Aşteptîndu-l pe Godot

După cum am convenit într-o discuţie telefonică cu maestrul Şerban Foarţă, după declaraţiile intempestive de marţi-seara, comise cu prilejul numirii dlui Diaconescu în fruntea Externelor, după binevenita demitere a ciocoiului ce ocupase funcţia mai înainte, amîndoi am aşteptat discursul de astăzi mai ceva decît personajele lui Becket  pe Godot. Şi nu doar noi! De aproape două săptămîni, cam toţi românii, de varii convingeri politice, religioase şi filosofice, ba chiar şi de ambe sexe, din faţa televizoarelor sau din zăpezi, aşteptau vocea prezidenţială. Mai ales că declaraţiile din ziua precedentă ne măriseră straşnic pofta. Dar la pomul lăudat să nu te duci cu sacul! L-am aşteptat noi pe Godot şi ne-am procopsit cu o vorbire aşa de mălăiaţă, că parcă se turnase un butoi de bromură în marea de cuvinte. Nici tu demisie spectaculoasă – „un preşedinte nu demisionează pe vremuri de criză”, cum a spus prezidentul, chiar dacă este un element central al crizei –, nici tu demitere a premierului – deşi, afirmînd că, dacă ar fi condus D-Sa PDL ar fi fost bine condus, a afirmat indirect că dl Boc e şofer prost şi, dacă aşa este, cum naiba ar putea acesta conduce bine un guvern? – , nici măcar o biată remaniere guvernamentală. Deşi căpitan de vapoare de meserie, cum ne-a reamintit, preşedintele în funcţie n-a sesizat că, la aşa vreme furtunoasă, ar fi fost cazul să lase ceva lest, să nu se scufunde, Doamne fereşte!, corabia. Din tot ce-a spus preşedintele, n-a răzbătut nimic menit să liniştească spiritul oamenilor revoltaţi sau care să relanseze un bob de speranţă. Asta mă face să cred nu doar că nu are soluţii – asta era evident şi înainte de a ni se adresa! –, dar şi că el însuşi nu mai crede în liniştea socială. Aş vrea să fiu un profet mincinos, dar, sincer fiind, mă aştept la ce este mai rău în ceea ce priveşte starea de spirit a revoltaţilor şi a populaţiei în general. Păi, decît aşa discurs, mai bine îl ţinea pe cel apocrif publicat pe blogul dlui Tolontan în noaptea de marţi spre miercuri!

O schizoidie normală

Într-o dezbatere televizată ce a urmat discursului, dna deputată Săftoiu a afirmat că Băsescu din discurs nu este adevăratul Băsescu, cel veritabil fiind de regăsit în declaraţiile dezlănţuite de marţi. Ar fi excelent dacă lucrurile ar sta aşa, măcar am şti de unde şi cum să-l luăm pe dl preşedinte. Din păcate, lucrurile sînt mult mai complicate. Dl Băsescu de miercuri seara este la fel de adevărat ca şi cel de marţi seara, D-Sa manifestînd toate semnele unei structuri schizoide – atenţie, n-am spus schizofrene, deci ne situăm în interiorul normalului, chiar dacă la o extremă dificilă a acestuia! Dl Băsescu este adevărat şi cînd plînge pe umărul lui „dragă, Stolo” şi cînd face crize de furie sau urcă băut la volan. Este autentic şi cînd pune mîna pe telefon şi intră in direct la emisiunile de televiziune, dar şi cînd se închide două săptămîni în Palat şi tace cu obstinaţie. Este autentic şi cînd trage sforile pentru europarlamentizarea Ebei şi cînd combate vehement, din gură!, corupţia. Această structură este interesantă pentru psiholog, poate da artişti colosali, dar cade groaznic cînd vine vorba despre un ins care gestionează puterea – şi încă multă putere! D-Sa crede sincer că, prin tot ce face, modernizează statul şi conduce România, cum credea un predecesor al dumisale, însă acela ieşit din normalitate, „spre noi culmi de progres şi civilizaţie”. Doar că, în acest stil, o va moderniza pînă nu va rămîne piatră peste piatră şi nici nu ştiu cîţi dintre noi vor mai putea evalua „modernizarea” cu pricina! Da, România de după mandatele dumisale va fi alta, cu totul alta, dar mă tem că nu neapărat, măcar nu în toate privinţele, una mai bună!

Nu sînt un dictator

Dl Băsescu are dreptate, nu, nu este un dictator, pentru că nu-i permit condiţiile externe actuale în care se află România, mai ales apartenenţa la UE şi NATO şi datoriile acumulate de ţară. D-Sa este numai un lider autoritar, fiindcă numai atît e posibil în situaţia datp. Dar, ca în gluma aritmetică cu 2 + 2 = 4, asta tare îl mai enervează. Toate datele de structură, amintite sumar în pasajul anterior, cuplate cu  experienţa dumisale profesională anterioară, în stucturi militarizate – şi pe mare, dar şi pe uscat, la Anvers – îl predispun către un stil autoritar, iar în condiţii favorabile, chiar dictatorial. E o structură similară cu cea a dictatorului Lukaşenko din Belarus, a autocratului Putin, care conduce cu mîna de fier Rusia, chiar dacă e doar premier!, sau a venezuelianului Hugo Chavez, dintre cei actuali şi cunoscuţi. Şansa noastră este apartenenţa la structurile europene şi euroatlantice, altfel… Să ne imaginăm o clipă că ar fi fost ultimul secretar general al PCR! Păi, dacă am fi putut face comparaţia, Ceauşescu ni s-ar fi părut un biet copil! Sau să ne imaginăm că ar fi fost în postura dlui Iliescu imediat după 1990. Păi, Iliescu chiar ar fi părut o biaţă bunicuţă, pe care o ajuţi să treacă strada!

Nu am nimic de schimbat

Şi în această privinţă, preşedintele are dreptate! La structura sa interioară, la experienţa sa anterioară şi la vîrsta pe care o are, orice efort de schimbare a comportamentului dumisale este sortit eşecului. Da, preşedintele nu are nimic de schimbat în ceea ce-l priveşte, dar nu pentru că ar fi perfect, cum pare să-şi imagineze – deşi nişte mici greşeli personale a catadicsit să-şi recunoască! – , ci pentru că este imposibil să se mai schimbe. Aşa că, de vreme ce l-am ales şi, apoi, deşi cam arătase cum este şi ce poate!, l-am reales, va trebuie să-l ducem în spate încă vreo trei ani. Dacă nu se întîmplă vreo minune şi nu ne ţine un alt discurs în care să ne anunţe că se retrage. Deşi, asta chiar ar fi o minune: structurile de acest fel nu pleacă de bunăvoie. Aş vrea să nu se întîmple ceva în genul unei profeţii sumbre care a făcut-o cineva, poate InimăRea, pe acest blog, în comentariile la un articol anterior – „ăsta moare cu noi de gît!”. Ferească Sfîntul! Chiar nu ştiu ce evaluare aş putea face în ceea ce priveşte viitorul, fie şi cel mai apropiat. Deocamdată, constat că situaţia de după susţinerea istoricului discurs nu e diferită de cea dinaintea acestuia. Poate doar tensiunea socială este, acum, puţin mai mare. Demiterea dlui Baconsky n-a fost o supapă suficientă…

Ceea ce am afirmat în articolul trecut şi în articolul de marţi din Adevărul, se confirmă pe zi ce trece – protestele începute cealaltă vineri sînt doar în primul rînd împotriva puterii, dar ele vizează clasa politică în ansamblul său. Nu sînt sigur că defazata noastră clasă politică a înţeles asta, deşi semnele au fost destul de clare. După expulzarea din mulţimea protestatarilor a „preşedintelui poporului” de la televiziunea cu aceeaşi poreclă, a venit rîndul dlui Columbeanu Jr, care-şi imagina că merge la un local de fiţe, să păţească acelaşi lucru, deşi abia-şi anunţase candidatura la Primăria Capitalei. Dl Ludovic Orban, mai greu de cap probabil, a avut nevoie chiar de două avertismente – a doua oară fiind cu greu scos de jandarmi din mîinile mulţimii – ca să priceapă asta. Mă rog, asta e mai mult speranţa mea, care ţin la integritatea fizică a deputatului, decît vreo certitudine – nu poţi şti niciodată în ce direcţie o ia dl Orban după ce dansează olecuţă pe mese ori îşi imaginează că e lăutar de carieră. Acelaşi lucru s-a petrecut, de altfel, şi la mitingurile de mai mici dimensiuni din celelalte oraşe, unde politrucii, indiferent de culoarea politică sau de poziţia în sistem, au fost avortaţi prompt în afară de către protestatari. În speranţa că măcar unii dintre politruci, chiar dacă surzi, măcar ştiu să citească – sigur, nu e vorba despre analfabetul ministru de interne! –, protestatarii au şi scris asta pe puzderie de pancarte. N-am senzaţia că distihul „PDL şi USL / aceeaşi mizerie” ar fi un strigăt entuziast în favoarea opoziţiei politice! Nici că alt slogan – „Vă rugăm să ne scuzaţi / Nu producem cît furaţi” – s-ar adresa numai hoţilor din PDL. Lumea n-a uitat cît s-a furat pe vremea guvernării pesediste şi nici nu are cum să nu observe că, în teritoriu, furtul şi corupţia mai dă încă semne de „pluralism”. Prin urmare, întreaga clasă politică trebuie să fie atentă la aceste proteste de stradă, mai puternice în Bucureşti, dar multiplicate cam în toată ţara, care exprimă un protest global pentru modul în care, după mai bine de douăzeci de ani de pluralism, se face politica la noi. Repet ce-am spus şi în articolul trecut: partidele care vor înţelege gravitatea acestui semnal vor purcede la reforma lor internă – programe politice, proiecte de reformă, schimbarea „mutrelor” – se vor salva în anume măsură, celelalte se vor duce în neantul din care au ieşit.

Puterea – imbecilitatea primelor reacţii

Primele reacţii ale reprezentanţilor puterii sînt pe deplin reprezentative pentru o gaşcă politică – cu vagi tuşe intelectuale – care a crezut că poate guverna în deplin dispreţ faţă de Constituţie, faţă de opoziţie, de pe poziţii de forţă şi, mai ales, cu deplina desconsiderare a cetăţenilor care i-au aburcat în fruntea bucatelor. La început, protestatarii au fost etichetaţi drept „viermi”, „pegră” – asta e formula distinsului intelectual transoceanic şi anticomunist dl Vladimir Tismăneanu! -, ba chiar şi cu un cuvînt, care-mi scapă acum, împrumutat de la dl Mircea Badea. Probabil, cele mai incredibile jigniri au fost aduse populaţiei revoltate de dl Baconski, ministrul de Externe, pe 16 ianuarie, pe blogul personal. Deşi între timp, conducerea partidului a recunoscut legitimitatea protestelor, iar dl ministru conduce o echipă de negocieri cu asociaţiile profesionale şi societatea civilă, n-am observat să fi scos scabroasa postare. Iar cele mai duioase limbi aplicate dosului prezidenţial – de care unii, precum dna Pora şi dl Cărtărescu, par să se depărteze, alungaţi de duhoare – aparţin dlui Traian Ungureanu, într-o emisiune cu dna Zoe Petre, din 20 ianuarie, de pe Realitatea TV. Este incredibil cum oamenii de la care ai aştepta mai mult se manifestă ca nişte ciocoi care, deprinşi cu privilegiile, au uitat complet de alegători, de cetăţeni. Între timp, puterea a luat în sfîrşit act de faptul că protestele sînt legitime şi deplînge violenţele. Pe acestea, le deplîngem cu toţii, doar că observăm că s-au produs la instigarea puterii şi a robocopilor acesteia. Protestele au început de la o „aroganţă” a preşedintelui care n-a mai avut loc în paharul nemulţumirii. Cît priveşte violenţele, ştie acum toată lumea că sînt provocate de „ultras” şi de agenţii provocatori introduşi în mulţime. Ştie toată lumea, mai puţin puterea şi robocopii săi! Astfel încît, atunci cînd încep ripostele robocopilor la violenţele „ultras”, nu ştiu cum se face dar încasează lovituri mai ales demonstranţii nevinovaţi, care sînt luaţi cu salvarea, în vremea ce „ultras” sînt, eventual ridicaţi de dube şi eliberaţi la secţiile de poliţie, să nu rateze provocarea violenţelor de a doua zi.

Prinsă cu treaba, puterea n-a avut timp să comunice!

Gogoriţa din titlu aparţine dnei Elena Udrea, comisă într-o declaraţie de ieri, după ce a recunoscut legitimitatea protestelor de stradă, ceea ce e exact, şi a acuzat opoziţia că instigă la violenţă, ceea ce este un fals caracteristică – n-o fi opoziţia noastră genială, şi nu e!, dar nici atît de tîmpită nu este. Puterea n-a avut timp să comunice? Păi, puterea a comunicat mereu, numai că a făcut prost, de parcă i-a luat Dumnezeu minţile! Cînd a guvernat mai mult prin OUG şi asumări ale răspunderii – uneori, simulînd consultări cu interesaţii, de cele mai multe ori, nemaiobosindu-se cu asta –, puterea a comunicat despre proasta sa relaţie cu democraţia parlamentară. Cînd preşedintele s-a amestecat în treburile Justiţiei, în tot felul de chestiuni care nu ţin de fişa postului său, ne-a comunicat dispreţul său faţă de Constituţie. Iar cînd a umplut spaţiul public de hăhăieli, glumiţe de tavernă şi insulte adresate mai tuturor categoriilor sociale separat şi, uneori, tuturor laolaltă, tot asta a făcut, a comunicat părerea sa sinceră faţă de un popor căruia i-a cerşit de două ori – ba chiar de trei, dacă punem şi referendumul – încrederea şi votul. Doar că popoarele narcotizate se mai şi trezesc, cum are prilejul să observe de mai bine de o săptămînă. Dar să revenim şi la dna Udrea, care se plîngea de lipsa timpului de a comunica cu poporul. Cînd călărea caii prin herghelii, nu comunica? Cînd îşi băga furca în subţionară ori agita mopul, nu comunica? Cînd îmbracă ţoale folclorice sau, din contra, îşi plimba fustiţele scurte şi genţile de firmă pe la inaugurări de telegondole, piste de schi sau săli de sport construite în sate depopulate, ce făcea? Păi, comunica, însă cît se poate de prost! Cît priveşte munca în sine, eu îmi amintesc un singur detaliu – blocarea fondurilor de la UE pentru ministerul pe care îl conduce, vreme de circa un an, din pricina manierei clientelare de acordare a acestora, a manevrelor de partid şi de stat în judecarea proiectelor. Să mai mai amintesc că unii miniştri au zburat pentru că şi-au acordat finanţările – sau spaţiile din patrimoniul de stat – în familie… Şi acestea sunt tot pilde ale muncii obositoare, ba chiar şi de comunicare!

O prostie mare cît hotelul Ritz

Poate cea mai mare pildă de defazare a puterii, de inadecvare la realitate este anunţul de vineri privind acordarea unor drepturi salariale restante poliţiştilor şi robocopilor! În schimb, acestea nu sînt acordate altor categorii de bugetari, deşi unii dintre aceştia şi le-au cîştigat în instanţă! Ce semnal îşi imaginează puterea că transmite, dacă tot se plînge că n-a avut vreme să comunice?! Orice ins, indiferent de nivelul său de pregătire, de vîrstă, de experienţă, va interpreta: a, sunt răsplătiţi cei care dau „la cap”, nu li se satisfac drepturile celor care „repară” capetele stîlcite de cei dintîi, mă refer la medici, nici ale celor care se străduie să „mobileze” capetele cu gînduri, este vorba despre profesori. Nu ştiu dacă dintr-o sinceritate involuntară sau dintr-o prostie cît casa, regimul s-a autodefinit şi şi-a exprimat priorităţile! Aferim, dle Boc & compania dumitale la fel de boccie!

De ce tace preşedintele?

Iată o întrebare de o sută de puncte la care nu cred că avem un răspuns satisfăcător. Avem însă la îndemînă răspunsul clasic şi strămoşesc – „tăcerea e de aur” – dar nu cred că despre asta este vorba. Mai întîi, pentru că preşedintele nu este tăcut, iar cît priveşte aurul e fan al celui de la Roşia Montană, în al doilea rînd, pentru că de data asta o vorbire articulată, începută cu scuze, fără jignii şi etichetări, ar fi avut mai degrabă acoperire în metal preţios. Prin urmare, în varianta optimistă, preşedintele tace pentru că se gîndeşte la muntele de greşeli deja făcute, iar în varianta pesimistă, le pune la cale pe cele care urmează să le facă…

Opoziţia jubilează pentru că actuala putere este contestată mai peste tot – ieri şi azi mitingurile de protest au cuprins pînă şi localităţi îndeobşte blînde sau socotite fiefuri pedeliste. S-a trezit şi blînda Moldovă, măcar la Iaşi, Piatra Neamţ şi Galaţi deocamdată, comentatorii devin tot mai acerbi, de vreme ce un CTP, de pildă, nu se sfieşte să-şi intituleze ultimul editorial, dedicat preşedintelui, Marele Masturbator, iar acesta a circulat în cyberspaţiu cu viteza luminii. Pînă şi fanii incondiţionaţi ai preşedintelui, dna Andreea Pora şi dl Mircea Cărtărescu, au simţit nevoia să se distanţeze critic, ba chiar vehement, de fostul lor idol, e drept la o greşeală de proporţii intergalactice. Deci, opoziţia jubilează şi, pe jumătate, are dreptate – puterea pare luată pe tăvălugul mîniei populare prea multă vreme înăbuşită. Dar are dreptate numai pe jumătate! Dacă ar avea suficientă minte în cap, ar înţelege ceea ce este destul de simplu, pînă la urmă. Şi nu s-ar grăbi ca mireasa la pat să aplaude, nici precum dl Relu Fenechiu, afacerist controversat, anchetat de DNA, şi politician în timpul liber, nu s-ar repezi la mitingul civic de la Iaşi, nici nu şi-ar pune ciracii mai juni să organizeze un miting alternativ. În primul rînd, pentru că, în momentul de faţă, „dialogul” este între putere şi o societate care a mandatat-o să-i rezolve problemele, nu e treaba politrucilor să se amestece în treabă.

În al doilea rînd, iar asta ar trebui să-i pună pe gînduri pe politrucii de toate culorile şi de pe toate poziţiile, cînd o populaţie decide să redevină un popor, cînd ajunge să redescopere valorile patriotismului civic, nu o face pînă la jumătate drumului, nici împotriva doar a unui anume tip de comportament abuziv. De bună seamă, încercările prin care trece acum puterea sînt binemeritate. Pe lîngă incompetenţa şi corupţia, clasice la politrucii românii, aceasta a avut şi imprudenţa să se manifeste  mai arogant, mai nesimţit, mai abuziv, mai discreţionar decît oricare alta de la Revoluţie încoace. Sigur, nu le-ar fi displăcut pesedeilor să se comporte aidoma, numai că pe vremea guvernărilor lor, opoziţia politică mai însemna ceva, presa era o adevărată putere, iar mitingurilor adunau mii, uneori zeci de mii de oameni. Şi, la un moment dat, sare supapa, se aprinde scînteia, de unde nu de aştepţi – de la umilirea inutilă şi forţarea demisiei unui medic, arab de origine, care a făcut şi el imprudenţa să fie competent şi onest, să clădească una din puţinele instituţii funcţionale din România noastră! De bună seamă, într-un ocean de incompetenţă şi corupţie, aşa ceva nu putea fi tolerat. Şi n-a fost. Şi încă de cea mai mare autoritate a statului!

Deci, ceea ce nu ştie, sper doar că „încă”!, opoziţia este faptul că societatea noastră în curs de trezire accelerată, nu se trezeşte numai pentru unii, ci pentru toţi politrucii. Dacă opoziţia îşi imaginează  că poate schimba promisiunile deşarte ale guvernaţilor de acum cu propriile sale promisiuni deşarte, se înşeală. Dacă opoziţia îşi imaginează că poate înlocui programele serioase de guvernare cu marota suspendării preşedintelui, iarăşi se înşeală. Ce să suspenzi? Un preşedinte care a ajuns la o popularitate măsurabilă într-o singură cifră – care, după enorma gafă de mai ieri, s-a mai redus cu cîteva procente? Să suspenzi un cal mort care, chiar dacă mai stă trei ani la Cotroceni, va fi obligat să nu mai scoată nasul afară. Nu de ruşine, de frică. Iată, după gafa de acum săptămîna, nu s-a mai arătat! Dacă opoziţia îşi imaginează că, dezamăgit cumplit de alde domnii şi doamnele Băsescu, Boc, Udrea, Anastase, EBA, Baconski, Oprea, ba chiar şi Frunda, prin anii 90 simpatic, şi tot neamul lor, poporul trezit – pînă la urmă, din pumni! –  se va îndrăgosti brusc de nepotul mătuşii Tamara – cu furăciunile sale neruşinate cu tot! – , de Hrebenciuc, de bătrînul aparatchik Iliescu, de Mitrea, Meleşcanu, Voiculescu, Ludovic Orban, Fenechiu şi, iarăşi, cu tot neamul lor, opoziţia se mai înşeală o dată.

Semnalul dat acum de poporul alegător – ba chiar şi de cel ne-alegător, că am văzut şi copii la mitingul de azi de la Iaşi – nu este adresat exclusiv actualei puteri, ci întregii clase politice a momentului. Am ajuns unde am ajuns prin efortul tuturor politrucilor noştri, fie că a fost succesiv, fie că, adesea, lucrurile s-au manifestat într-o simultaneitate de rău augur. Clasa politică actuală e pe cale să se ducă dracului. Vor rezista partidele care se vor dovedi capabile de o reformă internă rapidă şi de o schimbare reală a „mutrelor”. Cele ce se vor dovedi incapabile, se vor duce naibii. Nici un motiv de îngrijorare – o societate trezită „din somnul cel de moarte”, va şti să-şi creeze altele, ba chiar pe o cale mai sănătoase decît pînă acum, adică de jos în sus!

Astăzi, deşi e vineri, ba chiar în 13, societatea civilă românească a înregistrat prima victorie importantă nu doar de la instalarea regimului Băsescu, ci din ultimii vreo cincisprezece ani! Lucrurile au mers într-o viteză incredibilă pentru ritmul molcom românesc. Acum câteva zile, preşedintele a făcut ceea ce nici un preşedinte serios din lume nu face – a intrat telefonic într-o controversă cu Raed Arafat, care participa la o emisiune de televiziune dîndu-şi cu părerea în chestiuni la care, deosebit de interlocutorul său, evident nu se pricepe – sănătatea, situaţiile de urgenţă, delicatese din astea. A doua zi, Raed Arafat, creatorul uneia din puţinele instituţii româneşti funcţionale, SMURD, apreciată mereu în rapoartele FMI şi Băncii Mondiale, a demisionat din postul de subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii. Ceea ce a urmat, depăşeşte orice aşteptare în ceea ce priveşte capacitatea de ripostă a societăţii româneşti în faţa abuzurilor, corupţiei şi prostiei. Mii de oameni au coborît în stradă la Tîrgu Mureş, Cluj, Sibiu, Timişoara etc, alte mii şi-au manifestat solidaritatea cu medicul de origine siriană pe facebook, puţinele ONG-uri serioase au reacţionat prompt, presa a reflectat mai corect şi complet decît de obicei situaţia, cei mai importanţi comentatori au reacţionat şi ei, CTP-ul nesfiindu-se să-l identifice pe preşedinte cu însuşi personajul biblic Onan. După-amiază, a început un marş în Bucureşti, vreo două mii de oameni protestînd şi acum la Palatul Cotroceni, deşi preşedintele, cuprins de frică anunţase deja că a cerut retragerea proiectului noii Legi a Sănătăţii. S-a ajuns repede de la solidarizarea cu medicul Arafat la „Jos Băsescu”, cererea demisiei guvernului şi solicitarea alegerilor anticipate. Cînd spun frică, nu mă refer neapărat la un sentiment prezidenţial personal, ci la frica puterii în ansamblu în faţa unei reacţii populare de o anumită amplitudine.

Nu de reacţiile din ultimele zile îi este teamă preşedintele, ci de faptul că societatea s-a trezit şi şi-a descoperit capacitatea de ripostă. Teama de societatea civilă, deci de societatea conştientă de interesele sale şi de puterea sa „fără putere”, este caracteristica oricărei puteri abuzive. Din acest motiv, această putere speriată a reacţionat şi ea atît de rapid. Principala sa preocupare este să demobilizeze societatea. Dar aceasta nu mai pare dispusă la somn! Cred, cum spunea cineva pe facebook, că băieţii ăştia s-au jucat cu focul, iar pompierii nu sînt alături de ei, ci de partea populaţiei!  Asta este! Puterea şi afaceriştii asociaţi ei, pierd, deocamdată, cîteva miliarde buni de euro prin retragerea proiectului de lege. Sper din toată inima că această pierdere nu le va lua şi minţile cu totul şi nu se vor apuca, după ce au „ciuruit” simbolic cam totul în ţara asta, să „ciuruiască”, la propriu, miile de protestatari din întreaga ţară…

Un prieten din cyberspaţiu îmi semnalează un barometru al opiniei publice, realizat de Agenţia de Rating Politic, făcut public în preajma Crăciunului, sub titlul „Piaţa Politică. Sondaj politic naţional, barometru de opinie publică”. Cercetarea de teren a fost realizată între 8 şi 16 decembrie 2011. Ancheta mi se pare extrem de interesantă pentru că, dincolo de întrebările clasice privind intenţia de vot a momentului, favoriţii la alegerile de anul acesta şi la prezidenţialele de peste aproape trei ani etc, cuprinde şi întrebări legate de chestiuni mai importante decît volatilele preferinţe electorale, cum ar fi proiectul referitor la exploatarea auriferă, cu cianuri, de la Roşia Montană, eventualitatea petrecerii unui cutremur sau evoluţia cumpărăturilor pe internet. Ceea ce mă miră pe mine este faptul că, în aproape două săptămîni de la publicarea rezultatelor barometrului, aproape că nu l-am întîlnit fie şi doar menţionat în presă, deşi multe informaţii sînt foarte interesante. Poate că autorii n-ar fi trebuit să-l facă public în timpul „sărbătorilor de iarnă la români”? Se prea poate! Oricum, pentru cei interesaţi de oricare din aspectele politice sau nepolitice ale recentei anchete de opinie, precizeze că raportul de cercetare poate fi descărcat gratuit de aici

http://ratingpolitic.files.wordpress.com/2011/12/barometru-arp-piata-politica-dec2011-media1.pdf

Ceea ce ne-a atras mai ales atenţia, prietenului meu, mai întîi, apoi şi mie, sînt nişte opinii, pe care le poţi scăpa, dacă nu eşti atent, referitoare la una din chestiunile esenţiale ale sistemelor democratice – pluralismul politic. La întrebarea „Ce sistem de partide preferaţi în România?”, răspunsurile se distribuie astfel: să nu existe partide – 1, 2%; să existe un singur partid – 19, 5%; un sistem de două mari partide care în funcţie de alegeri alternează la guvernare – 42, 5%; un sistem cu mai mult de trei partide care formează diverse coaliţii la guvernare sau în opoziţie – 29, 9%;  nu pot aprecia – 5, 7%; non-răspunsuri – 1, 1%. Nu, nu mă nelinişteşte faptul că jumătate din public nu ştie că sistemul bipartizan, funcţional în SUA, ajunge să nu reprezinte o mare parte a opţiunilor posibile, nici că 7 procente nu pot evalua chestiunea. Ceea ce mă îngrijorează este fapul că aproape 20 de procente din electorat a rămas cu nostalgia „partidului unic” – o contradicţie în termeni, de vreme ce „partid” vine din latinescul „pars”, care înseamnă parte! – după douăzeci de ani de exersare a pluralismului politic, a alegerilor libere şi a rotaţiei la guvernare. Sigur, democraţia noastră nu este cea mai performantă din lume, uneori pare mai degrabă un fel de bîlci, dar să fi uitat vreo cinci milioane de români ce-a însemnat domnia „partidului unic”? Într-o cifră atît de mare nu pot să încapă doar activiştii, securiştii şi alţi profitori ai vechiului regim!
Îngrijorarea creşte însă dacă ne uităm puţin la felul în care se distribuie pe vîrste această opţiune incredibilă. Media de 19, 5%  în ansamblul populaţiei este obţinută din următoarele scoruri: 32, 7% între 18 şi 20 ani; 19, 8% între 30 şi 44 ani; 16, 3% între 45 şi 59 ani; 17, 9% peste 60 de ani. Aceste cifre îmi arată că nici măcar nu am folosit corect termenul „nostalgie” în titlu. Despre ce nostalgie a partidului unic ar putea fi vorba la un segment din populaţie – aproape o treime! –  care cuprinde oameni care fie nu erau încă născuţi pe acea vreme, fie aveau cel mult şase-şapte ani!? Îmi dau seamă că toată literatura concentraţionară publicată, toate cărţile de analiză a „crimelor comunismului”, toate filmele documentare, cu Memorialul durerii în frunte, precum şi multe filme artistice inspirate din epocă, toate interviurile şi toate poveştile bunicilor n-au ajutat la mare lucru, dacă aproape o treime dintre tinerii între 18 – 29 de ani pot fi oricînd victimele seducţiei unui discurs/ partid/ lider totalitar, indiferent dacă de extrema stîngă ori de cea dreaptă! Asta este situaţia după mai bine de douăzeci de ani de democraţie, cam caraghioasă e drept, din România. Dacă aspectele terifiante ale regimului comunist nu par să-i fi impresionat din cale-afară pe o mulţime din tinerii noştri, poate că îi vor impresiona aspectele ridicole. Postez la finalul articolului linkul către un filmuleţ cu vizita din 1971 a lui Nicolae Ceauşescu la fratele Kim Il Sung, în Coreea de Nord, alături de China, una din ţările din care a importat „mica revoluţie culturală”, cu tot cu spectacolele faraonice de proslăvire a liderului comunist:

http://wimp.com/ceausescuvisit/