Un prieten din cyberspaţiu îmi semnalează un barometru al opiniei publice, realizat de Agenţia de Rating Politic, făcut public în preajma Crăciunului, sub titlul „Piaţa Politică. Sondaj politic naţional, barometru de opinie publică”. Cercetarea de teren a fost realizată între 8 şi 16 decembrie 2011. Ancheta mi se pare extrem de interesantă pentru că, dincolo de întrebările clasice privind intenţia de vot a momentului, favoriţii la alegerile de anul acesta şi la prezidenţialele de peste aproape trei ani etc, cuprinde şi întrebări legate de chestiuni mai importante decît volatilele preferinţe electorale, cum ar fi proiectul referitor la exploatarea auriferă, cu cianuri, de la Roşia Montană, eventualitatea petrecerii unui cutremur sau evoluţia cumpărăturilor pe internet. Ceea ce mă miră pe mine este faptul că, în aproape două săptămîni de la publicarea rezultatelor barometrului, aproape că nu l-am întîlnit fie şi doar menţionat în presă, deşi multe informaţii sînt foarte interesante. Poate că autorii n-ar fi trebuit să-l facă public în timpul „sărbătorilor de iarnă la români”? Se prea poate! Oricum, pentru cei interesaţi de oricare din aspectele politice sau nepolitice ale recentei anchete de opinie, precizeze că raportul de cercetare poate fi descărcat gratuit de aici

http://ratingpolitic.files.wordpress.com/2011/12/barometru-arp-piata-politica-dec2011-media1.pdf

Ceea ce ne-a atras mai ales atenţia, prietenului meu, mai întîi, apoi şi mie, sînt nişte opinii, pe care le poţi scăpa, dacă nu eşti atent, referitoare la una din chestiunile esenţiale ale sistemelor democratice – pluralismul politic. La întrebarea „Ce sistem de partide preferaţi în România?”, răspunsurile se distribuie astfel: să nu existe partide – 1, 2%; să existe un singur partid – 19, 5%; un sistem de două mari partide care în funcţie de alegeri alternează la guvernare – 42, 5%; un sistem cu mai mult de trei partide care formează diverse coaliţii la guvernare sau în opoziţie – 29, 9%;  nu pot aprecia – 5, 7%; non-răspunsuri – 1, 1%. Nu, nu mă nelinişteşte faptul că jumătate din public nu ştie că sistemul bipartizan, funcţional în SUA, ajunge să nu reprezinte o mare parte a opţiunilor posibile, nici că 7 procente nu pot evalua chestiunea. Ceea ce mă îngrijorează este fapul că aproape 20 de procente din electorat a rămas cu nostalgia „partidului unic” – o contradicţie în termeni, de vreme ce „partid” vine din latinescul „pars”, care înseamnă parte! – după douăzeci de ani de exersare a pluralismului politic, a alegerilor libere şi a rotaţiei la guvernare. Sigur, democraţia noastră nu este cea mai performantă din lume, uneori pare mai degrabă un fel de bîlci, dar să fi uitat vreo cinci milioane de români ce-a însemnat domnia „partidului unic”? Într-o cifră atît de mare nu pot să încapă doar activiştii, securiştii şi alţi profitori ai vechiului regim!
Îngrijorarea creşte însă dacă ne uităm puţin la felul în care se distribuie pe vîrste această opţiune incredibilă. Media de 19, 5%  în ansamblul populaţiei este obţinută din următoarele scoruri: 32, 7% între 18 şi 20 ani; 19, 8% între 30 şi 44 ani; 16, 3% între 45 şi 59 ani; 17, 9% peste 60 de ani. Aceste cifre îmi arată că nici măcar nu am folosit corect termenul „nostalgie” în titlu. Despre ce nostalgie a partidului unic ar putea fi vorba la un segment din populaţie – aproape o treime! –  care cuprinde oameni care fie nu erau încă născuţi pe acea vreme, fie aveau cel mult şase-şapte ani!? Îmi dau seamă că toată literatura concentraţionară publicată, toate cărţile de analiză a „crimelor comunismului”, toate filmele documentare, cu Memorialul durerii în frunte, precum şi multe filme artistice inspirate din epocă, toate interviurile şi toate poveştile bunicilor n-au ajutat la mare lucru, dacă aproape o treime dintre tinerii între 18 – 29 de ani pot fi oricînd victimele seducţiei unui discurs/ partid/ lider totalitar, indiferent dacă de extrema stîngă ori de cea dreaptă! Asta este situaţia după mai bine de douăzeci de ani de democraţie, cam caraghioasă e drept, din România. Dacă aspectele terifiante ale regimului comunist nu par să-i fi impresionat din cale-afară pe o mulţime din tinerii noştri, poate că îi vor impresiona aspectele ridicole. Postez la finalul articolului linkul către un filmuleţ cu vizita din 1971 a lui Nicolae Ceauşescu la fratele Kim Il Sung, în Coreea de Nord, alături de China, una din ţările din care a importat „mica revoluţie culturală”, cu tot cu spectacolele faraonice de proslăvire a liderului comunist:

http://wimp.com/ceausescuvisit/