Archive for the ‘Ceea ce cred’ Category

Mişcarea Populară şi Noua Republică

Tuesday, October 4th, 2011

Nici n-am descins eu bine din paradisul Insulelor Azore că am şi dat piept cu efervescenta viaţă politică românească – de stînga, de dreapta, de centru, ba chiar şi de pe extreme. Că aşa e în fotbal. Despre una din găselniţele momentului, Mişcarea Populară, am comentat în Adevărul de marţi 4 octombrie. Dar asta, cu pedelei, români mari, Becali şi televiziunea poporului, başca nişte unguri şi un grup de fraţi romi, e pentru noi, „popor, prostime”. În laboratoarele luminatei gîndiri politice de la Cotroceni, sprijinită de nişte servicii ce par mai tîmpite decît „fosta Securitate”, a fost gîndită însă şi varianta pentru elite, să nu rămînă tovarăşii de drum fără far ideologic. Lansată de un încă tînăr popă răspopit, cu puternice simpatii legionare cînd era şi mai tînăr, aproximativ convertit la democraţie de un profesor de ştiinţe politice, oarecum întors acasă din State, iniţiativa se cheamă Noua Republică. Şi adună, ca să spun aşa, intelocraţi de partid oranj, nu toţi cu carnete. Şi uite aşa se păstrează, vorba lui Dan Petrescu, în alt context, „unitatea de stil şi de granit” dintre intelectualitatea progresistă şi massele largi, muncitoare! Problema este că numele e plagiat după o respectabilă revistă de gîndire politică americană de dreapta. Sau, ca să fim drepţi, e mai degrabă tradus, publicaţia de peste Ocean numindu-se totuşi, pre limba lor, New Republic. E chiar amuzant să vezi nişte băieţi cu slujbe şi sinecuri de la stat cum se dau un fel de lumini neoliberale!

Vorbeam despre convertirea aproximativă la democraţie a junelui ex-teolog. Păi, să ne uităm doar o clipă la sloganul propus de această „originală” iniţiativă teologico-politică: „Mişcarea prinde rădăcini”. Măi, să fie! Dacă „noii republici” îi mai adăugăm şi „omul nou”, am şi făcut un puternic pas înapoi tocmai pînă prin anii treizeci ai veacului trecut! Însă în condiţii republicane, nu monarhice, deşi mulţi dintre cei ataşaţi iniţiativei se declarau pînă nu demult – adică pînă la mahalageasca stropşire prezidenţială! – monarhişti din tată-n fiu şi pînă la strănepoţi. Dar, am mai spus-o, aşa e în fotbal, mişcarea contează! Mă rog, poate că băieţii sînt sinceri, ei chiar cred că numai boul e consecvent!

Nu prea înţeleg de ce iniţiatorii Noii Republici umblă cu plagiatul sau traducerea pe urmele unei publicaţii – şi aşa e plină România de partide şi mişcări politice născute din televiziuni şi reviste! – cînd şi-ar fi putut lua un onorabil model franţuzesc, A Cincea Republică, care măcar are meritul că e un model politic, nu unul jurnalistic. Şi se şi potriveşte, de vreme ce am avut pînă acum exact patru republici: „comunistă”, iliesciană, emiliană şi băsesciană. Pentru asta nici n-ar avea mare lucru de făcut – ar fi suficient să-l transforme pe actualul preşedinte într-un fel de De Gaulle. Ce nu se poate face în România cînd ai parte de aşa capete (i)luminate!

Topurile culturale spre final si plecarea în Creta

Wednesday, August 17th, 2011

Peste cîteva ore, un avion ma va duce în Creta, moment asteptat an de an, imediat ce se sfîrseste sejurul anterior! Dincolo de „plaja, soare si vapoare”, ceea ce astept cu adevarat de la insula este sa faca pentru mine ceea ce a facut în ultimii ani, sa-i daruiasca prin urmare cîteva poeme care sa mi se para suficient de reusite încît sa le pastrez, ba chiar sa le împartasesc cu ceilalti. Habar n-am daca voi avea acest noroc, dar nutresc nadejdea de vreme ce aceasta oricum moare ultima! Daca dorinta mea se va împlini, de buna seama ca, odata ajuns acasa, voi posta productiunea lirica în acest spatiu înainte de orice alta utilizare publicistica sau editoriala. Asa am procedat si cu poemele scrise în ceilalti ani, fie ca mai eram cu blogul pe platforma Vox Publica, fie ca deja în autonomizasem aici, pe platforma revistei pe care o editez.

Dar sa ma întorc la subiectul principal, cel anuntat primul în titlu! Acum aproape doua luni, portalul cultural agentiadecarte.ro a initiat o ancheta privind cei mai influenti creatori din diversele domenii ale culturii. Sigur, au fost discutii atît la sectiunea de comentarii a anchetei, cît si în presa culturala sau de informare generala privind fie întelesul termenului „influent/ influenti”, fie numele nominalizate. Eu însumi am scris primul comentariu referitor la ancheta la circa doua saptamîni de la declansarea acesteia. Ma întrebam si eu ce trebuie sa întelegem prin termenul cu pricina si daca nu cumva ancheta acopera mai degraba tema popularitatii. Rezultatele de pîna acum ale investigatiei îmi arata însa ca nu popularitatea masoara aceasta – în acest caz, de pilda, la categoria editorialisti, în care am fost nominalizat si eu, ce anume ar putea explica situarea pe locuri modeste ale unor autori care se bucura se supraexpunere mediatica de care nu se bucura cei de pe primele trei locuri? Nu popularitatea, desigur. Trebuie sa credem ca „influenta” de refera la altceva, poate chiar la „influenta”, eventual contaminata cu altceva. În ceea ce priveste listele autorilor inclusi în investigatia, nu am ce spune, desi îmi lipsesc Emil Hurezeanu sau Gheorghe Grigurcu – ele nu au fost propuse abuziv de Dan Mircea Cipariu si Andra Rotaru, autorii anchetei, ci convenite prin dezbatere publica pe site si pe facebook. Cum n-am participat la faza cu pricina, nu am de ce sa plîng! Mai sunt aproximativ doua saptamîni pîna la încheierea anchetei. Lucrurile s-au schimbat mult de la primul meu comentariu – daca ar fi doar sa ma gîndesc ca, dupa primele doua saptamîni, eram pe un surprinzator loc întîi, iar acum am trecut pe un la fel de surprinzator loc doi! Glumesc, desigur, chiar daca faptele evocate sunt reale.

Sa trecem putin în revista datele cantitative ale investigatiei, asa cum arata ele azi, 17. 08. 2011, ora 8, 30. Au participat la bunul mers al anchetei 7252 de cititori unici, ceea ce mi se pare un scor bun pentru un subiect cultural, care au acordat un numar total de 4455 voturi. E limpede ca nu toata lumea a votat la toate categoriile, iar unii nu au votat deloc, însa au consultat modul în care se desfasoara lucrurile. În opinia mea, în momentul de fata, cu doua saptamîni înainte de final, rezultatele definitive ale „concursului”  se întrevad deja. La unele categorii, putem pune mîna în foc pentru primele trei locuri, cele de pe podium, la altele am putea jura pentru numele învingatorului. Voi mentiona în continuare numele primilor patru clasati de la fiecare categorie de „influenta”, pentru a pune în lumina constatarile anterioare: Editori – Gabriel Liiceanu (240 voturi, 40%), Silviu Lupescu ( 129 voturi, 21%), Robert Serban (70 voturi, 11%), Denisa Comanescu ( 55 voturi, 9%); Critici literari – Nicolae Manolescu ( 217 voturi, 38%), Daniel Cristea-Enache ( 98 voturi, 17%), Alex Stefanescu ( 68 voturi, 12%), Cornel Ungureanu (45  voturi, 8%); Jurnalisti culturali – Andrei Plesu ( 321 voturi, 54%), Ion Bogdan Lefter ( 48 voturi, 8%), Carmen Musat ( 45 voturi, 8%), Gabriela Adamesteanu ( 40 voturi, 7%);  Manageri culturali – Gavril Tarmure ( 160 voturi, 23%), Ion Caramitru ( 149, 21%), Horia Roman Patapievici ( 136 voturi, 19%), Dan Mircea Cipariu ( 80 voturi, 11%); Editorialisti – Cristian Tudor Popescu ( 277 voturi, 44%), Liviu Antonesei ( 145%, 23%), Mircea Cartarescu ( 63 voturi, 10%), Florin Iaru ( 31 voturi, 5%), Ion Cristoiu (29 voturi, 5%); Membri ai Consiliului USR – Varujan Vosganian ( 220 voturi, 38%), Dan Mircea Cipariu ( 130 voturi, 22%), Horia Gârbea (50 voturi, 9%); Manageri de arta – Suzana Vasilescu  ( 169 voturi, 22%), Radu Boroianu ( 153 voturi, 20%), Alina Cristescu ( 141 voturi, 19%). La adresa www.agentiadecarte.ro , puteti gasi informatiile esentiale despre nominalizati, topurile la zi, „în timp real”, si de asemenea puteti vota! Mai sînt, de altfel, cîteva categorii (manageri culturali, manageri de arta) la care lucrurile se mai pot si schimba în cele doua saptamîni ramase! Iar eu, voi reveni asupra temei la încheierea competitiei.

Ţintă piept: Domnul Nicolae Manolescu

Saturday, August 6th, 2011
Nu sînt ceea ce s-a putea numi un fan al domnului Nicolae Manolescu, dar, de vreo patru decenii încoace, îl citesc mereu cu interes şi, adesea, cu plăcere. S-a mai întîmplat să nu fiu de acord cu opiniile sau cu acţiunile sale şi să-mi manifest public dezacordul, fără a încălca însă principiile civilităţii, ba chiar cu o anumită cordialitate. Deşi nu mai sînt membru al USR de prin 1995 – prin urmare, nu din pricina actualului preşedinte, ci a preşedintelui de atunci, Laurenţiu Ulici –, ceva m-a îndemnat să mă amestec, mai degrabă analitic şi detaşat, în recentele conflicte, lăsate cu demisii, autosuspendări şi transferuri între filiale din interiorul organizaţiei de breaslă a scriitorilor. Deşi motivaţiile acestor gesturi nu sînt neapărat aceleaşi, faptul că se aglomerau într-un ritm destul de accelerat m-a determinat să cred că tind să devină un fenomen de masă. Am crezut atunci că este legitim să-mi pun întrebarea „USR în vrie?”, chiar dacă nu mai fac parte din această organizaţie, pe care o socotesc însă de interes public. Eram motivat şi de faptul că unii dintre cei implicaţi în evenimente sînt scriitori apreciaţi, destul de apropiaţi mie. Dl Nicolae Manolescu a simţit nevoia să răspundă neliniştilor mele, ceea ce era dreptul Domniei Sale, însă a făcut-o oarecum „ la pachet”, alăturîndu-mă celor care-i contestă calităţile de preşedinte şi chiar pe cele de critic şi istoric literar – ceea ce eu nu am făcut! –, într-un articol cu titlul pus sub semnul urii. Asta mi s-a părut curios şi întrucîtva nedrept – eu nu urăsc în general (de vreo trei decenii chiar încerc să-mi elimin toate sentimentele negative faţă de semeni) şi cu atît mai puţin l-aş putea urî pe dl Nicolae Manolescu, cu care am împărţit mai mulţi ani de eforturi constante în vederea instalării şi consolidării „firavei noastre democraţii”, mai întîi în interiorul Alianţei Civice, apoi în cel al Partidului Alianţei Civice.
Această întîmplare nu m-a întristat peste măsură, nici nu m-a determinat să încep, la vîrsta mea, varii „exerciţii de ură”. Mai curînd m-a uimit – socoteam intervenţia mea de bună credinţă şi menită să-i atragă atenţia preşedintelui breslei scriitorilor că trebuie să facă o mişcare tactică pentru a încerca diminuarea, dacă nu chiar eliminarea tensiunilor din interiorul acesteia.
Dar nu acesta este subiectul principal al articolului de faţă. Pînă acum nu am făcut altceva decît să fixez cumva contextul chestiunii care mă preocupă cu adevărat. Despre ce este vorba? Despre faptul că, de vreo două-trei luni, se aglomerează atacurile la adresa criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu, că acesta a devenit un fel de „ţintă piept” pentru o legiune de tineri (şi mai copţi, ca vîrstă) autori, care îi contestă nu atît magisteratul critic, cît pur şi simplu calităţile de critic şi istoric literar. Am avut şi eu, ca mulţi alţii, obiecţii punctuale la vreun articol, o carte sau vreo intervenţie publică. Acum însă pare a fi un atac „în haită”, fundamentat mai mult pe adjective şi calificative decît pe argumente. Bun, contestaţie să fie, dar s-o ştim şi noi!
Nu contează că unii dintre contestatari găsesc mai uşor drumul către cîrciumă decît cărarea spre bibliotecă. Nu are importanţă nici faptul că unii dintre ei au probleme redutabile în a depista relaţiile corecte dintre subiect şi predicat, nici că „operele” lor se limitează, cel mai adesea, la compilaţii din cărţile altora sau la subţirele culegeri de „cronici”, ce le-au permis unora nu doar o oarecare afirmare publică, ci şi promiţătoare cariere universitare. Pînă la urmă, e indiferent dacă unii dintre aceşti juni se ocupă la Universitate de limba română veche sau de literatura la fel de veche fără să aibă habar de latină şi slavonă, ca să nu spun vorbă rea, amintind de greacă sau turcă. Acestea însă nu sînt defel de mirare într-un sistem academic în care poţi susţine un doctorat despre romanul japonez contemporan fără să ştii ce înseamnă sayonara. (În acest caz, măcar a existat o anumită echitate – nici candidatul, nici comisia de doctorat nu puteau fi suspectaţi de cunoaşterea limbii japoneze.) Trecînd peste toate acestea, aş putea pune puzderia de atacuri (concertate?) pe seama „luptei între generaţii”, a conflictului dintre „tineri şi bătrîni”, dintre „lupii tineri” şi „vulpile conservatoare” sau a „uciderii simbolice a tatălui”, ca s-o dau puţin nu doar pe teoria paretiană a elitelor, ci şi pe psihanaliza freudiană, să par şi eu un autor cult! Dar nu pot pleca de la această presupunere, cînd ştiu foarte bine că atacatorii cu pricina – cu toţii, ce coincidenţă! – beneficiază de burse de cercetare post-doctorale acordate de o instanţă condusă de fostul preşedinte al Academiei Române, ins complexat o viaţă întreagă de rezultatul comparaţiilor publice care s-au tot făcut între prezenţa publică şi opera dumisale şi cele ale lui Nicolae Manolescu. În ciuda mediocrităţii de netăgăduit a insului, am convingerea că această salvă contestatoare nu a fost declanşată de vreun îndemn explicit al academicianului nostru. Dacă ar fi aşa, încă le-aş mai putea găsi o mică scuză delicaţilor hermeneuţi – e criză, salariile în Universităţi sînt mici, drepturile de autor asemenea şi trebuie „să mănîncă şi gura lor ceva”. Faptul că se înghesuie cu toţii la fel de fel de sindrofii şi alte evenimente „cultural-academice” (organizate în onoarea sau sub patronajul stăpînului, la tot felul de lansări de carte, conferinţe sau acordări de titluri onorifice) mă face să cred că iniţiativa vine din partea junilor înşişi, care îşi dau silinţa să îndeplinească şi gîndurile nemărturisite ale binefăcătorului lor pe acest pămînt al durerii. Excesul acesta de zel mi se pare cu adevărat grav. Pe vremea înaintaşilor mei, chiar pe vremea mea, aşteptai să mai treacă anii ca să devii un ticălos cinic, dacă asta rîvneai. Acum, tinerele generaţii vor să ardă etapele şi în această privinţă. Oferindu-şi astfel serviciile, tinerii domni îşi asigură, probabil, un prezent ceva mai confortabil decît dacă ar încerca să treacă proba caracterului. Uită însă o spusă din care, îndeobşte, e citată doar prima parte: „Capu’ plecat sabia nu-l taie, da’ nici soarele nu-l vede…”

O colecţie de topuri culturale

Saturday, July 2nd, 2011
Nu sînt un mare fan al topurilor, nici măcar al celor sportive, deşi am fost unul al celor muzicale, pe vremea adolescenţei mele şi a primei tinereţi, cînd ascultam Top Twenty/ Top Douăzeci la Radio Europa Liberă, ba chiar, pînă la „mica revoluţie culturală”, după model chinez, a lui Ceauşescu, trimiteam taloane cu preferinţele mele muzicale şi la topurile  revistei Săptămîna! Ba chiar cumpăram mai multe exemplare din revista şi trimiteam mai multe taloane, cu gîndul să-mi favorizez trupa preferată sau o melodie care îmi plăcea mai mult! Dar am scăpat de această ocupaţie, şi „datorită” mini-revoluţiei ceauşiste si, probabil, din pricina unei anumite maturizări.

Mărturisesc însă că m-a prins ideea topurilor „influenţei culturale”, inventate acum vreo două săptămîni de Dan Mircea Cipariu şi Andra Rotaru, nu doar poeţi, ci şi administratorii site-ului www.agentiadecarte.ro.  Nu, nu m-a prins pentru că sînt şi eu nominalizat într-unul dintre topuri, pentru că ideea m-a prins încă din faza în care erau adunate nominalizările de la cititorii site-ului cu pricina. Mă şi hotărîsem să trimit şi eu propunerile mele dar, din păcate, ocupat pînă peste cap cu sesiunea studenţească, n-am mai apucat. Dacă apucam, poate nu mă mai plîngeam acum că-mi „lipsesc” Emil Hurezeanu sau „blogerul” fanatic  Dorin Tudoran, din lista de editorialişti. De altfel, la secţiunea de comentarii, am mai văzut unele „lăcrămaţii”, fie privind selecţiile, fie locurile ocupate în topuri de anumite personalităţi. În ce priveşte selecţiile, nu există, totuşi, un motiv real de nemulţumire – acestea nu au fost opera administratorilor site-ului, care doar au calculat punctele, ci ale cititorilor. Nu cred că administratorii, unul sau mai multe jurii, oricît de specializate, ar fi operat mai bine.

În ce priveşte ierarhiile de moment, este limpede că sînt mai mult decît provizorii. N-au trecut decît două săptămîni şi cîteva zile de la declanşarea competiţiilor si mai sînt încă două luni de votat. Este posibil ca topurile finale să semene foarte puţin, măcar la unele categorii, cu cele de acum. Este foarte puţin probabil să părăsească primul loc, de pildă, Cristian Tudor Popescu, la editorialişti, dar cu siguranţă, şansele ca eu să rămîn în poziţia a doua sînt nule, dacă ne gîndim la expunerea publică, îndeosebi televizuală, a peste jumătate din cei care se află acum în urma mea. Însă, pe de altă parte, cred că un număr cît mai mare de voturi pînă la final este capabil să ofere nişte ierarhii mult mai „obiective” decît un total anemic numeric. Aşa că aş îndemna cititorii site-ului cu pricina, precum şi pe cei care-l descoperă cu prilejul anchetei în curs, să voteze. Să voteze ce vor ei, în funcţie de preferinţele lor, de bună seamă!

De ce m-a atras aceasta investigaţie? Nu ştiu exact. Presupun că din pricina faptului că este vorba în ea despre nişte oameni care, după puterile lor şi în domeniile lor, încearcă să mişte puţin lucrurile în direcţia cea bună, nu despre „vip”-uri şi „vip”-iţe, care ba se căsătoresc, ba divorţează, „în direct şi la ore de vîrf”, de nu-mi mai vine să deschid televizorul de răul lor. Cred că e bine să se mai vorbească şi despre creatorii din toate breslele şi despre eventuala lor influenţă în spaţiul comunitar. Mai cred că şi lor le face bine să observe că efortul lor este luat, din cînd în cînd, în seamă, pentru că-i ajută să capete puteri, să mai ia cîte o gură de oxigen, pînă la urmă, să nu renunţe. Cred că o lume numai cu zăvorance, pepei, irinei, monici, drăguşance şi crude, oricît de „spectaculoase” se vor personajele cu pricina, ar fi o lume cumplit de plicticoasă!

Traian Băsescu şi istoria prin „apă de foc”

Thursday, June 23rd, 2011


De o vreme încoace, iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace. Mă refer la preşedintele Traian Băsescu. Pe măsură ce se apropie de capăt şi al doilea mandat şi, pe cale de consecinţă, incapacitatea dumisale – de a duce la bun sfîrşit măcar una din nenumăratele reforme propuse, lăsînd statul chiar mai puţin modernizat decît la preluare – devine tot mai evidentă, şi nervozitatea sporeşte într-o zi cît la alţii într-un an. Iată, Marele Cîrmaci va pleca înapoi în cloaca istoriei din care ne-a luat prin surprindere şi în urma sa nimic, decît nişte fîsuri. Asta numai dacă, în nervozitatea dumisale fără frîu, nu va reuşi în cele din urmă să dea foc ţării şi, măcar, în postura unui Nero de buzunar, tot va rămîne cumva în istorie! Decît deloc, măcar un fel de sperietoare pentru viitorime şi tot e ceva! Iată, iritat de obiecţiile aduse de CCR proiectului personal de modificare a Constituţiei, ca şi de faptul că alt proiect personal major, regionalizarea, este pus sub semnul întrebării nu doar de opoziţie, opinia publică şi legiune de experţi, ci şi de aliaţii din UDMR, ba chiar şi de mulţi pedelişti, preşedintele şi-a ieşit miercuri seara din pepeni, „în direct şi la o oră de vîrf”, mai precis în studioul „amabil” de la B1 TV. Şi, dacă tot şi-a ieşit din pepeni, s-a hotărît să pună de-o răfuială cu trecutul, acordînd Regelui Mihai I calificative pe care nici măcar republicanul Iliescu nu îndrăznise să le acorde acestuia. Ca bonus, a dat şi o lecţie de analiză istorică nu doar nouă, „popor, prostime”, ci şi istoricilor de meserie, printr-o lectură foarte personală a istoriei celui de-al doilea război mondial.

Acum, nu ştiu dacă temperatura în studio era prea ridicată, de la lumina caldă, dacă apa plată băută de-a lungul emisiunii avea prea multe grade, ori pur şi simplu preşedintelui au început să-i fileze mai tare nişte lămpi, dar comportamentul dumisale este incalificabil. Dacă mai are şi prieteni adevăraţi, nu doar ţuţeri care identifică în D-Sa „un personaj la alte coordonate istorice”, cred că aceştia ar trebui să-l consilieze asupra unui consult medical. La ce fel de doctor, ar trebui să ştie ei mai bine decît mine! Oricum, cine a urmărit nu doar spusele preşedintelui, ci şi postura şi atitudinea acestuia, nu putea să nu observe tremurul constant, rîsul pe neaşteptate, răstignirea cu braţele larg deschise pe spătarul scaunului din studio. Dacă vi se pare că exagerez, să urmărim, puţin şi „logica preşedintelui”. Conform acesteia, Mihai I ar fi trebuit să fie un criminal de război, ca Antonescu, dar a fost în acelaşi timp slugă a ruşilor. Dacă Regele ar fi trebuit să fie un criminal de război, Antonescu chiar a fost un criminal de război, însă Băsescu, în aceeaşi situaţie, ar fi făcut exact ce a făcut Mareşalul! Bun, dincolo de faptul că preşedintele a învăţat istorie după ureche, ori din „producţiile” lui Gheorghe Buzatu, alt „reabitolog” al Mareşalului, D-Sa este împotriva poziţiei oficiale a statului român în ce priveşte regimul Antonescu, cu valul său de naţionalism şi antisemitism şi presărat cu mii de evrei asasinaţi. Mă întreb ce părerea au despre asta intelectualii dumisale de buzunar, în frunte, desigur, cu Vladimir Tismăneanu. Că doar preşedintele a nimerit-o la fix – peste cîteva zile are loc comemorarea de şaptezeci de ani a Pogromului de la Iaşi! Cînd mă gîndesc că D-Sa este şi şeful armatei, se sparie gîndul că mîine, poimîine lansează în faţa oştirii strigătul: „Soldaţi, vă ordon treceţi Prutul!”. Sau Nistrul, sau Dunărea, sau Tisa, în funcţie de dispoziţie şi de noile învăţături istorice pe care va dori să ni le predea. Şi încă putem spune „Har Cerului!” că România nu este vreo putere nucleară, să aibă butonul roşul la îndemînă!

E un lucru obişnuit ca şefii de stat să mai scape cîte-o trăsnaie, să mai facă şi cîte o nefăcută. Dar parcă alde Berlusconi ori Sarkozy mai o limită, nu recidivează non-stop. În fapt, în momentul de faţă, nu cunosc decît doi preşedinţi cu acelaşi apetit fără limită pentru scandal şi abuz personal, mă refer la Alexandr Lukaşenko şi la Hugo Chavez. Pe Putin nu-l amintesc, pentru că e mai abil, joacă mai bine rolul unui preşedinte „normal”, avînd şi avantajul plăcintei de Medvedev pe care o scoate la înaintare pe post de preşedinte de mucava. Deci, Lukaşenko şi Chavez. Niciunul dintre ei nu conduce popoare fericite. În Belarus, opoziţia, presa independentă, societatea civilă se antrenează mai mult prin puşcării, iar în Venezuela, se moare pe capete în revoltele din puşcăriile superaglomerate… Bine măcar că sîntem în Europa, adăpostiţi cumva în această gîndire nelalocul ei de instituţiile euro-atlantice.

Securismul ca patriotism

Saturday, May 21st, 2011

După controlarea, cu rezultate destul de slabe de altfel, a breslei politrucilor şi a celei a jurnaliştilor, CNSAS a ajuns la scriitori şi la alte categorii de intelectuali, precum universitarii cu funcţii de conducere. Cele cîteva zeci de cazuri de deconspirare de pînă acum au produs reacţii dintre cele mai diferite. Motanul Felix continuă să nege colaborarea şi după ce Justiţia a confirmat, ba chiar şi reconfirmat, pe baze de noi probe, din dosarele rudelor ce au căzut victime turnătoriilor sale, verdictul iniţial al CNSAS. Dna Mona Muscă a pierdut în instanţă şi pare să se fi împăcat cu gîndul deşi activitatea dumisale de colaborare cu Securitatea nu ajunge nici pînă la genunchiul broaştei prin comparaţie cu randamentul celui citat anterior. Vreo doi juni, pe vremea aceea, scriitori confirmă colaborarea, dar o pun pe seama şantajului exercitat de organe pe motivul unor prietene lăsate însărcinate şi dez-însărcinate în condiţiile momentului, deci ilegal. Asupra altuia s-ar fi exercitat presiuni cu eliminarea din facultate, în vremea stagiului militar efectuat înainte de începerea studiilor. Un altul nici nu mai aşteaptă să fie deconspirat, o face el însuşi, iar motivul e de genul celor amintite mai sus, şi primeşte laude de la dl Nicolae Manolescu. Ceea ce nu a primit şi Ceahlăul prozei româneşti de azi, care a negat colaborarea chiar şi după ce au apărut documentele incriminitorii, dintre care o mică parte sînt citate în acţiunea deschisă de CNSAS în instanţă, care urmează să stabilească verdictul. Documentele arată destul de clar condiţiile colaborării, dar nu mă voi pronunţa definitiv înaintea instanţei. Cert este că CNSAS susţine că relaţia Ceahlăului cu pricina e clară, în vreme ce impricinatul socoteşte că, de fapt, el s-a folosit de Securitate pentru a apăra literatura română şi pe scriitorii români, neavînd nimic  de cîştigat personal! În cele din urmă, nu e deloc exclus să reiasă că instituţia represivă şi marele scriitor s-au folosit reciproc şi şi-au făcut una altuia şi unul alteia servicii reciproce.  Că tot trăiam într-o epocă în care partidul aplica în politica externă – dar cum se pare şi internă! – principiul „avantajului reciproc”.

Mărturisesc că, văzînd cîtă lume bună cade din dosare, m-am simţit de cîteva ori complexat, cum mă simţisem şi cînd am răsfoit Dicţionarul Gay, editat acum vreo zece ani de Nemira, cînd am constatat ce puţini par să fie oamenii remarcabili de orientare heterosexuală, din toate domeniile legate de creativitate. În  privinţa turnătorilor, pînă acum, ba mă simţeam complexat, ba îmi mai trecea. Acum, însă sufletul meu este pus la grea încercare! Tocmai a fost deconspirat ca vajnic colaborator al Securităţii un prorector al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, universitatea mea. Este vorba despre prof. univ. dr. Gheorghe Popa, care este şi preot în acelaşi timp, ceea ce, trebuie să recunoaştem, sună ca dracu`! Şi asta deşi nu e singurul cleric sau ierarh deconspirat. Însă, dacă acolo, în biserica lor – că este tot mai greu s-o mai socotim a noastră! – , se acoperă şi se apără unii pe alţii cu o îndîrjire demnă de o cauză mai bună – să ne amintim că BOR s-a opus oficial deconspirării colaboratorilor din zona cultelor –, dl profesor preot este, totuşi, prorector într-o instituţie civilă,  laică, iar aceasta ar trebui să reacţioneze cum se cuvine. Oricît de atent am fost, n-am auzit vreo vorbuliţă, ca să nu vorbesc despre o decizie, a colegilor dumisale din Biroul Senat sau din Senatul universităţii mele.

Bun, dacă motivele ce i-au împins la colaborare pe cei amintiţi la început, ba chiar şi reacţiile lor – de la asumare la negare – intră într-o anumită logică naturală, ca să spun aşa, explicaţia dlui prorector m-a lăsat fără reacţie zile în şir, pînă acum cînd scriu acest articol. Ei, bine, preotul nostru a acceptat angajamentul cu Securitatea şi i-a devenit vajnică anexă din… patriotism! Nu, Dsa n-a suporat presiuni şi şantaje, nu-i era teamă că alesese cariera de preot într-un regim al ateismului militant, nu, nimic din toate acestea. Dl prorector s-a pus în slujba poliţiei politice a unui regim inuman şi ateu pînă la militantismul constant din dragoste de ţară! Pe cale de consecinţă, cine n-a acceptat să colaboreze cu Securitatea nu era patriot, iar cine s-a opus într-un fel sau altul regimului apărat de dl prorector era chiar un duşman al patriei! Ce chestie, este exact logica Securităţii. Că dl prorector a cedat atunci, poate aş mai înţelege, dar că, la douăzeci de ani de la prăbuşirea regimului comunist, gîndeşte încă ca un „activist de partid cu sarcini speciale” – e definiţia oficială a „lucrătorului” de Securitate, este mult mai greu de înţeles! Alo, Biroul Senat, se aude ceva sau mi se pare mie?

După ei, potopul!

Monday, April 11th, 2011
Se pare că vămuirea salariilor bugetarilor şi a pensiilor nu a condus la rezultatele scontate. Se moare încă prea puţin în România şi bugetul nu face faţă să-i întreţină pe prea numeroşii  încă vii. Nu par destule nici cele 3 – 4 milioane de români plecaţi unde au văzut cu ochii în căutarea mijloacelor de a supravieţui – ei şi membrii familiilor lor rămase în ţară. Aşa că lupta împotriva excedentului de populaţie a urcat pe „noi culmi de proges şi civilizaţie” – scăparea de sub control a preţului benzinei, care a trecut pragul psihologic de 6 (şase) lei litrul, într-o ţară care-şi asigură, în principiu, jumătate din necesar din resursele interne şi, pe cale de consecinţă, creşterea galopantă a preţurilor la produsele de bază, de au ajuns loboda şi pătrunjelul un fel de trufandale, dacă nu chiar trufe importate din Franţa.
Dar tot nu e destul, tot nu se ajunge guvernul cu banii, deşi s-a îndatorat, de fapt, ne-a îndatorat la FMI, Banca Mondială şi UE pentru cîteva generaţii. În afară de creşterea impozitelor, scăderea veniturilor, genialul guvern Boc, al cincilea sau al şaselea, naiba ştie!, sau poate preşedintele, ceea ce e cam acelaşi lucru, nu face nimic, pentu că nu ştie nimic.  Ba da, ştie, tocmai ce-a închis vreo 67 de spitale, să nu aibă unde ajunge nenorocitul care-a a avut neşansa să-l prindă vreo boală la vreme de criză. Privesc la TV şi mă frec la ochi – nu-mi vine să cred văzînd bolnavii lăsaţi părăsiţi în spitalele închise, medicii ajunşi pe drumuri, bolnavii de SIDA rămaşi fără tratament. Mai văd oamenii căzînd seceraţi de moarte în faţa porţilor spitalelor închise. Nu, nu văd asta pe televiziunile „duşmănoase”, Realitatea TV sau Antena 3, ci în jurnalele posturilor naţionale de televiziune. Mai întîi dl Arafat, care-mi plăcea pe cînd inventase SMURD-ul, dar mă desgustă de cînd pentru un post de secretar de stat minte de la ochi, apoi însuşi premierul, aflat în campanie electorală pentru conducerea PDL, pe undeva prin ungurime, au ţinut să ne asigure că nu există nici o legătură între închiderea spitalelor şi cei care mor la porţile lor! De parcă un prim ajutor, poate  salvator sau poate nu, dar asta nu se poate şti dinainte, le-ar fi stricat acelora porniţi pe un drum fără de întoarcere.
Între timp, aceşti ipochimeni îşi umplu energic – deşi nu doar din energie! –  buzunarele nu atît pe spatele nostru, cît pe vieţile noastre, prin toate matrapazlîcurile imaginabile şi inimaginabile, printr-o paletă de contracte clientelare ce rivalizează în diversitate cu însuşi curcubeul. După ei, de bună seamă, potopul. Dar după cum merg lucrurile, mă întreb dacă, după ce trece şi acest potop, după ce se termină şi această incredibilă domnie a nepăsării şi a fărădelegii, nu va veni şi timpul în care „totul se plăteşte” – şi nu în bani. Deja aceste doamne şi aceşti domni aproape au început  să solicite acuzaţia de tentativă de genocid. Iar la aşa faptă, în cazul unui asemenea delict, tentativa se pedepseşte!

One Year After

Sunday, April 3rd, 2011


Pe 19 martie 2010, în urmă cu un an şi aproape două săptămîni, apărea aici A treia oară ai să rămîi… , prima postare de pe acest nou blog personal. Am uitat să marchez momentul atunci, dar cred că nu e prea tîrziu. Era al doilea blog de autor şi al treilea cu totul, dacă îl socotesc şi pe cel de pe platforma VoxPublica. Primul, înfiinţat în 2003, dispăruse în neant în timpul campaniei din 2004, după ce publicasem, la rînd, trei editoriale despre Adrian Năstase, ceea ce, în cazul meu, însemna contra acestuia. Cum şi de ce a dispărut respectivul blog n-am reuşit să aflu nici pînă astăzi, probabil aşa a fost să fie. Îmi mai amintesc totuşi că, înainte de dispariţie, devenise ilizibil, toate fonturile româneşti devenind un fel de hieroglife, ca şi cum ar fi fost supus unui proces eronat de convertire. Cel de pe VoxPublica însă poate fi consultat şi acum, deşi l-am introdus în lichidare pe la începutul anului trecut, odată cu apariţia celor trei bloguri de politicieni pe platformă – între timp, dl Preda şi-a retras blogul dumisale, fapt care merită salutat şi am şi făcut-o la momentul potrivit.

Într-un an de zile, am postat aici circa 55 de texte, ceea ce ar da o medie de unul pe săptămînă, dar statistica asta este înşelătoare. Au fost săptămîni în care am postat şi două, chiar trei articole, şi intervaluri de două-trei săptămîni, de cîteva ori, chiar o lună, în care n-am postat nimic, ba chiar mă gîndeam să închid prăvălia din pricina programului meu foarte încărcat, care include şi vreo trei-patru rubrici săptămînale şi două lunare. Dacă n-am făcut-o e din pricina Dumneavoastră, a voastră, a cititorilor constanţi sau episodici. Cînd fiecare text a fost însoţit de măcar 50 – 60 de comentarii, cu o medie de peste 150 comentarii pe text, parcă nu-ţi vine să te opreşti, fie şi dacă resimţi uneori un fel de oboseală cronică chiar şi la gîndul de a scrie. Adesea, comentariile cu pricina au declanşat dezbateri mult mai interesante decît textul de plecare, ceea ce mi s-a părut încurajator, nu, Doamne iartă!, lezant în vreun fel. Credinţa mea statornică este că dacă un text, sau o culegere de texte, nu declanşează o dezbatere degeaba mai este scris, aşa că sînt bucuros că n-am scris chiar degeaba. Nu are sens să nominalizez campionii cantitativi şi calitativi ai comentariilor, pe de o parte pentru că ar fi imposibil să nu uit pe cineva, pe de alta pentru că, oricum, comentatorii mei se ştiu foarte bine între ei. Aş vrea însă să precizez altceva – mulţi dintre ei m-au însoţit şi în aventura de cîţiva ani de la Cotidianul, şi pe VoxPublica, şi/sau mă însoţesc acum la rubricile din Adevărul, Observator Cultural şi iaşuluniversitar.ro, ceea ce mă bucură şi mă onorează.

În sfîrşit, vreau să mulţumesc oaspeţilor mei nu doar pentru prezenţa lor activă, ci şi pentru faptul că mă ajută să întreţinem aici un spaţiu al dezbaterii civilizate. Ca şi în celelalte experienţe de această natură, nu moderez. Am intervenit doar de două ori, într-un an, pentru a şterge două comentarii insultătoare. Nu la adresa mea, că eu sunt obişnuit şi cu mojiciile, ci a unor participanţi la dezbatere. Nu-mi place, totuşi, să văd cum sînt injuriaţi oaspeţii în casa mea. Faptul că a fost nevoie doar de două intervenţii – dacă ar fi să compar limbajul de aici cu limbajul de pe alte bloguri sau forumuri, am putea crede că sîntem într-un pension de măicuţe, deşi nu sîntem! – de-a lungul acestui an spune multe despre civilitatea asociaţiei noastre non-formale şi deschise. Încă o dată, vă mulţumesc. Mergem mai departe.

Adrian Severin – un prost ca toţi proştii…

Tuesday, March 22nd, 2011

Pe blogul său, Dorin Tudoran are un articol devastator despre Adrian Severin de la naşterea sa politică şi pînă la recenta păţanie cu luarea de mită, în calitatea sa de membru al Parlamentului European. Articolul poate fi citit la adresa http://www.dorintudoran.com/2011/03/22/carasul-de-severin/#more-7658 . În mod normal, după un aşa articol, nu mai rămîne mare lucru de spus. Dacă spun, totuşi, cîteva cuvinte nu este pentru că aş dori să concurez cu talentul de polemist şi pamfletar al prietenului meu transatlantic, ci doar pentru că acest exemplu de corupţie la nivel european – iaca, exportăm şi corupţi! – trebuie pus la stîlpul infamiei, mai ales că făptuitorul nici măcar nu are atît obraz încît să-şi dea demisia din PE, după cum au procedat colegii săi, de fapt complicii, un austriac şi un sloven, demascaţi de aceeaşi ageră presă din Perfidul Albion.

Ca să fiu sincer, am fost printre cei, puţini cred, care n-au avut nevoie de înfruntarea dintre dl Severin şi formula apei ca să-mi dau seama că acesta este un prost fără pereche. Aparenţa însăşi a dumisale, cu ridicatul pe vîrfuri, mişcările studiate şi vorbirea afectată, dar fără bob de conţinut, ci doar cu o invazie neplăcută de neologisme, pînă la urmă, întreaga atitudine afectată, gomoasă, toate acestea urlau a prostie fudulă de la mii de leghe distanţă. Însă întîmplarea cu apa, nici măcar grea, cum e la modă acum cu Japonia, a fost o confirmare utilă, gîndindu-mă că-i va mai trezi şi pe alţii din cvasi-hipnoza severiniană. Nu i-a trezit însă chiar pe toţi, de vreme ce cariera sa publică a continuat, ba chiar pe unii nu i-au trezit nici prostiile ulterioare – trimiterea Tătucăi Neculai, căruia de copil îi dăruia buchete de flori cu prilejul vizitelor, spre nişte origini tătare sau celebra „listă a lui Severin”, listă pe care, cum s-a văzut, n-o avea, iar dacă ar fi avut-o, n-ar fi trebuit s-o aibă! Stau şi mă întreb cîţi vor mai rămîne sub hipnoza acestei nulităţi corupte şi în urma actualului scandal de corupţie continental. Cînd eşti parlmanetar european, cînd te mai socoţi pe deasupra şi „incomod”, fără îndoială că trebuie să fii un prost fără pereche ca să pui botul, vorba lui Dorin Tudoran de „caras”, la capcana, nici măcar extraordinar de elaborată, pusă la cale de jurnaliştii englezi. Iar să te aperi cum a făcut-o dl Severin, presupune un nivel şi mai înalt de prostie! Publicaţia londoneză este eurosceptică şi „ de scandal”? Păi, ce-ar fi dorit dl Severin, să fie prins şi demascat de o revistă a tinerelor călugăriţe sau de oficiosul vreunei asociaţii europene a poeţilor sonetişti? Păi, de cînd lumea, de cînd există presă, asemenea teme sînt apanajul ziarelor de investigaţie şi chiar de scandal! Pînă, la urmă, ce e mai scandalos, că un ziar denunţă un caz clar de mituire a unor membri ai PE, sau fapta acestora? Dl Severin n-a avut nici măcar mintea celorlaţi făptaşi – cum a izbucnit scandalul, austriacul şi slovenul s-au luat de mînuţă, cum fuseseră şi după bani nemunciţi, şi au demisionat imediat din PE. Dl Severin însă nu, stă cum capra rîioasă cu coada pe sus şi ne explică tuturor – conferinţa de presă a fost penibilă, dar ce poţi aştepta de la o persoană penibilă întrutotul? – că nu era vorba de mită, ci de acordarea unei consultanţe, deşi înregistarea efectuată cu camera ascunsă relata în detalii, traseul mitei, traficul de influenţă etc, pe scurt actul de corupţie.  Dar dl Severin nu demisionează, nu, ci, de la înălţimea găunoşeniei dumisale giganteşti, concede să se retragă, în ţară, din funcţiile de conducere din PSD, iar în Europa, din grupul parlamentar socialist, urmînd să rămînă, ca să spun aşa, un fel de „independent”! Dl Severin este atît de prost încît, în loc să-şi dea demisia şi să vină naibii acasă cu coada între picioare, stă cu ea ridicată pe sus şi aşteaptă să fie demis. După declaraţiile colegilor dumisale europeni şi ale preşedintelui grupului socialist, nici nu va avea foarte mult de aşteptat declanşarea procedurilor!

Domnul presedinte are probleme. Cu aritmetica

Tuesday, March 15th, 2011

Fiind luni seara invitat la TVR, dl presedinte ne-a mai lansat cîteva petarde, basca niste fumigene. Cînd te învîrti numai printre serviciile de (dez)informare si ti-l iei drept consilier pe un sociolog pîrît, ma refer la dl Lazaroiu, probabil ca nu te mai poti abtine. Aproape fara sa respire, multiubitul si stimatul ne-a explicat ca trebuie sa revenin la sincronizarea alegerilor parlamentare cu cele prezidentiale, fiind chiar dispus sa renunte la un an din mandatul actual, asa pentru binele tarii, care nu si-ar putea permite sa aiba, în urmatorii patru ani, alegeri în fiecare dintre acestia. Mai întîi, constat ca dl presedinte are mari probleme cu aritmetica! Ultimele alegeri parlamentare au avut loc în 2008 si, în conformitate cu Constitutia, urmatoarele trebuie sa se desfasoare în 2012, mandatul deputatilor si sentatorilor fiind de patru ani. Pe de alta parte, mandatul prezidential este acum de cinci ani, ultimele alegeri s-au petrecut în 2009, deci, în conformitate cu Constitutia actuala, se încheie în 2014. Este limpede ca, daca procedam la modificarile propuse de presedinte, acesta ar trebui sa renunte nu la un an, ci la doi ani de mandat! Cred ca unul s-o fi ratacit prin studio, ori în mintea probabil nu foarte limpede a presedintelui, care iar manifesta un tremur ciudat al mîinilor, ba chiar si al corpului. Bine, pentru mine renuntarea la doi ani a fi mai buna decît reducerea actualului mandat cu un singur an. Ca sa fiu sincer, as fi preferat ca dl Basescu sa nu mai fi candidat si a doua oara, ba chiar cred ca, daca n-ar fi fost nici macar o singura zi presedinte, as fi fost de-a dreptul fericit, pentru ca ar fi fost mult mai bine pentru noi, pentru tara, poate chiar si pentru Domnia Sa.

Deci, România nu-si poate permite patru rînduri de alegeri în patru ani? Dar de ce, Doamne iarta-ma? Democratia chiar asa se cladeste si se consolideaza, prin alegeri, alta metoda înca n-a fost descoperita. Pe deasupra, propunerile dumisale au nevoie de o modificare a Constitutiei, deci de o comisie constitutionala care sa faca proiectul de interventie în textul actual, o trecere a proiectului prin ambele Camere ale Parlamentului si un referendum. Nu cîstigam nimic în ceea ce priveste timpul, în realitate. Decît sa pierdem timpul cu modificarea în acest sens a Constitutiei, mai bine trecem la o republica parlamentara, alaturi de monarhia constitututionala, cea mai democratica forma de guvernamînt. Sefia statului devine o functie simbolica, de reprezentare, si n-ar mai introduce factori suplimentari de tensiune în viata politica. Presedintele ar fi ales de Parlamentul nou ales, deci nu s-ar mai consuma inutil bani pentru a alege iarasi vreun ipochimen care sa încalece guvernul, Constitutia si pe noi toti ori de cîte ori îi trece asta prin cap.

Daca ramînem la actuala forma de guvernamînt, e limpede ca alegerile parlamentare si cele prezidentiale, pe care ne-am chinuit atît sa le despartim, nu trebuie reunite. Suprapunerea lor, cu candidati la presedintie pe post de locomotive, risca sa distorsioneze din nou performantele partidelor, sa falsifice, în fapt, rezultatele alegerilor pentru Parlament, singura institutie politica menita sa asigure o reprezentativitate cît mai corecta a vointei populare. Asa ca dl presedinte sa ne mai lase cu ideile dumisale politice geniale si, mai bine, sa încerce sa faca pace în partidul dumisale de suflet – peste care tocmai a turnat gaz luînd apararea lui Boc împotriva lui Blaga –, unde taberele, care s-au cam separat deja, abia se mai stapînesc sa nu înceapa marea încaierare!