Aşteptîndu-l pe Godot

După cum am convenit într-o discuţie telefonică cu maestrul Şerban Foarţă, după declaraţiile intempestive de marţi-seara, comise cu prilejul numirii dlui Diaconescu în fruntea Externelor, după binevenita demitere a ciocoiului ce ocupase funcţia mai înainte, amîndoi am aşteptat discursul de astăzi mai ceva decît personajele lui Becket  pe Godot. Şi nu doar noi! De aproape două săptămîni, cam toţi românii, de varii convingeri politice, religioase şi filosofice, ba chiar şi de ambe sexe, din faţa televizoarelor sau din zăpezi, aşteptau vocea prezidenţială. Mai ales că declaraţiile din ziua precedentă ne măriseră straşnic pofta. Dar la pomul lăudat să nu te duci cu sacul! L-am aşteptat noi pe Godot şi ne-am procopsit cu o vorbire aşa de mălăiaţă, că parcă se turnase un butoi de bromură în marea de cuvinte. Nici tu demisie spectaculoasă – „un preşedinte nu demisionează pe vremuri de criză”, cum a spus prezidentul, chiar dacă este un element central al crizei –, nici tu demitere a premierului – deşi, afirmînd că, dacă ar fi condus D-Sa PDL ar fi fost bine condus, a afirmat indirect că dl Boc e şofer prost şi, dacă aşa este, cum naiba ar putea acesta conduce bine un guvern? – , nici măcar o biată remaniere guvernamentală. Deşi căpitan de vapoare de meserie, cum ne-a reamintit, preşedintele în funcţie n-a sesizat că, la aşa vreme furtunoasă, ar fi fost cazul să lase ceva lest, să nu se scufunde, Doamne fereşte!, corabia. Din tot ce-a spus preşedintele, n-a răzbătut nimic menit să liniştească spiritul oamenilor revoltaţi sau care să relanseze un bob de speranţă. Asta mă face să cred nu doar că nu are soluţii – asta era evident şi înainte de a ni se adresa! –, dar şi că el însuşi nu mai crede în liniştea socială. Aş vrea să fiu un profet mincinos, dar, sincer fiind, mă aştept la ce este mai rău în ceea ce priveşte starea de spirit a revoltaţilor şi a populaţiei în general. Păi, decît aşa discurs, mai bine îl ţinea pe cel apocrif publicat pe blogul dlui Tolontan în noaptea de marţi spre miercuri!

O schizoidie normală

Într-o dezbatere televizată ce a urmat discursului, dna deputată Săftoiu a afirmat că Băsescu din discurs nu este adevăratul Băsescu, cel veritabil fiind de regăsit în declaraţiile dezlănţuite de marţi. Ar fi excelent dacă lucrurile ar sta aşa, măcar am şti de unde şi cum să-l luăm pe dl preşedinte. Din păcate, lucrurile sînt mult mai complicate. Dl Băsescu de miercuri seara este la fel de adevărat ca şi cel de marţi seara, D-Sa manifestînd toate semnele unei structuri schizoide – atenţie, n-am spus schizofrene, deci ne situăm în interiorul normalului, chiar dacă la o extremă dificilă a acestuia! Dl Băsescu este adevărat şi cînd plînge pe umărul lui „dragă, Stolo” şi cînd face crize de furie sau urcă băut la volan. Este autentic şi cînd pune mîna pe telefon şi intră in direct la emisiunile de televiziune, dar şi cînd se închide două săptămîni în Palat şi tace cu obstinaţie. Este autentic şi cînd trage sforile pentru europarlamentizarea Ebei şi cînd combate vehement, din gură!, corupţia. Această structură este interesantă pentru psiholog, poate da artişti colosali, dar cade groaznic cînd vine vorba despre un ins care gestionează puterea – şi încă multă putere! D-Sa crede sincer că, prin tot ce face, modernizează statul şi conduce România, cum credea un predecesor al dumisale, însă acela ieşit din normalitate, „spre noi culmi de progres şi civilizaţie”. Doar că, în acest stil, o va moderniza pînă nu va rămîne piatră peste piatră şi nici nu ştiu cîţi dintre noi vor mai putea evalua „modernizarea” cu pricina! Da, România de după mandatele dumisale va fi alta, cu totul alta, dar mă tem că nu neapărat, măcar nu în toate privinţele, una mai bună!

Nu sînt un dictator

Dl Băsescu are dreptate, nu, nu este un dictator, pentru că nu-i permit condiţiile externe actuale în care se află România, mai ales apartenenţa la UE şi NATO şi datoriile acumulate de ţară. D-Sa este numai un lider autoritar, fiindcă numai atît e posibil în situaţia datp. Dar, ca în gluma aritmetică cu 2 + 2 = 4, asta tare îl mai enervează. Toate datele de structură, amintite sumar în pasajul anterior, cuplate cu  experienţa dumisale profesională anterioară, în stucturi militarizate – şi pe mare, dar şi pe uscat, la Anvers – îl predispun către un stil autoritar, iar în condiţii favorabile, chiar dictatorial. E o structură similară cu cea a dictatorului Lukaşenko din Belarus, a autocratului Putin, care conduce cu mîna de fier Rusia, chiar dacă e doar premier!, sau a venezuelianului Hugo Chavez, dintre cei actuali şi cunoscuţi. Şansa noastră este apartenenţa la structurile europene şi euroatlantice, altfel… Să ne imaginăm o clipă că ar fi fost ultimul secretar general al PCR! Păi, dacă am fi putut face comparaţia, Ceauşescu ni s-ar fi părut un biet copil! Sau să ne imaginăm că ar fi fost în postura dlui Iliescu imediat după 1990. Păi, Iliescu chiar ar fi părut o biaţă bunicuţă, pe care o ajuţi să treacă strada!

Nu am nimic de schimbat

Şi în această privinţă, preşedintele are dreptate! La structura sa interioară, la experienţa sa anterioară şi la vîrsta pe care o are, orice efort de schimbare a comportamentului dumisale este sortit eşecului. Da, preşedintele nu are nimic de schimbat în ceea ce-l priveşte, dar nu pentru că ar fi perfect, cum pare să-şi imagineze – deşi nişte mici greşeli personale a catadicsit să-şi recunoască! – , ci pentru că este imposibil să se mai schimbe. Aşa că, de vreme ce l-am ales şi, apoi, deşi cam arătase cum este şi ce poate!, l-am reales, va trebuie să-l ducem în spate încă vreo trei ani. Dacă nu se întîmplă vreo minune şi nu ne ţine un alt discurs în care să ne anunţe că se retrage. Deşi, asta chiar ar fi o minune: structurile de acest fel nu pleacă de bunăvoie. Aş vrea să nu se întîmple ceva în genul unei profeţii sumbre care a făcut-o cineva, poate InimăRea, pe acest blog, în comentariile la un articol anterior – „ăsta moare cu noi de gît!”. Ferească Sfîntul! Chiar nu ştiu ce evaluare aş putea face în ceea ce priveşte viitorul, fie şi cel mai apropiat. Deocamdată, constat că situaţia de după susţinerea istoricului discurs nu e diferită de cea dinaintea acestuia. Poate doar tensiunea socială este, acum, puţin mai mare. Demiterea dlui Baconsky n-a fost o supapă suficientă…

Ceea ce am afirmat în articolul trecut şi în articolul de marţi din Adevărul, se confirmă pe zi ce trece – protestele începute cealaltă vineri sînt doar în primul rînd împotriva puterii, dar ele vizează clasa politică în ansamblul său. Nu sînt sigur că defazata noastră clasă politică a înţeles asta, deşi semnele au fost destul de clare. După expulzarea din mulţimea protestatarilor a „preşedintelui poporului” de la televiziunea cu aceeaşi poreclă, a venit rîndul dlui Columbeanu Jr, care-şi imagina că merge la un local de fiţe, să păţească acelaşi lucru, deşi abia-şi anunţase candidatura la Primăria Capitalei. Dl Ludovic Orban, mai greu de cap probabil, a avut nevoie chiar de două avertismente – a doua oară fiind cu greu scos de jandarmi din mîinile mulţimii – ca să priceapă asta. Mă rog, asta e mai mult speranţa mea, care ţin la integritatea fizică a deputatului, decît vreo certitudine – nu poţi şti niciodată în ce direcţie o ia dl Orban după ce dansează olecuţă pe mese ori îşi imaginează că e lăutar de carieră. Acelaşi lucru s-a petrecut, de altfel, şi la mitingurile de mai mici dimensiuni din celelalte oraşe, unde politrucii, indiferent de culoarea politică sau de poziţia în sistem, au fost avortaţi prompt în afară de către protestatari. În speranţa că măcar unii dintre politruci, chiar dacă surzi, măcar ştiu să citească – sigur, nu e vorba despre analfabetul ministru de interne! –, protestatarii au şi scris asta pe puzderie de pancarte. N-am senzaţia că distihul „PDL şi USL / aceeaşi mizerie” ar fi un strigăt entuziast în favoarea opoziţiei politice! Nici că alt slogan – „Vă rugăm să ne scuzaţi / Nu producem cît furaţi” – s-ar adresa numai hoţilor din PDL. Lumea n-a uitat cît s-a furat pe vremea guvernării pesediste şi nici nu are cum să nu observe că, în teritoriu, furtul şi corupţia mai dă încă semne de „pluralism”. Prin urmare, întreaga clasă politică trebuie să fie atentă la aceste proteste de stradă, mai puternice în Bucureşti, dar multiplicate cam în toată ţara, care exprimă un protest global pentru modul în care, după mai bine de douăzeci de ani de pluralism, se face politica la noi. Repet ce-am spus şi în articolul trecut: partidele care vor înţelege gravitatea acestui semnal vor purcede la reforma lor internă – programe politice, proiecte de reformă, schimbarea „mutrelor” – se vor salva în anume măsură, celelalte se vor duce în neantul din care au ieşit.

Puterea – imbecilitatea primelor reacţii

Primele reacţii ale reprezentanţilor puterii sînt pe deplin reprezentative pentru o gaşcă politică – cu vagi tuşe intelectuale – care a crezut că poate guverna în deplin dispreţ faţă de Constituţie, faţă de opoziţie, de pe poziţii de forţă şi, mai ales, cu deplina desconsiderare a cetăţenilor care i-au aburcat în fruntea bucatelor. La început, protestatarii au fost etichetaţi drept „viermi”, „pegră” – asta e formula distinsului intelectual transoceanic şi anticomunist dl Vladimir Tismăneanu! -, ba chiar şi cu un cuvînt, care-mi scapă acum, împrumutat de la dl Mircea Badea. Probabil, cele mai incredibile jigniri au fost aduse populaţiei revoltate de dl Baconski, ministrul de Externe, pe 16 ianuarie, pe blogul personal. Deşi între timp, conducerea partidului a recunoscut legitimitatea protestelor, iar dl ministru conduce o echipă de negocieri cu asociaţiile profesionale şi societatea civilă, n-am observat să fi scos scabroasa postare. Iar cele mai duioase limbi aplicate dosului prezidenţial – de care unii, precum dna Pora şi dl Cărtărescu, par să se depărteze, alungaţi de duhoare – aparţin dlui Traian Ungureanu, într-o emisiune cu dna Zoe Petre, din 20 ianuarie, de pe Realitatea TV. Este incredibil cum oamenii de la care ai aştepta mai mult se manifestă ca nişte ciocoi care, deprinşi cu privilegiile, au uitat complet de alegători, de cetăţeni. Între timp, puterea a luat în sfîrşit act de faptul că protestele sînt legitime şi deplînge violenţele. Pe acestea, le deplîngem cu toţii, doar că observăm că s-au produs la instigarea puterii şi a robocopilor acesteia. Protestele au început de la o „aroganţă” a preşedintelui care n-a mai avut loc în paharul nemulţumirii. Cît priveşte violenţele, ştie acum toată lumea că sînt provocate de „ultras” şi de agenţii provocatori introduşi în mulţime. Ştie toată lumea, mai puţin puterea şi robocopii săi! Astfel încît, atunci cînd încep ripostele robocopilor la violenţele „ultras”, nu ştiu cum se face dar încasează lovituri mai ales demonstranţii nevinovaţi, care sînt luaţi cu salvarea, în vremea ce „ultras” sînt, eventual ridicaţi de dube şi eliberaţi la secţiile de poliţie, să nu rateze provocarea violenţelor de a doua zi.

Prinsă cu treaba, puterea n-a avut timp să comunice!

Gogoriţa din titlu aparţine dnei Elena Udrea, comisă într-o declaraţie de ieri, după ce a recunoscut legitimitatea protestelor de stradă, ceea ce e exact, şi a acuzat opoziţia că instigă la violenţă, ceea ce este un fals caracteristică – n-o fi opoziţia noastră genială, şi nu e!, dar nici atît de tîmpită nu este. Puterea n-a avut timp să comunice? Păi, puterea a comunicat mereu, numai că a făcut prost, de parcă i-a luat Dumnezeu minţile! Cînd a guvernat mai mult prin OUG şi asumări ale răspunderii – uneori, simulînd consultări cu interesaţii, de cele mai multe ori, nemaiobosindu-se cu asta –, puterea a comunicat despre proasta sa relaţie cu democraţia parlamentară. Cînd preşedintele s-a amestecat în treburile Justiţiei, în tot felul de chestiuni care nu ţin de fişa postului său, ne-a comunicat dispreţul său faţă de Constituţie. Iar cînd a umplut spaţiul public de hăhăieli, glumiţe de tavernă şi insulte adresate mai tuturor categoriilor sociale separat şi, uneori, tuturor laolaltă, tot asta a făcut, a comunicat părerea sa sinceră faţă de un popor căruia i-a cerşit de două ori – ba chiar de trei, dacă punem şi referendumul – încrederea şi votul. Doar că popoarele narcotizate se mai şi trezesc, cum are prilejul să observe de mai bine de o săptămînă. Dar să revenim şi la dna Udrea, care se plîngea de lipsa timpului de a comunica cu poporul. Cînd călărea caii prin herghelii, nu comunica? Cînd îşi băga furca în subţionară ori agita mopul, nu comunica? Cînd îmbracă ţoale folclorice sau, din contra, îşi plimba fustiţele scurte şi genţile de firmă pe la inaugurări de telegondole, piste de schi sau săli de sport construite în sate depopulate, ce făcea? Păi, comunica, însă cît se poate de prost! Cît priveşte munca în sine, eu îmi amintesc un singur detaliu – blocarea fondurilor de la UE pentru ministerul pe care îl conduce, vreme de circa un an, din pricina manierei clientelare de acordare a acestora, a manevrelor de partid şi de stat în judecarea proiectelor. Să mai mai amintesc că unii miniştri au zburat pentru că şi-au acordat finanţările – sau spaţiile din patrimoniul de stat – în familie… Şi acestea sunt tot pilde ale muncii obositoare, ba chiar şi de comunicare!

O prostie mare cît hotelul Ritz

Poate cea mai mare pildă de defazare a puterii, de inadecvare la realitate este anunţul de vineri privind acordarea unor drepturi salariale restante poliţiştilor şi robocopilor! În schimb, acestea nu sînt acordate altor categorii de bugetari, deşi unii dintre aceştia şi le-au cîştigat în instanţă! Ce semnal îşi imaginează puterea că transmite, dacă tot se plînge că n-a avut vreme să comunice?! Orice ins, indiferent de nivelul său de pregătire, de vîrstă, de experienţă, va interpreta: a, sunt răsplătiţi cei care dau „la cap”, nu li se satisfac drepturile celor care „repară” capetele stîlcite de cei dintîi, mă refer la medici, nici ale celor care se străduie să „mobileze” capetele cu gînduri, este vorba despre profesori. Nu ştiu dacă dintr-o sinceritate involuntară sau dintr-o prostie cît casa, regimul s-a autodefinit şi şi-a exprimat priorităţile! Aferim, dle Boc & compania dumitale la fel de boccie!

De ce tace preşedintele?

Iată o întrebare de o sută de puncte la care nu cred că avem un răspuns satisfăcător. Avem însă la îndemînă răspunsul clasic şi strămoşesc – „tăcerea e de aur” – dar nu cred că despre asta este vorba. Mai întîi, pentru că preşedintele nu este tăcut, iar cît priveşte aurul e fan al celui de la Roşia Montană, în al doilea rînd, pentru că de data asta o vorbire articulată, începută cu scuze, fără jignii şi etichetări, ar fi avut mai degrabă acoperire în metal preţios. Prin urmare, în varianta optimistă, preşedintele tace pentru că se gîndeşte la muntele de greşeli deja făcute, iar în varianta pesimistă, le pune la cale pe cele care urmează să le facă…

Opoziţia jubilează pentru că actuala putere este contestată mai peste tot – ieri şi azi mitingurile de protest au cuprins pînă şi localităţi îndeobşte blînde sau socotite fiefuri pedeliste. S-a trezit şi blînda Moldovă, măcar la Iaşi, Piatra Neamţ şi Galaţi deocamdată, comentatorii devin tot mai acerbi, de vreme ce un CTP, de pildă, nu se sfieşte să-şi intituleze ultimul editorial, dedicat preşedintelui, Marele Masturbator, iar acesta a circulat în cyberspaţiu cu viteza luminii. Pînă şi fanii incondiţionaţi ai preşedintelui, dna Andreea Pora şi dl Mircea Cărtărescu, au simţit nevoia să se distanţeze critic, ba chiar vehement, de fostul lor idol, e drept la o greşeală de proporţii intergalactice. Deci, opoziţia jubilează şi, pe jumătate, are dreptate – puterea pare luată pe tăvălugul mîniei populare prea multă vreme înăbuşită. Dar are dreptate numai pe jumătate! Dacă ar avea suficientă minte în cap, ar înţelege ceea ce este destul de simplu, pînă la urmă. Şi nu s-ar grăbi ca mireasa la pat să aplaude, nici precum dl Relu Fenechiu, afacerist controversat, anchetat de DNA, şi politician în timpul liber, nu s-ar repezi la mitingul civic de la Iaşi, nici nu şi-ar pune ciracii mai juni să organizeze un miting alternativ. În primul rînd, pentru că, în momentul de faţă, „dialogul” este între putere şi o societate care a mandatat-o să-i rezolve problemele, nu e treaba politrucilor să se amestece în treabă.

În al doilea rînd, iar asta ar trebui să-i pună pe gînduri pe politrucii de toate culorile şi de pe toate poziţiile, cînd o populaţie decide să redevină un popor, cînd ajunge să redescopere valorile patriotismului civic, nu o face pînă la jumătate drumului, nici împotriva doar a unui anume tip de comportament abuziv. De bună seamă, încercările prin care trece acum puterea sînt binemeritate. Pe lîngă incompetenţa şi corupţia, clasice la politrucii românii, aceasta a avut şi imprudenţa să se manifeste  mai arogant, mai nesimţit, mai abuziv, mai discreţionar decît oricare alta de la Revoluţie încoace. Sigur, nu le-ar fi displăcut pesedeilor să se comporte aidoma, numai că pe vremea guvernărilor lor, opoziţia politică mai însemna ceva, presa era o adevărată putere, iar mitingurilor adunau mii, uneori zeci de mii de oameni. Şi, la un moment dat, sare supapa, se aprinde scînteia, de unde nu de aştepţi – de la umilirea inutilă şi forţarea demisiei unui medic, arab de origine, care a făcut şi el imprudenţa să fie competent şi onest, să clădească una din puţinele instituţii funcţionale din România noastră! De bună seamă, într-un ocean de incompetenţă şi corupţie, aşa ceva nu putea fi tolerat. Şi n-a fost. Şi încă de cea mai mare autoritate a statului!

Deci, ceea ce nu ştie, sper doar că „încă”!, opoziţia este faptul că societatea noastră în curs de trezire accelerată, nu se trezeşte numai pentru unii, ci pentru toţi politrucii. Dacă opoziţia îşi imaginează  că poate schimba promisiunile deşarte ale guvernaţilor de acum cu propriile sale promisiuni deşarte, se înşeală. Dacă opoziţia îşi imaginează că poate înlocui programele serioase de guvernare cu marota suspendării preşedintelui, iarăşi se înşeală. Ce să suspenzi? Un preşedinte care a ajuns la o popularitate măsurabilă într-o singură cifră – care, după enorma gafă de mai ieri, s-a mai redus cu cîteva procente? Să suspenzi un cal mort care, chiar dacă mai stă trei ani la Cotroceni, va fi obligat să nu mai scoată nasul afară. Nu de ruşine, de frică. Iată, după gafa de acum săptămîna, nu s-a mai arătat! Dacă opoziţia îşi imaginează că, dezamăgit cumplit de alde domnii şi doamnele Băsescu, Boc, Udrea, Anastase, EBA, Baconski, Oprea, ba chiar şi Frunda, prin anii 90 simpatic, şi tot neamul lor, poporul trezit – pînă la urmă, din pumni! –  se va îndrăgosti brusc de nepotul mătuşii Tamara – cu furăciunile sale neruşinate cu tot! – , de Hrebenciuc, de bătrînul aparatchik Iliescu, de Mitrea, Meleşcanu, Voiculescu, Ludovic Orban, Fenechiu şi, iarăşi, cu tot neamul lor, opoziţia se mai înşeală o dată.

Semnalul dat acum de poporul alegător – ba chiar şi de cel ne-alegător, că am văzut şi copii la mitingul de azi de la Iaşi – nu este adresat exclusiv actualei puteri, ci întregii clase politice a momentului. Am ajuns unde am ajuns prin efortul tuturor politrucilor noştri, fie că a fost succesiv, fie că, adesea, lucrurile s-au manifestat într-o simultaneitate de rău augur. Clasa politică actuală e pe cale să se ducă dracului. Vor rezista partidele care se vor dovedi capabile de o reformă internă rapidă şi de o schimbare reală a „mutrelor”. Cele ce se vor dovedi incapabile, se vor duce naibii. Nici un motiv de îngrijorare – o societate trezită „din somnul cel de moarte”, va şti să-şi creeze altele, ba chiar pe o cale mai sănătoase decît pînă acum, adică de jos în sus!

Astăzi, deşi e vineri, ba chiar în 13, societatea civilă românească a înregistrat prima victorie importantă nu doar de la instalarea regimului Băsescu, ci din ultimii vreo cincisprezece ani! Lucrurile au mers într-o viteză incredibilă pentru ritmul molcom românesc. Acum câteva zile, preşedintele a făcut ceea ce nici un preşedinte serios din lume nu face – a intrat telefonic într-o controversă cu Raed Arafat, care participa la o emisiune de televiziune dîndu-şi cu părerea în chestiuni la care, deosebit de interlocutorul său, evident nu se pricepe – sănătatea, situaţiile de urgenţă, delicatese din astea. A doua zi, Raed Arafat, creatorul uneia din puţinele instituţii româneşti funcţionale, SMURD, apreciată mereu în rapoartele FMI şi Băncii Mondiale, a demisionat din postul de subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii. Ceea ce a urmat, depăşeşte orice aşteptare în ceea ce priveşte capacitatea de ripostă a societăţii româneşti în faţa abuzurilor, corupţiei şi prostiei. Mii de oameni au coborît în stradă la Tîrgu Mureş, Cluj, Sibiu, Timişoara etc, alte mii şi-au manifestat solidaritatea cu medicul de origine siriană pe facebook, puţinele ONG-uri serioase au reacţionat prompt, presa a reflectat mai corect şi complet decît de obicei situaţia, cei mai importanţi comentatori au reacţionat şi ei, CTP-ul nesfiindu-se să-l identifice pe preşedinte cu însuşi personajul biblic Onan. După-amiază, a început un marş în Bucureşti, vreo două mii de oameni protestînd şi acum la Palatul Cotroceni, deşi preşedintele, cuprins de frică anunţase deja că a cerut retragerea proiectului noii Legi a Sănătăţii. S-a ajuns repede de la solidarizarea cu medicul Arafat la „Jos Băsescu”, cererea demisiei guvernului şi solicitarea alegerilor anticipate. Cînd spun frică, nu mă refer neapărat la un sentiment prezidenţial personal, ci la frica puterii în ansamblu în faţa unei reacţii populare de o anumită amplitudine.

Nu de reacţiile din ultimele zile îi este teamă preşedintele, ci de faptul că societatea s-a trezit şi şi-a descoperit capacitatea de ripostă. Teama de societatea civilă, deci de societatea conştientă de interesele sale şi de puterea sa „fără putere”, este caracteristica oricărei puteri abuzive. Din acest motiv, această putere speriată a reacţionat şi ea atît de rapid. Principala sa preocupare este să demobilizeze societatea. Dar aceasta nu mai pare dispusă la somn! Cred, cum spunea cineva pe facebook, că băieţii ăştia s-au jucat cu focul, iar pompierii nu sînt alături de ei, ci de partea populaţiei!  Asta este! Puterea şi afaceriştii asociaţi ei, pierd, deocamdată, cîteva miliarde buni de euro prin retragerea proiectului de lege. Sper din toată inima că această pierdere nu le va lua şi minţile cu totul şi nu se vor apuca, după ce au „ciuruit” simbolic cam totul în ţara asta, să „ciuruiască”, la propriu, miile de protestatari din întreaga ţară…

Un prieten din cyberspaţiu îmi semnalează un barometru al opiniei publice, realizat de Agenţia de Rating Politic, făcut public în preajma Crăciunului, sub titlul „Piaţa Politică. Sondaj politic naţional, barometru de opinie publică”. Cercetarea de teren a fost realizată între 8 şi 16 decembrie 2011. Ancheta mi se pare extrem de interesantă pentru că, dincolo de întrebările clasice privind intenţia de vot a momentului, favoriţii la alegerile de anul acesta şi la prezidenţialele de peste aproape trei ani etc, cuprinde şi întrebări legate de chestiuni mai importante decît volatilele preferinţe electorale, cum ar fi proiectul referitor la exploatarea auriferă, cu cianuri, de la Roşia Montană, eventualitatea petrecerii unui cutremur sau evoluţia cumpărăturilor pe internet. Ceea ce mă miră pe mine este faptul că, în aproape două săptămîni de la publicarea rezultatelor barometrului, aproape că nu l-am întîlnit fie şi doar menţionat în presă, deşi multe informaţii sînt foarte interesante. Poate că autorii n-ar fi trebuit să-l facă public în timpul „sărbătorilor de iarnă la români”? Se prea poate! Oricum, pentru cei interesaţi de oricare din aspectele politice sau nepolitice ale recentei anchete de opinie, precizeze că raportul de cercetare poate fi descărcat gratuit de aici

http://ratingpolitic.files.wordpress.com/2011/12/barometru-arp-piata-politica-dec2011-media1.pdf

Ceea ce ne-a atras mai ales atenţia, prietenului meu, mai întîi, apoi şi mie, sînt nişte opinii, pe care le poţi scăpa, dacă nu eşti atent, referitoare la una din chestiunile esenţiale ale sistemelor democratice – pluralismul politic. La întrebarea „Ce sistem de partide preferaţi în România?”, răspunsurile se distribuie astfel: să nu existe partide – 1, 2%; să existe un singur partid – 19, 5%; un sistem de două mari partide care în funcţie de alegeri alternează la guvernare – 42, 5%; un sistem cu mai mult de trei partide care formează diverse coaliţii la guvernare sau în opoziţie – 29, 9%;  nu pot aprecia – 5, 7%; non-răspunsuri – 1, 1%. Nu, nu mă nelinişteşte faptul că jumătate din public nu ştie că sistemul bipartizan, funcţional în SUA, ajunge să nu reprezinte o mare parte a opţiunilor posibile, nici că 7 procente nu pot evalua chestiunea. Ceea ce mă îngrijorează este fapul că aproape 20 de procente din electorat a rămas cu nostalgia „partidului unic” – o contradicţie în termeni, de vreme ce „partid” vine din latinescul „pars”, care înseamnă parte! – după douăzeci de ani de exersare a pluralismului politic, a alegerilor libere şi a rotaţiei la guvernare. Sigur, democraţia noastră nu este cea mai performantă din lume, uneori pare mai degrabă un fel de bîlci, dar să fi uitat vreo cinci milioane de români ce-a însemnat domnia „partidului unic”? Într-o cifră atît de mare nu pot să încapă doar activiştii, securiştii şi alţi profitori ai vechiului regim!
Îngrijorarea creşte însă dacă ne uităm puţin la felul în care se distribuie pe vîrste această opţiune incredibilă. Media de 19, 5%  în ansamblul populaţiei este obţinută din următoarele scoruri: 32, 7% între 18 şi 20 ani; 19, 8% între 30 şi 44 ani; 16, 3% între 45 şi 59 ani; 17, 9% peste 60 de ani. Aceste cifre îmi arată că nici măcar nu am folosit corect termenul „nostalgie” în titlu. Despre ce nostalgie a partidului unic ar putea fi vorba la un segment din populaţie – aproape o treime! –  care cuprinde oameni care fie nu erau încă născuţi pe acea vreme, fie aveau cel mult şase-şapte ani!? Îmi dau seamă că toată literatura concentraţionară publicată, toate cărţile de analiză a „crimelor comunismului”, toate filmele documentare, cu Memorialul durerii în frunte, precum şi multe filme artistice inspirate din epocă, toate interviurile şi toate poveştile bunicilor n-au ajutat la mare lucru, dacă aproape o treime dintre tinerii între 18 – 29 de ani pot fi oricînd victimele seducţiei unui discurs/ partid/ lider totalitar, indiferent dacă de extrema stîngă ori de cea dreaptă! Asta este situaţia după mai bine de douăzeci de ani de democraţie, cam caraghioasă e drept, din România. Dacă aspectele terifiante ale regimului comunist nu par să-i fi impresionat din cale-afară pe o mulţime din tinerii noştri, poate că îi vor impresiona aspectele ridicole. Postez la finalul articolului linkul către un filmuleţ cu vizita din 1971 a lui Nicolae Ceauşescu la fratele Kim Il Sung, în Coreea de Nord, alături de China, una din ţările din care a importat „mica revoluţie culturală”, cu tot cu spectacolele faraonice de proslăvire a liderului comunist:

http://wimp.com/ceausescuvisit/

În această seară, de la ora 18 la 20, 30 – se include şi dezbatarea! -, am susţinut conferinţa de faţă din  ciclul Conferinţele Humanitas, organizat de muzeograful Mirel Cană şi excelentul prozator Şerban Alexandru – care reuşesc să ocupe aceeaşi persoană fizică! -, în sediul noii librarii Humanitas din strada Lăpuşneanu. Atmosfera a fost plăcută şi dezbaterea foarte interesantă, aşa că mi-au venit gînduri noi despre temă, ba chiar şi privind dezvoltarea acesteia înspre alte teme privind „tranziţia culturală”. Mai mulţi dintre cei care frecventează pagina mea de facebook şi-au exprimat opinia că ar fi vorba despre o temă intersantă, dar nu puteau participa trăind în India, la Moscova, sau în alte părţi ale lumii şi ale ţării. Le-am promis că voi posta synopsisul conferinţei pe blog şi linkul către el pe pagina cu pricina. Cum încerc, pe cît pot, să  mă ţin de cuvînt, chiar asta fac acum!

Voi începe cu o precizare, de fapt cu două. Prima se referă la faptul că nu ţin prima conferinţă pe această temă – am mai ţinut una, acum trei ani, la Tîrgu Mureş, la invitaţia criticului Al. Cistelecan. De ce o reiau? Pentru că, în timpul care a trecut de atunci, am înregistrat unele evoluţii ale fenomenului, „explozia” a devenit mult mai puternică, mai evidentă. În al doilea rînd, pentru că anumite metamorfoze s-au petrecut şi în ceea ce priveşte felul meu de a înţelege fenomenul supus atenţiei. Şi, nu în ultimul rînd, pentru că vobirea mea de atunci a declanşat o dezbatere care a depăşit ca întindere conferinţa propriu-zisă. Sper să am norocul de atunci, o conferinţă care se încheie cu discursul conferenţiarului este, de fapt, una care nu şi-a atins scopul – dezbaterea –, fiind în sensul cel mai evident una inutilă. A doua precizarea priveşte chiar substanţa conferinţei. Ce înţeleg eu prin „genuri narative”? Toate genurile artistice care pleacă de la poveste, care spun o poveste, care istorisesc. Prin urmare, nu mă voi limita numai la proză, deşi efortul va fi centrat în această direcţie, ci voi aborda şi teatrul, ca gen literar şi ca spectacol, şi cinematograful. Nu din simplu capriciu, ci pentru că mi s-a părut că întrezăresc în ceea ce s-a întîmplat în ultimele două decenii în aceste zone artistice, un fenomen numit de specialiştii în ştiinţele antropologice, de co-evoluţie. Co-evoluţie nu înseamnă determinism, relaţie cauzală, deci nu unul dintre cele trei fenomene le-a determinat pe celelalte, ci toate trei au fost produse de un ansamblu de factori, dintre care nu voi reuşi să semnalez decît o mică parte; sper să fie şi partea semnificativă.

Am numit conferinţa aceasta Un popor de Şeherezade – explozia genurilor narative după 1989, dar titlul subîntinde numai zona de interes dominantă, dar va trebui să fac, pe parcursul vorbirii mele şi nişte retrospecţii, pentru că nimic nu apare din neant, ci totul este pregătit de ceva, este amenajat cumva de fapte anterioare. Chiar şi un copil, ca să se nască, are nevoie de o pregătire, de o bucată de timp înainte, pe care o numim a vieţii intrauterine. Iar în cazul fenomenelor culturale, desigur că vorbim de durate de gestaţie mai lungi.Voi începe însă un pic polemic, cu o vorbă, intrată în folclor de-acum, care sună astfel: „Românul e născut poet”. Da, aşa este, românul este o fire lirică, el se naşte poet. Dacă e chiar ghinionist, rămîne poet, sau rămîne numai poet, dar se poate întîmpla să aibă noroc, şi dacă are noroc el creşte, şi dacă creşte poate deveni prozator. Sigur, asta pare prea polemic şi poate induce gîndul că aş dispreţui poezia. Departe de mine gîndul acesta! Am scris şi eu cărţi de poezie – tocmai am terminat una nouă, după ce nu mai scrisesem poezie vreo zece ani. Dar eu nu spun „mă aşez la masă şi scriu o poezie”. Îmi vine! Dacă-mi vine, o scriu. Poate o să mai scriu poezii, poate nu. Nu asta contează, esenţial este altceva, că respect şi iubesc poezia.

Eu nu fac aici, prin urmare, o ierarhizare a tipurilor de creativitate literară, nu spun că proza este superioară poeziei, dar fac altă ierarhizare, anume între culturile minore şi culturile majore, înţelegînd prin culturi minore acele culturi care sînt centrate pe literatură şi folclor. În asemenea culturi, literatura ţine loc cam de tot, de la istorie la ştiinţele antropologice, e un fel de moaşă comunală la nivelul comunintăţii, iar în centrul literaturii se situează poezia. Să ne gîndim un pic la începuturile literaturii române, nu ştiu dacă să-i zic moderne, pentru că nu sînt deloc sigur că noi am avut literatură modernă. Eu nu cred în lucruri de genul celor susţinute de domnul Eugen Negrici privind „expresivitatea involuntară”. Hai să fim serioşi! Documentele pe care dumnealui le caracterizează ca fiind expresive involuntar sînt, de fapt, dotate cu expresivitatea aceea involuntară de noi, de urmaşii de peste generaţii, nu de către oamenii din acea epocă, care foloseau limbajul respectiv şi tipul acela de text în sens pur tehnic. Ei nu au nici o treabă cu vreo expresivitate involuntară, aceasta este treaba noastră, mai precis a domnului Negrici! Şi, desigur, o să-mi puteţi răspunde că estetica receptării contează. Sigur că aceasta contează, nu o să vă contrazic deloc! Dar nu cred că asta înseamnă că putem muta aşa, chiar după bunul nostru plac, în mod arbitrar şi post festum, o grupă de productivitate spirituală dintr-o categorie în alta.

Să revin însă la ceea ce spuneam despre culturile minore. În mod firesc, dacă am spus că există culturi minore, trebuie să ne gîndim că există şi culturi majore. De bună seamă că acestea există! Culturile majore sînt cele care au bunul obicei de a nu avea un centru, deci de a nu se coagula neapărat în jurul Mioriţei şi al poemelor culte, ci de a fi policentrice, de a iradia din mai multe puncte. Au existat perioade în cultura noastră de policentrism, sau măcar o căutare, un drum către aşa ceva – este ceea ce s-a întîmplat din epoca marilor clasici pînă în interbelic. În interbelic, am avut acces la o viaţă spirituală destul de diferenţiată. Nu? Literatura nu mai ţinea loc de tot. Am avut, după puterile noastre, o filosofie, o sociologie, istoriografie şi alte discipline ale umanităţilor, unele bine specializate, altele pe cale de specializare, proces care, din păcate, a fost întrerupt, a fost fracturat de regimul comunist.

Interesant este că, în timpul comunismului, am făcut, în acelaşi timp, un regres temporal şi un regres tipologic, am decăzut de la statutul fie şi aproximativ de cultură majoră la cel de cultură minoră, cînd iarăşi poezia a devenit un gen central şi literatura a început să se substituie aproape întregului teritoriu al umanităţilor. Literatura a început să ţină loc de poliţie, de justiţie, de istorie, de sociologie, de moaşă comunală, ca să reiau formula lui Mircea Dinescu, amintită mai înainte. Dacă privim spre romanele „obsedantului deceniu”, observăm că acestea, săracele, încearcă să fie, în acelaşi timp, literatură tezistă, istorie, politologie, justiţie simbolică şi tot ce vrei. Mai puţin romane, cele mai multe dintre ele, din păcate. Deci, cam aşa stăteau lucrurile pînă prin anii optzeci. În mod neaşteptat, în anii ’80, deci în ultimul deceniu, cel mai sinistru, al comunismului, încep să apară rădăcinile neaşteptatului. Pentru că, probabil, cu excepţia începutului proletcultist, ultimul deceniu comunist a fost cel mai sumbru din punctul de vedere al cenzurii, din punct de vedere ideologic, din punctul de vedere al îndrumării de către partid a artelor şi aşa mai departe. Şi totuşi, în acel deceniu cumplit, apar optzeciştii. Care sînt o generaţie foarte interesantă. Prima, probabil, în cuprinsul căreia prozatorii au o prezenţă numeric semnificativă. O să spuneţi că-i laud pentru că este vorba de generaţia mea. Dar nu vorbesc acum  în termeni evaluativi, ci iarăşi tipologici, vorbesc despre nişte evoluţii care trec de valoarea estetică strictă, nu valorizez, încerc să surprind un fenomen. De altfel, o evaluare există, efectuată de critica literară a momentului respectiv, de istoriile literaturii contemporane, de publicul acelor vremuri, ba chiar, ţinînd seama de procesul de re-editare, şi de critica şi publicul de azi.

După 1990, am avut de-a face cu o explozie, de fapt, a genurilor narative –  şi, cum a precizat deja, nu mă refer doar la literatură. Dacă o să-mi permiteţi, voi asocia şi teatrul genului narativ, pentru simplul motiv că are poveste. Prin urmare, vreau să reamintesc că, atunci cînd folosesc termenul narativ, eu îl folosesc într-un sens tehnic destul de larg, înţelegînd prin asta „ceea ce are poveste”. Filmul are poveste, teatrul are poveste, fie ea şi dialogată şi pusă în scenă, proza, indiferent de dimensiune, are poveste. Toate aceste genuri trăiesc din poveste. Sigur s-a încercat producerea lor şi fără poveste, dar a fost ca şi cum ai vrea să faci o nuntă nu numai fără lăutari, dar de-a dreptul fără miri!Putem înregistra, de fapt, două momente importante după 1990. Primul moment, de imediat după ’90, a fost un moment, mixt, de recuperare şi noutate în acelaşi timp. A fost primul val de la Nemira, dacă vă amintiţi. Cel cu Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Dan Stanca etc. Aceştia erau optzecişti, optzecişti întîrziaţi, care, din diverse motive, în special care ţin de cenzură, nu reuşiseră încă să debuteze. Dar a apărut atunci şi un număr de autori noi, mai tineri, care nu se manifestaseră nici măcar în reviste în anii optzeci. Atunci, la nivelul începutului anilor ’90,  Nemira şi alte cîteva edituri, dar ea a fost în centru, au susţinut procesul „valul” de prozatori, aşa cum, la nivelul anilor  2000, Polirom a fost în centru, iar acestei edituri i s-au asociat altele. Cantitativ vorbind, înregistrăm cîteva bune zeci de apariţii, vorbim probabil despre 30, 35, 40 de tineri autori, din care sigur măcar 5-6 au rămas. Cei pe care i-am amintit deja, după părerea mea, au rămas cu siguranţă – Bănulescu, Albulescu, Dan Stanca, Petre Barbu –, nu cred că putem face abstracţie de ei atunci cînd discutăm despre proza contemporană. Mai trebuie amintit că rolul lui Dan Petrescu, pe atunci consilier al Nemirei, a fost decisiv în lansarea acelei serii. Asta pe de de o parte.

Pe de altă parte, trebuie să fie vobim despre teatru, pentru că teatrul care a fost primul fenomen cultural românesc post-decembrist care s-a impus în arena internaţională. Gîndiţi-vă, în primii ani după ’90, cînd Purcărete, Caramitru, Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească etc.  bîntuiau Anglia, bîntuiau festivalurile din Europa cu spectacole de teatru excepţionale. Sigur, piesele erau aproape exclusiv străine, aparţineau marelui repertoriu universal. Cum s-ar spune, era o fază cînd spuneam poveştile altora! Mă refer aici, repet, la teatrul ca spectacol, pentru că, în jurul anului 2000, încep să apară şi dramaturgii, dramaturgi noi, deci cei care scriu teatrul, nu-l joacă, nu-l prezintă în spectacole.

Dar a fost o epocă de recuperări şi la nivelul filmului, în sensul că mulţi dintre regizorii importanţi de dinainte, din comunism, şi-au văzut filmele în sfîrşit difuzate. Gîndiţi-vă că De ce bat clopotele Mitică? de Pintilie abia atunci a început să circule. Înainte de ’90, a avut parte doar de un spectacol de vizionare după care a fost interzis instantaneu. Îmi aduc aminte că scria Al. Paleologu – sau Al. George, că apucaseră amîndoi să-l vadă la unica vizionare – şi apoi au stat ore întregi la telefon să discute filmul, să şi-l povestească unul altuia! De atît a avut parte atunci, de spectacolul de vizionare şi gata, n-a apărut pe ecrane pînă în 1990. A apărut pe piaţă şi Glissando, căruia îi dăduseră drumul, cînd protestase Daneliuc cu depunerea carnetului de partid, dar îi dăduseră drumul, ca şi în cazul mai vechi al Reconstituirii, în sensul c-a circulat o săptămînă, două şi l-au băgat repede înapoi, la cutie.  Ne-am putut bucura şi de vizionarea Falezelor de nisip, interzis personal de Ceauşescu în celebra cuvîntare de la Mangalia, că genialul era şi critic de film!  Şi aceiaşi regizori, din generaţia care într-un fel e produsă de inundaţiile din ’70, ca să zic aşa, mă refer la opera colectivă Apa ca un bivol negru, au făcut şi filme noi. Nu vorbim prin urmare doar de recuperări. Mă refer la Hotel de lux de Dan Piţa, la Balanţa lui Pintilie – să ne amintim că a fost un moment în care regizorii deja consacraţi, unii care trăiseră în străinătate, s-au întors, au montat spectacole, au făcut filme. Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90.

În ceea ce priveşte literatura, în ce priveşte proza, rolul esenţial l-au avut Nemira şi Dan Petrescu, cum spuneam, cel amintit a citit cîteva manuscrise depuse la editură, i-au plăcut şi a deschis o serie de proză originală la o editură care debutase şi trăia la început din traduceri. În fine, în jurul anului 2000, eu aş pune reper 2002, cînd Lucian Dan Teodorovici publică la Polirom prima ediţie a romanului Circul nostru vă prezintă:, a început să se manifeste al doilea „val” al prozei post-revoluţionare, care continuă exuberant şi acum. Teodorovici publicase două cărţi şi înainte, dar la edituri mici, acela e romanul lui publicat la o editură care contează. Am prefaţat cartea şi, în finalul acelui text liminar, scriam că vine un puternic val de proză. Culmea este că nu m-am înşelat! După vreun an, prorocirea mea s-a împlinit! Deci, eu spuneam acolo că simt proza venind. Simţeam, efectiv, asta. Ştiam asta, desigur, şi din cercul revistei Timpul, că veneau cărţi sau intrau manuscrise la lectură, aşa, de curiozitate, nu că aş fi avut eu vreo importanţă uriaşă. După vreun an, ideea a rodit şi Silviu Lupescu a lansat marele proiect de proză Votaţi literatura tînără!, în iarna 2003-2004, profitînd de primele alegeri din 2004, care erau cele pentru locale. Principiul e simplu, poporul votează ce votează, voi, cititorii, votaţi literatura tînără. Şi a venit cu opt cărţi deodată. Şi au fost votate cam toate!

După aceea, încet, încet s-au adunat; din 2003, sînt mai mult de opt ani, aproape două cincinale, nu? În această perioadă, au fost editaţi acolo peste 100 de autori. Iar Polirom a servit drept exemplu în această privinţă. Chiar edituri dintre cele mari sau specializate au început să fie interesate şi de proză. Pînă şi Humanitas, sub egida căreia conferenţiez astăzi, care nu făcea asta, în primul rînd că nu prea se omora cu literatura, decît dacă e vorba de Cărtărescu, a marşat, a scos chiar şi debuturi. Trebuie amintită, de asemenea, Paralela 45. Este adevărat că aceasta avea deja o experienţă a prozei, a reeditării prozei mai vechi, mă refer la seriile de şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti şi, atunci cînd a trebuit să vină şi cu autori noi, s-a mişcat excelent. Probabil, nu am cifre foarte exacte, m-am chinuit cît am putut pe Google să caut, dar n-am găsit toate editurile, unele poate au scos o carte genială şi cu aia au rămas, dar cert este că eu, cu documentarea asta aproximativă, tot ajung la peste 250 de prozatori apăruţi din 2000 încoace. Mie mi se pare o cifră fabuloasă, sigur, în termeni cantitativi, dar absolut fabuloasă!

Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90, în film, recuperare şi noutate.  După care, după 2000, a început să se impună „noul val” care, în timp, a început să pară un tsunami! Doar o parte a numelor: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Lucian Georgescu, Igor Cobilianski etc. Acum, criticii şi publicul nu se mai miră cînd un cineast român ia un premiu la Cannes sau la alt mare festival internaţional, ci cînd nu ia un premiu! Prefer, din toate puterile, să am parte de o asemenea mirare!

În sprijinirea noilor prozatori, pe lîngă editurile deja amintite – Polirom, Paralela 45, Humanitas – ar trebuie neapărat amintite, Cartea Românescă, mai ales de cînd managementul a fost preluat de Polirom, Casa de Pariuri Literare, Trei, o editură specializată, în fond, în psihanaliză!, şi foarte recent Herg Benet, care a lansat şi un concurs de proză, alături de altul de poezie, ai căror laureaţi au fost lansaţi la recent-încheiata ediţie a Tîrgului de Carte Gaudeamus. Peste 250 de prozatori apăruţi din 2003-2004 încoace! Sigur nu sînt într-atît de hegelian încît să-mi imaginez că uriaşa cantitate se va transforma într-o nouă calitate! Însă, cu siguranţă, altceva pot să-mi imaginez. Că, dacă din cîteva zeci de autori din primul „val” post-revoluţionar al prozei, care a cuprins cîteva zeci de nume, a rămas un număr semnificativ de autori, e foarte posibil ca, din sutele de nume din cel de-al doilea „val”, să rămînă cîteva bune zeci. Dacă ar fi să fac un pariu riscant cu viitorul, dar nu chiar atît de riscant pe cît pare la prima vedere, aş spune că este greu de imaginat că nu vor rămîne în istoria literară, ca prozatori, autori precum Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Ovidiu Nimigean, Liviu Bârsan, Ioana Bradea, Ioana Baetica Morpurgo, Dan Lungu, Filip Florian, Şerban Alexandru (căruia îi aştept cam de mult ultimele două volume dintr-o excepţională tetralogie!), Andrei Ruse, Alexandru Vakulovski, Mihai Vakulovski, Ştefan Baştavoi, Iulian Ciocan, Cristina Nemirovski, Jean Lorin Sterian, Constatin  Arcu, Doina Ruşti etc. Nu am amintit cîteva zeci, ci doar vreo douăzeci de  autori, numai pentru că nu voiam să-mi iasă un adevărat pomelnic!  Dar aş putea dubla numărul.

Avem acum un diagnostic, dar unul incomplet. Pentru a-l completa, trebuie adăugate cel puţin încă două dimensiuni ale fenomenului, poate chiar trei. Primul îi priveşte pe optzecişti, probabil generaţia cea mai activă, sau măcar cea mai prezentă în perioada de după revoluţie şi nu doar în scris. E generaţia care a făcut edituri, a preluat sau creat reviste noi, a încercat chiar şi o formă de asociere de breaslă, ASPRO, ca altenativă la USR. Cît priveşte scrisul ca atare, prozatorii generaţiei au continuat să publice proză, unii dintre ei –  Gheorghe Crăciun, cu Pupa rusă, Petru Cimpoieşu,  Ioan Groşan, primul volum  din Un om din Est, Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Radu Ţuculescu, Constantin Stan, Bedros Horasangian, Vasile Gogea, Stelian Tănase etc. – dîndu-şi în aceşti ani operele majore. Dar mai spectaculoasă este, poate, convertirea, parţială sau totală, a poeţilor generaţiei mele. Buzduganul a fost aruncat de Mircea Cărtărescu, iar acesta a fost urmat în această nouă aventură de Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Codruţ, Matei Vişniec, Octavian Sofiany, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Marta Petreu, Magda Cârneci  ş. a.

O a doua dimensiune a extinderii diagnosticului priveşte, ca să spun aşa „întoarcerea renegaţilor”, mă refer la Paul Goma, Norma Manea, Dumitru Ţepeneag, întorşi în literatura română după mai bine de un deceniu de absenţă involuntară!, dar şi la Vintilă Horia, absent în toată perioada postbelică, sau Petru Dumitriu, care a lipsit aproape treizeci de ani. Şi două cazuri greu de clasat! S-au reîntors acasă şi doi autori care nu scriu în limba română, ci în germană, dar care exploatează o substanţă epică românescă, mă refer, desigur, la Herta Muller şi la Cătălin Dorian Florescu. Ne amintim cu toţii disputa apărută în momentul primirii Premiului Nobel pentru Literatură de către cea dintîi – cui aparţine premiul, României sau Germaniei? Limba autoarei fiind germana, însă substanţa românească. Am încercat să rezolv atunci litigiul tăind nodul, ca să spun aşa – premiul aparţine Hertei Muller, pur şi simplu, întrucît literatura este un sport individual, nu unul pe echipe! –, dar nici acum nu sînt sigur că am rezolvat problema sau numai am evitat-o, am mutat-o în altă parte.

În sfîrşit a treia dimensiune menită să completeze diagnosticul se referă la procesul de traducere a acestei proze, la exportul său în alte culturi. Şi aici primul pas a aparţinut lui Mircea Cărtărescu, tradus foarte repede, şi ca prozator, nu doar ca poet, în mai multe limbi, precum franceza, spaniola, dar şi poloneza. Nu vreau să trec sub tăcere rolul ICR în sprijinirea acestui efort. De altfel, toate culturile serioase îşi sprijină exportul cultural şi, cu cît o cultură este mai serioasă, cu atît aceste „prime de export” sînt mai consistente. Vreau însă să subliniez altceva – că pe lîngă traducerile editate cu sprijinul statului român, apar, ba chiar din ce în ce mai multe, traduceri apărute din iniţiativa editurilor şi instituţiilor de finanţare străine, ceea ce mi se pare mai important. În momentul de faţă, autori precum Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Filip Florian, CeciliaŞtefănescu, Doina Ruşti, Radu Aldulescu etc au una sau mai multe cărţi traduse într-una sau mai multe limbi străine. Şi nu mă refer numai la engleză, franceză sau spaniolă, limbi de mare circulaţie, ci şi la maghiară, polonă, bulgară sau cehă.

Cred că în acest moment ne putem declara mulţumiţi de diagnostic, sau măcar eu mă pot declara astfel. Să vedem dacă putem accede şi la o explicaţie a acestuia, dacă pot formula, în chip conclusiv, măcar cîteva elemente de etiologie. Am plecat de la vorba, devenită folclor, că „românul s-a născut poet” şi sînt de acord cu ea, dar cultura română se mai şi maturizează, cum a făcut-o şi în interbelic, cînd apar mai multe centre de creativitate culturală. Deci, pe lîngă poezie, am constatat că, după ’90, au început să capete amploare genurile narative – proza, filmul şi chiar teatrul. Am vrut să subliniez acest fenomen care mi se pare cel mai interesant dintre toate apărute în cultura noastră din ’90 încoace. Şi am recurs la metafora cu Şeherezada pentru că, atunci cînd spui Şeherezada, spui poveşti, spui chiar 1001 de poveşti. Acum, sîntem într-o lume în care începem s-avem poveşti, să avem poveşti filmate, să avem poveşti scrise, să avem poveşti scrise lungi, pentru că, acum constat o retragere a prozei scurte şi o expansiune a romanului. De vreo trei ani, deja etichetăm anii literari succesivi drept „anul romanului”! Eu însumi am făcut-o! Nu ştiu dacă am reuşit neapărat să conving în tot ce am spus, dar  dacă reuşesc să provoc o dezbatere, eu sînt foarte mulţumit.

Cred că acest fenomen, etichetat ca „explozie a genurilor narative”, are o legătură puternică, mai întîi, cu schimbarea de mediu în general. Mă refer la mediul politic, social, cultural, la cel al mentalităţilor şi la cel al ideilor. Trăim acum într-o lume fără cenzură, fără îndrumare ideologică, cum era pînă în ’89, deci putem povesti liber, de la „gura sobei” pînă aici, cum stăm noi de vorbă, în interiorul unei librării. Asta nu putea să nu încurajeze povestea! Pe de altă parte, uneori, din motive rele, nu neapărat şi bune!, avem şi ce povesti. Totuşi, în cei aproape 50 de ani de comunism, au fost implicate şi vieţile noastre, aşa chinuite cum au fost ele. Chinuite, de bună seamă, dar şi cu destule părţi vesele, chiar cu momente de fericire, pentru că fiecare s-a îndrăgostit, a avut prieteni, a călătorit la munte sau la mare, deci nici nu trebuie privit totul în negru. Sigur, regimul este absolut condamnabil, ne-a marcat vieţile, unora ireversibil din păcate, unora le-a terminat vieţile înainte de vreme, dar s-a adunat o mulţime de magmă narativă, care poate fi povestită. Şi mai constat că, în cei 20 de ani de la schimbare, într-o perioadă mai scurtă decît comunismul, s-au adunat încă şi mai multe poveşti. De ce? Pentru că tranziţiile sînt mai interesante decît stagnările. În tranziţii, se întîmplă tot felul de nebunii. Să ne amintim cum a explodat la un moment dat proza sovietică, cînd a fost mica lor perioadă de liberalizare, de vreo 2-3 ani, celebrul NEP leninist. Au apărut nişte demenţi de prozatori care descriau acea tranziţie năucitoare, care din păcate era una către totalitarism. Acum, trăim o tranziţie inversă, cel puţin aşa sper, una spre libertate. Şi e firesc să apară toate aceste lucruri, totul să fie atît de complicat. Aproape că strigi după Caragiale, pentru că se cere un Caragiale în epoca asta. Dacă nu cumva chiar mai mulţi!

Să nu uităm ce-a spus Adam Michnik, marele disident polonez. Cu trecerea de la lumea liberă la comunism e simplu, iei un acvariu, îl pui pe plită şi faci o ciorbă de peşte. Procesul invers, să treci de la un sistem totalitar la o lume liberă, exuberantă, vie, diversă, cere ceva aproape imposibil, să iei ciorba de peşte şi să faci înapoi acvariul. Asta trăim acum! Încercăm să facem o grădină din ceva total părăginit, încercăm să facem un acvariu dintr-o ciorbă, reuşim mai mult sau mai puţin, dar apar o mulţime de lucruri pitoreşti, spectaculoase, interesante. De aceea spuneam că mai degrabă decît un tragedian, s-ar cere un mare comediograf, un Caragiale. Pentru că, de fapt, tranziţia asta e chiar mai interesantă decît cealaltă, dar n-a reuşit încă nimeni s-o picteze aşa bine cum a reuşit Caragiale cu cealaltă. Deşi, în absenţa frescii, nu putem spune că nu ne putem bucura, deocamdată, de destule portrete şi peisaje foarte reuşite!

Eu cred că eliberarea mentală nu se poate face brusc şi nici aceasta nu s-a făcut brusc. Nici închiderea nu a fost bruscă, de altfel, s-a produs în timp, cumva gradual şi a durat. Eliberarea mentală a cerut timp, măcar un deceniu, pînă cînd şi-a dat seama prozatorul român că poate spune ce vrea şi, în al doilea rînd, că poate să spună aşa cum vrea el să spună. Deci, nefăcând, precum unii optzecişti, în prima fază, felurite experimente tehnice. Aceia, pentru că nu puteau avea un conţinut revoluţionar, erau revoluţionari la nivel de tehnică. Acum, tehnica nu mai este importantă în sine, e doar instrument, cum şi trebuie să fie pentru orice artă. După 2000, asta s-a petrecut, normalizarea tehnicii, punerea ei în serviciul motivaţiei compoziţionale, în slujba viziunii. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Nu spun că toţi cei peste 250 de noi prozatori din 2000 încoace rămîn, dar, repet, cred că vor rămîne nişte zeci de prozatori, ceea ce nu-i puţin. Nu toţi vor fi geniali, dar nu toţi interbelicii sînt geniali, unii fiind totuşi scriitori buni, care merită să mai fie citiţi şi care asigură un fond de calitate pe care şi protagoniştii au şanse să evolueze mai bine.

Voi încheia comentînd un citat, de fapt comentînd citatul şi un comentariu al acelui citat. Nu fac asta nici pentru că aş dori să par mai cultivat decît sînt, nici pentru că aş dori neapărat, pentru că sînt psiholog de formaţie, să psihiatrizez tema, ci pentru că, în opinia mea, citatul şi comentariul cu pricina, mă pot ajuta să ajung cu etiologia pînă la capăt. Deci, filosoful Jean-Claude Carrière l-a întrebat odată pe neurologul Olivier Sacks ce înseamnă un om normal, iar acesta după cîteva momente de ezitare, i-a răspuns că un om normal este acela care este în stare să-şi istorisească propria poveste: „Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie odonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Jean- Claude Carrière cred că ceea ce spune Sacks despre indivizi este valabil şi pentru societăţi: „Neputinţa de a se povesti, de a se identifica, de a se aşeza firesc în curgerea timpului, ar putea duce popoare întregi la dispariţie, le-ar putea despărţi de altele şi mai ales de ele însele, în lipsa unei memorii mereu împrospătate”. Cred că am trecut prin această experienţă sinistră vreme de aproape jumătate de secol, timp în care poveştile au fost înlocuite cu unica poveste autorizată, abia găurită uneori de poveştile care reuşeau să străpungă pînza sufocantă, de la anecdotă la poveştile de familie şi de la basmele nu de tot interzise la operele care reuşeau să sustragă cenzurii cîte ceva din adevărul poveştilor. Mai cred că explozia genurilor narative reprezintă un început de recuperare a sănătăţii, de început al normalităţii. În sfîrşit, cred că este mai sănătos pentru noi toţi să ne dăm pe mîna povestaşilor, mai degrabă decît pe cea a politrucilor, care întreţin de fapt boala în loc s-o vindece.

2 Decembrie 2011, în Iaşi

Nici n-am descins eu bine din paradisul Insulelor Azore că am şi dat piept cu efervescenta viaţă politică românească – de stînga, de dreapta, de centru, ba chiar şi de pe extreme. Că aşa e în fotbal. Despre una din găselniţele momentului, Mişcarea Populară, am comentat în Adevărul de marţi 4 octombrie. Dar asta, cu pedelei, români mari, Becali şi televiziunea poporului, başca nişte unguri şi un grup de fraţi romi, e pentru noi, „popor, prostime”. În laboratoarele luminatei gîndiri politice de la Cotroceni, sprijinită de nişte servicii ce par mai tîmpite decît „fosta Securitate”, a fost gîndită însă şi varianta pentru elite, să nu rămînă tovarăşii de drum fără far ideologic. Lansată de un încă tînăr popă răspopit, cu puternice simpatii legionare cînd era şi mai tînăr, aproximativ convertit la democraţie de un profesor de ştiinţe politice, oarecum întors acasă din State, iniţiativa se cheamă Noua Republică. Şi adună, ca să spun aşa, intelocraţi de partid oranj, nu toţi cu carnete. Şi uite aşa se păstrează, vorba lui Dan Petrescu, în alt context, „unitatea de stil şi de granit” dintre intelectualitatea progresistă şi massele largi, muncitoare! Problema este că numele e plagiat după o respectabilă revistă de gîndire politică americană de dreapta. Sau, ca să fim drepţi, e mai degrabă tradus, publicaţia de peste Ocean numindu-se totuşi, pre limba lor, New Republic. E chiar amuzant să vezi nişte băieţi cu slujbe şi sinecuri de la stat cum se dau un fel de lumini neoliberale!

Vorbeam despre convertirea aproximativă la democraţie a junelui ex-teolog. Păi, să ne uităm doar o clipă la sloganul propus de această „originală” iniţiativă teologico-politică: „Mişcarea prinde rădăcini”. Măi, să fie! Dacă „noii republici” îi mai adăugăm şi „omul nou”, am şi făcut un puternic pas înapoi tocmai pînă prin anii treizeci ai veacului trecut! Însă în condiţii republicane, nu monarhice, deşi mulţi dintre cei ataşaţi iniţiativei se declarau pînă nu demult – adică pînă la mahalageasca stropşire prezidenţială! – monarhişti din tată-n fiu şi pînă la strănepoţi. Dar, am mai spus-o, aşa e în fotbal, mişcarea contează! Mă rog, poate că băieţii sînt sinceri, ei chiar cred că numai boul e consecvent!

Nu prea înţeleg de ce iniţiatorii Noii Republici umblă cu plagiatul sau traducerea pe urmele unei publicaţii – şi aşa e plină România de partide şi mişcări politice născute din televiziuni şi reviste! – cînd şi-ar fi putut lua un onorabil model franţuzesc, A Cincea Republică, care măcar are meritul că e un model politic, nu unul jurnalistic. Şi se şi potriveşte, de vreme ce am avut pînă acum exact patru republici: „comunistă”, iliesciană, emiliană şi băsesciană. Pentru asta nici n-ar avea mare lucru de făcut – ar fi suficient să-l transforme pe actualul preşedinte într-un fel de De Gaulle. Ce nu se poate face în România cînd ai parte de aşa capete (i)luminate!

Peste cîteva ore, un avion ma va duce în Creta, moment asteptat an de an, imediat ce se sfîrseste sejurul anterior! Dincolo de „plaja, soare si vapoare”, ceea ce astept cu adevarat de la insula este sa faca pentru mine ceea ce a facut în ultimii ani, sa-i daruiasca prin urmare cîteva poeme care sa mi se para suficient de reusite încît sa le pastrez, ba chiar sa le împartasesc cu ceilalti. Habar n-am daca voi avea acest noroc, dar nutresc nadejdea de vreme ce aceasta oricum moare ultima! Daca dorinta mea se va împlini, de buna seama ca, odata ajuns acasa, voi posta productiunea lirica în acest spatiu înainte de orice alta utilizare publicistica sau editoriala. Asa am procedat si cu poemele scrise în ceilalti ani, fie ca mai eram cu blogul pe platforma Vox Publica, fie ca deja în autonomizasem aici, pe platforma revistei pe care o editez.

Dar sa ma întorc la subiectul principal, cel anuntat primul în titlu! Acum aproape doua luni, portalul cultural agentiadecarte.ro a initiat o ancheta privind cei mai influenti creatori din diversele domenii ale culturii. Sigur, au fost discutii atît la sectiunea de comentarii a anchetei, cît si în presa culturala sau de informare generala privind fie întelesul termenului „influent/ influenti”, fie numele nominalizate. Eu însumi am scris primul comentariu referitor la ancheta la circa doua saptamîni de la declansarea acesteia. Ma întrebam si eu ce trebuie sa întelegem prin termenul cu pricina si daca nu cumva ancheta acopera mai degraba tema popularitatii. Rezultatele de pîna acum ale investigatiei îmi arata însa ca nu popularitatea masoara aceasta – în acest caz, de pilda, la categoria editorialisti, în care am fost nominalizat si eu, ce anume ar putea explica situarea pe locuri modeste ale unor autori care se bucura se supraexpunere mediatica de care nu se bucura cei de pe primele trei locuri? Nu popularitatea, desigur. Trebuie sa credem ca „influenta” de refera la altceva, poate chiar la „influenta”, eventual contaminata cu altceva. În ceea ce priveste listele autorilor inclusi în investigatia, nu am ce spune, desi îmi lipsesc Emil Hurezeanu sau Gheorghe Grigurcu – ele nu au fost propuse abuziv de Dan Mircea Cipariu si Andra Rotaru, autorii anchetei, ci convenite prin dezbatere publica pe site si pe facebook. Cum n-am participat la faza cu pricina, nu am de ce sa plîng! Mai sunt aproximativ doua saptamîni pîna la încheierea anchetei. Lucrurile s-au schimbat mult de la primul meu comentariu – daca ar fi doar sa ma gîndesc ca, dupa primele doua saptamîni, eram pe un surprinzator loc întîi, iar acum am trecut pe un la fel de surprinzator loc doi! Glumesc, desigur, chiar daca faptele evocate sunt reale.

Sa trecem putin în revista datele cantitative ale investigatiei, asa cum arata ele azi, 17. 08. 2011, ora 8, 30. Au participat la bunul mers al anchetei 7252 de cititori unici, ceea ce mi se pare un scor bun pentru un subiect cultural, care au acordat un numar total de 4455 voturi. E limpede ca nu toata lumea a votat la toate categoriile, iar unii nu au votat deloc, însa au consultat modul în care se desfasoara lucrurile. În opinia mea, în momentul de fata, cu doua saptamîni înainte de final, rezultatele definitive ale „concursului”  se întrevad deja. La unele categorii, putem pune mîna în foc pentru primele trei locuri, cele de pe podium, la altele am putea jura pentru numele învingatorului. Voi mentiona în continuare numele primilor patru clasati de la fiecare categorie de „influenta”, pentru a pune în lumina constatarile anterioare: Editori – Gabriel Liiceanu (240 voturi, 40%), Silviu Lupescu ( 129 voturi, 21%), Robert Serban (70 voturi, 11%), Denisa Comanescu ( 55 voturi, 9%); Critici literari – Nicolae Manolescu ( 217 voturi, 38%), Daniel Cristea-Enache ( 98 voturi, 17%), Alex Stefanescu ( 68 voturi, 12%), Cornel Ungureanu (45  voturi, 8%); Jurnalisti culturali – Andrei Plesu ( 321 voturi, 54%), Ion Bogdan Lefter ( 48 voturi, 8%), Carmen Musat ( 45 voturi, 8%), Gabriela Adamesteanu ( 40 voturi, 7%);  Manageri culturali – Gavril Tarmure ( 160 voturi, 23%), Ion Caramitru ( 149, 21%), Horia Roman Patapievici ( 136 voturi, 19%), Dan Mircea Cipariu ( 80 voturi, 11%); Editorialisti – Cristian Tudor Popescu ( 277 voturi, 44%), Liviu Antonesei ( 145%, 23%), Mircea Cartarescu ( 63 voturi, 10%), Florin Iaru ( 31 voturi, 5%), Ion Cristoiu (29 voturi, 5%); Membri ai Consiliului USR – Varujan Vosganian ( 220 voturi, 38%), Dan Mircea Cipariu ( 130 voturi, 22%), Horia Gârbea (50 voturi, 9%); Manageri de arta – Suzana Vasilescu  ( 169 voturi, 22%), Radu Boroianu ( 153 voturi, 20%), Alina Cristescu ( 141 voturi, 19%). La adresa www.agentiadecarte.ro , puteti gasi informatiile esentiale despre nominalizati, topurile la zi, „în timp real”, si de asemenea puteti vota! Mai sînt, de altfel, cîteva categorii (manageri culturali, manageri de arta) la care lucrurile se mai pot si schimba în cele doua saptamîni ramase! Iar eu, voi reveni asupra temei la încheierea competitiei.