţia a luat naştere într-un centru, cum încă se susţine, la Cenaclul de luni? La Iaşi te simţeai cumva marginalizat? Ai făcut parte din acel desant ieşean la Cenaclul de luni în şedinţa la care a lipsit Nicolae Manolescu?
• Cine susţine naşterea mono-centrică a acestei generaţii nu ştie despre ce vorbeşte! Poate e prima generaţie literară românească, iar dintre cele post-belice cu siguranţă că este, care a apărut într-o puzderie de centre, deci e poli-centrică, adică a apărut în acelaşi timp la Bucureşti, în jurul Cenaclului de Luni şi al revistei Convingeri comuniste, care era mai bună decît spune titlul, dar şi la Iaşi, Cluj, Timişoara, mai ales în jurul revistelor studenţeşti, precum Dialog, Opinia studenţească, Echinox, Forum studenţesc. În alte locuri din ţară, au fost cenacluri care au susţinut procesul, iar festivalurile de poezie amintite, de la Sighişoara, apoi de la Tîrgu Neamţ au fost un fel de factori catalizatori pentru toată generaţia, indiferent de domiciliul membrilor, pentru că, în fond, unii tineri autori, precum Liviu Ioan Stoiciu şi alţii trăiau în oraşe fără măcar reviste literare.

• Timp de cinci ani ai fost membru al Uniunii Scriitorilor, ai ajuns chiar în conducere, apoi ai demisionat în 1995. De ce?
• Am ajuns membru al USR fără să fi făcut vreo cerere! M-a „băgat” Mircea Dinescu în organizaţie, pe baza meritelor mele „prerevoluţionare”, dar şi a faptului că aveam două cărţi publicate, deci satisfăceam condiţiile statutare. Cît a fost Dinescu preşedinte, m-am simţit destul de bine în USR. Cînd a venit Laurenţiu Ulici a început să nu-mi placă o mulţime de lucruri pe care le-a făcut D-Sa, începînd cu închirierea în condiţii niciodată clare a patrimoniului Uniunii şi sfîrşind cu oferirea unui loc de veci, la picioarele lui Eminescu, pentru înmormîntarea lui Eugen Barbu, fără să consulte Consiliul Uniunii, deşi Barbu nu mai era membru şi atacase organizaţia în mod incalificabil. M-am pronunţat critic în şedinţele de Consiliu în legătură cu aceste fapte şi altele similare. Cînd, în 1995, Laurenţiu Ulici l-a demis pe Al. Dobrescu de la conducerea Convorbirilor literare, am demisionat şi eu – din postul de redactor şef adjunct, din Consiliul USR, din Uniunea ca atare. Mi-am dat seama că pot fi scriitor şi în afara acestei organizaţii nu doar foarte amestecate, ci şi, în unele privinţe, dubioase. Şi n-am mai revenit în interiorul ei, deşi mereu mi s-au transmis – şi mi se transmit – semnale…