Încep ca în pildele de pe vremuri, am o veste bună şi una proastă. În ordine inversă, vestea proastă este că există corupţie pînă şi în instituţia menită să o combată, mă refer la Justiţie. Vestea bună este că ştim cum operează ea, i-au fost descifrate mecanismele, dar şi mijloacele pentru a o combate. Toate acestea se întîmplă într-o excelentă carte apărută anul trecut – Cristi Danileţ, Corupţia şi anticorupţia în sistemul juridic, Cu o prefaţă de Stefanie Ricarda Roos, Konrad Adenauer Stiftung/ Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, 210 pagini, distribuţie gratuită – , practic o sinteză, dar şi un manual, un ghid-practic de combatere a corupţiei din sistemul judiciar. Dl. Cristi Danileţ, autorul cărţii, este unul dintre tinerii judecători care au iniţiat apelul „celor 400”  care solicita transparentizarea procesului de numire a judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea din instanţele de judecată a magistraţilor împotriva cărora au fost iniţiate activităţi de urmărire penală pentru fapte de corupţie. Dar despre asta, am mai scris atunci cînd am comentat apelul amintit. Mai important mi se pare faptul că acesta n-a rămas chiar fără urmări. Prima propunere va fi pusă în aplicare de anul viitor, cea de-a doua a început să fie aplicată cu judecătorii implicaţi în complicatul „caz Voicu”. Să fie primit! Iată, mişcarea tinerilor judecători n-a fost inutilă. De altfel, dl. Cristi Danileţ nu este la începutul activităţii sale în această operaţiune de radiografiere şi combaterea a corupţiei –  în ultimii şapte ani, Domnia Sa a făcut parte din mai multe organizaţii şi iniţiative care apără independenţa justiţiei şi promovează integritatea magistraţilor. Înaintea acestei excelente sinteze a problemei, a mai redactat studii, rapoarte şi cărţi pe această fierbinte temă. Activitatea sa n-a rămas neobservată în breaslă, devreme ce Consiliul Superior al Magistraturii a găsit potrivit să-l ancheteze disciplinar şi administrativ pentru că a vorbit de funie în casa spînzuratului – mă refer la corupţia în Justiţie –, în vreme ce Institutul Naţional al Magistraturii , mult mai inspirat, l-a premiat pentru lucrarea anterioară, Corupţia văzută din interior, în noiembrie 2008.
Cartea de faţă, realizată în cadrul programului Statul de Drept în Europa de Sud-Est al Fundaţiei Konrad Adenauer, realizează o veritabila „summa” privind problemele corupţiei în Justiţia românească şi asupra a ceea ce ar trebui făcut pentru, dacă nu eliminarea completă, fapt probabil imposibil hic et nunc, măcar pentru limitarea proporţiilor acesteia. Problematica este structurată în cadrul a patru părţi principale: 1. Noţiuni generale despre corupţie, 2. Vulnerabilităţile sistemului juridic, 3. Standardele de integritate judiciară, 4. Politici anticorupţie pentru sistemul juridic. La fel de importante mi se par însă şi concluziile şi, de asemenea, anexele cărţii: I. Raportul Transparency International asupra corupţiei globale pe anul 2007; probleme-cheie ale corupţiei judiciare, II. Punct de vedere al Comisarului pentru Drepturile Omului asupra corupţiei din Justiţie, III.  Hotărîri penale definitive de condamnare pentru corupţie în sistemul juridic românesc.
În momentul de faţă, avem, prin urmare, la dispoziţie o metodologie completă şi fiabilă de radiografiere a corupţiei din Justiţie, precum şi de combatere a acestui fenomen. Însă eradicarea corupţiei ca atare din sistem nu poate fi opera unui singur om, ci a instituţiei care autoreglementează activitatea magistraţilor în România – celebrul Consiliu Superior al Magistraturii, cel care l-a anchetat pe dl. Cristi Danileţ pentru că a vorbit şi a scris despre corupţia din Justiţia românească! Dar care, totuşi, a dat înapoi cînd a întîlnit un protest de proporţii remarcabile.

(Un semnal despre această carte a apărut şi în revistaTimpul, 4, aprilie, 2010)

Am ales astăzi să scriu despre cartea –  Anna Politovskaia, Jurnal rusesc, Cu o prefaţă de Jon Snow, traducere din limba engleză de Emanuela Jalbă-Şoimaru, Bucureşti, Meteor Press, 2010 – unei celebre jurnaliste din Rusia, care a murit asasinată tocmai din pricina modului lipsit de orice „adaptabilitate” în care a înţeles să-şi facă meserie în ţara autocratului sosit pe filiera KGB, nu chiar pe degeaba. Mai întîi, dar la suprafaţă, pentru că avem de-a face cu bnevenita traducere a cărţii în limba română. În al doilea rînd, însă, pentru a atrage atenţia celor care, la noi, se socotesc cu grăbire  „jurnalişti de investigaţie” sau „reporteri speciali” asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat riscurile acestei meserii în anumite locuri din lume, unele nu foarte îndepărtate de noi, cum e Rusia, de-o pildă. Ştiu, jurnaliştii noştri riscă să fie daţi în judecată de vreun potentat sau altul, însă în ţara de la răsărit, a devenit o obişnuinţă ca ei să moară, să fie ucişi – împuşcaţi, înjunghiaţi, aruncaţi în aer odată cu automobilul sau pedeştri, bătuţi pînă la ultima suflare etc. Dacă au căzut victime ale mafiilor economice, bandiţilor ca atare sau membrilor fostelor sau actualelor servicii secrete ruseşti, iarăşi a devenit o obişnuinţă să nu se afle vreodată.
Mă impresionase, desigur, cealaltă carte tradusă din Anna Politkovskaia pe care o citisem, Rusia lui Putin, din care am învăţat la fel de multe despre pseudodemocraţia rusească din vremea regimului Putin ca şi din KGB-ul la putere a lui Thierry Wolton, unul din cei mai străluciţi specialişti ai lumii în „puterea ocultă”, în serviciile secrete sovieto-ruse. Însă, cu siguranţă, acest Jurnal rusesc, scris în ultimii ani de viaţă ai autoarei, cei care au precedat asasinarea sa nici acum elucidată, m-a impresionat probabil şi mai mult. De unde, ca şi Jon Snow, în scurta prefaţă, şi eu întrevăd în rîndurile acestei cărţi ceva premonitoriu, dar şi ceva cumva testamentar. Rareori am citit o analiză atît de lucidă, însă şi atît de pasională, pentru că autoarea îşi iubea mai mult patria decît vremelnicii ei stăpîni, o descriere mai cutremurătoare şi mai lipsită de iluzii, însă cu o vagă pîlpîiere  de speranţă într-un viitor altfel decît prezentul Rusiei putiniene. Cartea surprinde, de altfel, doi din cei mai aberanţi ani ai unui regim cinic, crud şi corupt, de la alegerile parlamentare din decembrie 2003 pînă la asediul şcolii din Beslan de la sfîrşitul lui 2005, radiografiind situaţii şi evenimente de pe întreg teritoriul Federaţiei Ruse, din Moscova pînă în Cecenia şi de la Sankt Petersburg pînă în Siberia, pentru că, jurnalistă adevărată şi fără umbră de teamă, Anna Politkovskaia, corespondent special pentru Novaia Gazeta, a fost mereu acolo unde situaţia era mai fierbinte şi condiţia corespondentului de presă mai dificilă. Pentru că, deosebit de mulţi din confraţii săi, din Rusia sau de aiurea, autoarea Jurnalului rusesc chiar era o jurnalistă de investigaţie, cu tot ce poate avea mai nobil această profesiune. Şi şi-a făcut meseria în deplină onoare, fără să se lase intimidată de ameninţări, fără să se ferească de tot felul de pericole, pînă la capăt, pînă  la moarte.
Editura şi traducătoarea merită toate laudele pentru aducerea acestei cărţi şi în limba română. Faptul că traducerea a fost făcută după o ediţie engleză, o ediţie  rusească neexistînd încă, cel puţin nu una care să depăşească condiţia de samizdat, spune multe despre Rusia lui Putin, acum a echipei Putin – Medvedev, că tot a lor şi a KGB-ului a rămas încă imensa, chinuita şi nefericita ţară de la răsărit. Cine are dubii în această privinţă trebuie să citească neapărat această carte. Iar cine vrea o analiză sistematică a transformării Rusiei cu „oligarhie pluralistă” a lui Elţîn în Rusia „oligarhiei monolitice” putiniene şi a modului în care „cercul de la Sankt Petersburg” a pus mîna pe întreaga putere în Rusia, pentru a o exercita discreţionar, poate consulta şi cartea lui Wolton, amintită la începutul acestui articol.

(O versiune a acestui articol a apărut în ediţia de azi a cotdianului Flacăra Iaşului)