În urma cu exact un an publicam aici povestirea pe care o reiau astazi, scrisa în zilele Craciunului din 2010. Doua motive ma îndeamna la acest reply. Primul este acela ca volumul din care face parte povestirea – Victimele inocente si colaterale ale unui sîngeros razboi cu Rusia – urmeaza sa apara în urmatoarele doua luni la Polirom si m-am gîndit sa lansez un fel de buzdugan înainte de aparitia cartii. Dar puteam sa aleg drept sol oricare alta din cele zece povestiri ale volumului. Si aici intervine cel de-al doilea motiv. Aceasta povestire, vag parabolica, mi se pare a cîstiga pe zi ce trece un aer de actualitate tot mai dens. E insa de la sine inteles ca intimplarile si personajele nu au nici o legatura cu echivalente ale lor din realitate. Oricum, nu urmarite premeditat! Lectura sau, dupa caz, recitire placuta!

Într-o dimineata oarecare, un oarecare presedinte, al unei tari oarecare, se trezi brusc. Brusc si cam devreme dupa de cît somn ar fi avut nevoie dupa o seara si o buna parte din noapte petrecuta în jurul mai multor butelci de whisky, de calitate aproape foarte buna, laolalta cu lunganul si ciufutul sau premier, cu mititelul de la Externe si cu baietii de baieti din fruntea feluritelor servicii speciale, ce înflorisera precum liliacul primavara de la debutul întîiului sau mandat. Asta se petrecuse de mult, nici el nu mai reusea sa tina socoteala nenumaratelor sale mandate. Se trezise deci brusc, mai devreme decît ar fi fost cazul, si cu o stranie si neplacuta senzatie, aceea ca putea puternic a rahat. La început, a crezut ca l-au lasat sfincterele din pricina licorii sosite cu avionul special din Scotia, dar s-a uitat la pijama, a dat plapuma la o parte si a cercetat asternuturile si nimic, totul era curat, de un alb stralucitor si doar cîteva cute tulburau peisajul. Si, totusi, mirosul de rahat îi sucea nasul! Se ridica greu din pat, cauta prin camera, se uita sub fotolii, sub cele cîteva masute joase, sub patul însusi, deschise pe rînd cele cinci usi ale uriasului dulap, se uita apoi în secretaire-ul masiv, într-o mica debara unde tinea de obicei ascunse sticlele de vigilenta sa sotie si nimic. Usile de la baia si toaleta dormitorului erau închise etans. Le deschise, totusi, si pe acestea, cauta si în cele doua încaperi intime, si nimic. Nu pricepea ce naiba se întîmpla. Deschise larg cele doua ferestre, în ciuda gerului destul de serios de afara, le lasa minute bune deschise, dar nu sesiza nici o schimbare odorifica în jurul sau. În cele din urma, accepta. Mirosul acela puternic, gretos de-ti întorcea matele pe dos venea din sine însusi, din propria sa fiinta. Era mirosul sau personal, aparut prin nu stiu ce miracol malefic la suprafata fiintei sale. Inima începu sa-i bata cu putere. Se aseza pe un scaun, dupa ce luase o sticla de whisky din debara si trase cîteva înghitituri serioase direct din gîtul sticlei. Simtea cum îl cuprinde panica. Facu un efort, se ridica de pe scaun si se îndrepta spre sala de baie. Arunca pijamaua alba de matase într-un cos pentru rufele murdare, desi n-o purtase decît bucatica de noapte cît apucase sa doarma. Intra în cada, dadu drumul dusului potrivit de cald, putin peste temperatura corpului, se unse cu balsam, lua un burete aspru, de mare, si se freca din cap pîna în picioare de mai multe ori. Simtea mirosul de plante al gelului, dar prin acesta, simtea la fel de puternic mirosul de rahat. Puse busonul si dadu drumul la apa sa curga în cada, apoi slobozi spumant, sare de mare si ce i se mai paru potrivit din cele la îndemîna. Asezat, se freca iarasi cu buretele îmbibat de balsam pe toate partile. Apa parea sa mai estompeze mirosul, dar cînd se ridica si iesi din cada, în timp ce se stergea cu un imens prosop alb, simtea ca i se întoarce nasul. Stia ca un corp poate începe sa miroasa asa, dar numai daca e mort de ceva vreme, or el era cît se poate de viu! Revenit în camera, lua de pe o etajera un deodorant puternic si se stropi pe tot corpul, îsi freca apoi obrazul, gîtul si partea de sus a pieptului cu o colonie la fel de puternica. Nimic. Se îmbraca resemnat, privi spre pendula si vazu c-a mai ramas jumatate de ora pîna cînd va trebui sa-si faca intrarea în birou, sub privirea speriata a sefului de cabinet. Acesta era ritualul. Cînd era la resedinta oficiala, la ora opt fix intra pe usa biroului, sub privirea speriata a aghiotantului – si era deja al cincilea sau al saselea aghiotant, de la începutul întîiului sau mandat încoace. Se uita în oglinda enorma prinsa într-una din usile dulapului, tinîndu-se cu degetele de nas. Era ciudat, desi era mirosul sau, nu putea sa se obisnuiasca! Iesi apoi, o lua spre mica si cocheta sala în care îsi sorbea prima cafea a zilei împreuna cu sotia. Cînd a deschis usa, a apucat s-o auda pe sotie strigînd „Doamne!…” si s-o vada prabusindu-se lesinata. O lasa în grija servantei si o lua spre partea oficiala a resedintei, spre cabinetul de lucru al presedintelui, cel mic, pentru ca era si unul mare, patria! În drum, îsi aminti ca, dupa plecarea baietilor, petrecuse un pic în camera de refugiu de lînga birou cu consiliera sa politica, frumoasa si bruneta sa consiliera politica. Deschise usa refugiului, o vazu frumoasa si goala în asternutul alb, cu un cearsaf ce nu-i trecea dincolo de glezne, cu pletele artistic împrastiate pe perna. De la zgomotul usii sau de la mirosul ce-l însotea neabatut pe presedinte, aceasta se trezi. În timp ce se ridica de pe perna scapa un „Ce naiba pute asa…”, dadu ochii cu el, îi casca imens, apoi îi închise, îi deschise din nou, rosti „Visez, ce naiba?”, apoi îsi înfipse nasul în perna si ramase nemiscata cu spatele frumos curbat în sus. O lasa si pe frumoasa consiliera în legea ei si îsi continua drumul pe coridor, spre usa principala a biroului, desi ar fi putut sa o faca direct prin refugiu. Dar nu facuse asta niciodata dimineata, de cînd îsi începuse primul dintre mandatele sale, constitutionale desigur, ca doar schimbase de nu stiu cîte ori constitutia, dupa numarul de mandate ce trebuiau prevazute. Probabil, nu mai existau decît doi colegi, prin satrapiile orientale, care sa se fi bucurat de asemenea domnii de cursa lunga. Unul se apucase, chiar înaintea sa, sa modifice constitutia, astfel încît sa se poata realege de cîte ori avea chef, celalalt se amuzase si mai mult cu joaca de-a democratia si-si gasise un fel de papusa, împreuna cu care alterna la cîrma statului o data la doua mandate. Cînd nu era în postura asta, se odihnea în cea de premier. Intra în birou. Seful de cabinet îl privi speriat, dupa regula, dar apoi regula îsi iesi din tîtîni – începu sa se clatine, sa bolboroseasca aproape cu spume la gura, dadu sa lesine, dar reusi sa se abtina, asa ca, dupa o ultima privire îngrozita aruncata presedintelui, iesi din birou trîntind usa si o lua la fuga atît de hotarît încît ma tem ca nici acum, dupa atîta amar de vreme, nu s-a oprit înca din loc.În acea dimineata oarecare, dar atît de plina de neprevazut, un oarecare presedinte al unei tari oarecare, ramase singur în biroul sau, fara sef de cabinet, fara nimeni altcineva. Se duse si deschise larg ferestrele, dar în birou nu se simti nici un efect. În schimb afara, în gheretele lor decorative, soldatii din garda simteau ca-i ia cu lesin. Gradinarul, aflat la cîteva zeci de metri de ferestre, cazu secerat, iar cîtiva soferi, intrara urgent în masini, închisera usile si începura sa fumeze, ceea ce nu mai facusera pîna atunci niciodata, fiind drastic interzis de regulament. Numai presedintele îsi putea aprinde tigara în masinile oficiale. Acesta, ramas singur în biroul sau, se aseza pe unul din fotoliile pentru invitati si încerca sa înteleaga ce se întîmpla, ce i se întîmpla. Îsi aminti ca la începutul mandatelor sale avusese un consilier filosof, de care se despartise cînd trebuise sa aleaga între acesta si consiliera politica blonda de atunci. Pîna sa se debaraseze de el, îi umpluse totusi urechile, ba chiar si mintea, cu tot felul de povesti despre existenta si esenta, fond si forma, materie si spirit si cîte altele. Poate ca filosoful nu era chiar nebun, îsi spuse el în gînd. Mai statu cîteva minute cu capul între palme si cînd ridica privirea, vazu ca trecuse o ora de cînd era la birou, era aproape noua. Vazînd ca deschisul ferestrelor nu rezolvase nimic în tragica chestiune olfactiva, se ridica, se duse si le închise. Apoi trase si draperiile grena cu auriu, grele, masive. În timp ce se întorcea spre birou, îsi spuse cu voce soptita ca trebuie puse în acord existenta si esenta, daca nu cumva si fondul cu forma. Ajunse la birou, se aseza pe scaunul oficial, ceva între jilt si tron, deschise cu mîna stînga un sertar, iar cu dreapta lua un revolver ofiteresc, negru cu incrustatii de fildes, de parada. Pendula arata ora 9 fix. Era 31 decembrie 202… si ceva. Lipi teava revolverului de tîmpla si apasa pe tragaci. Aproape deodata cu sîngele si creierii, din trupul sau începu sa se ridice un miros nepamîntean de trandafiri, dafin si smirna, care, iesind din camera închisa aproape ermetic, se înalta peste urbe, dînd Capitalei unei tari oarecare vestea cea buna…
26 Decembrie 2010