Archive for January, 2012

Mircea Daneliuc, magician, artist şi rebel

Saturday, January 28th, 2012

Odinioară şi acum

M-am apropiat de filmele lui Mircea Daneliuc încă de la debutul său, din 1975, cînd a fost difuzat Cursa şi, apoi, i-am vizionat toate filmele, unele de mai multe ori, pînă la ultimul, Cele ce plutesc, pe care l-am văzut cu o întîrziere de doi ani, abia acum, cu prilejul evenimentelor provocate de vizita sa de două zile la Iaşi, oraşul în care a studiat Literele şi a fost cîţiva ani profesor de franceză. Nu l-am avut profesor, însă această perioadă a vieţii sale a contribuit indirect la apropierea despre care vorbesc. Un prieten, care a avut şansa să-l aibă profesor, mi-a povestit atît de multe, după ce văzuserăm amîndoi Cursa, încît am simţit o dorinţă puternică de a cunoaşte omul, nu doar artistul. Dar n-a fost să fie! Ne-am zărit în iureşul de la începutul anilor 90, dar n-am făcut cunoştinţă, n-am schimbat vreo vorbă. Abia acum, la vreo treizeci de ani distanţă, am reuşit asta. Sînt bucuros că această întîlnire a avut loc şi, poate că Mircea Daneliuc are dreptate, nu are sens să regretăm că nu s-a întîmplat mai devreme – cum spunea el într-o discuţie din aceste zile, prieteniile cele mai solide se leagă mai spre bătrîneţe. Deşi o distanţă de zece ani separă vîrstele noastre, cred că îndeplinim amîndoi această condiţie! Cred că această întîlnire de două zile de la Iaşi, participarea la proiecţia a două filme – Cele ce plutesc şi Patul conjugal – şi la lansarea romanului ce poartă numele primului dintre filmele citate mai înainte, la dezbaterile care au urmat evenimentele, discuţiile din pauze şi de la cinele luate împreună etc., a fost pentru mine unul din cele mai dense intervale temporale de care am avut parte în ultimii vreo zece, cincisprezece ani, comparabil cu momentul în care, lansarea antologiei de poezie de la Polirom, m-a pus prima oară faţă în faţă cu admirabilul om şi scriitor Dorin Tudoran. Poate nu degeaba în Pisica ruptă, primul roman al lui Daneliuc, cu apăsată notă autobiografică, publicat în 1997, cei doi sînt personaje, personaje „complotînd” pentru binele culturii. Tudoran era în luptă corp la corp cu regimul de cîţiva ani, Daneliuc făcea tot ce e omeneşte posibil – inclusiv depunerea carnetului de partid pe biroul Suzanei Gâdea şi anunţarea faptului că intră în greva foamei – pentru a primi dreptul de difuzare pentru Glissando. Regimul avea abilitatea sa – pe Dorin Tudoran l-a expulzat. A permis difuzarea filmului lui Daneliuc, ba chiar a îngăduit şi un spectacol de gală la premieră. Dar l-a scos de pe reţea după două sau trei săptămîni. Am apucat să-l văd de două ori – o singură vizionare la Glissando nu e suficientă, oricît de experimentat cinefil ai fi! – şi nu l-am mai revăzut decît după 1990. Era la fel de proaspăt!

Magician, artist şi rebel

Spuneam că am revăzut Glissando după 1990 şi era la fel de proaspăt. Dar am revăzut Patul conjugal după aproape douăzeci de ani şi am avut aceeaşi senzaţie, ba mai mult, mi s-a părut şi de o îngrozitoare actualitate, de parcă societatea românească n-a învăţat nimic în două decenii, sau ar fi descoperit mecanismul „eternei reîntoarceri”! De altfel, filmul chiar sugerează asta, de vreme ce începe şi se termină cu aceleaşi secvenţe. Într-una din discuţiile cu spectatorii, Mircea Daneliuc spunea că filmele, ca şi cărţile, îmbătrînesc. Se prea poate, însă ale lui, cum am (re)văzut, nu par să treacă prin acest proces! M-am întrebat mereu de unde vin forţa, prospeţimea şi caracterul memorabil al filmelor lui Daneliuc. M-am întrebat şi în aceste zile. Sigur, regizorul, ca orice artist serios, ştie că filmul este naraţiune şi atunci născoceşte o poveste – Daneliuc fiind un realizator total, care îşi scrie scenariile cărora le dă viaţă, iar dacă nu găseşte actorul potrivit unui rol, îl mai şi joacă –, o poveste atractivă prin ceva: un personaj, o situaţie, amîndouă laolaltă. O poveste pe care, în general, „o spune” – mai puţin în Glissando – cu economie de mijloace, ca un minimalist. Dar asta nu cred că ajunge! Şi nu e minimalist! Mai e ceva, mereu mai este ceva, un lucru pe care nu-l ştiu decît cinci-şase regizori români de film de dinainte de 1989 – Ciulei, Pintilie, Daneliuc, Piţa, Veroiu… , un lucru pe care este posibil să-l fi descoperit nu doar datorită talentului lor uriaş, ci şi din pricina cenzurii! Există primul plan, acela al poveştii, mai mult sau mai puţin spectaculoase, dar există şi un plan secund, de profunzime, al sugestiei mai degrabă şi acela este planul care te pune pe gînduri. Realizatorii din „noul val”, care n-au trecut prin experienţa cenzurii ideologice, extrem de interesanţi de altfel, abia acum, unii dintre ei, încep să înveţe importanţa planului secund. Ca şi în cazul „valului” plecat din Reconstituirea şi Apa ca un bivol negru – documentar „de echipă” despre inundaţiile catastrofale de la începutul anilor 70 – din care au rămas 5 – 6 regizori din cîteva zeci, şi în „noul val” vremea va face o selecţie, vor rămîne cei care vor învăţa că filmul este o artă numai atunci cînd te-ai prins de imensa importanţă a planului doi, de rolul sugestiei. Aici se află întreaga magie care desparte filmul ca artă de filmul ca produs de larg consum. Scriam despre bătălia dusă de regizor pentru difuzarea parabolei anti-totalitare Glissando, dar n-a fost singura bătălie. Aproape toate filmele sale de pînă la Revoluţie – şi au fost şapte în paisprezece ani – au fost însoţite de cîte o bătălie, Daneliuc trebuind să joace şi rolul de perpetuu rebel – însă unul cu o cauză! –, un rol pe care şi l-a jucat bine, chiar dacă probabil nu şi l-a dorit cu orice chip. A trebuit să lupte pentru „scene” eliminate de cenzură la succesivele „vizionări” ale filmelor sale, să scrie memorii şi proteste. După o tăcere de aproape patru ani – Iacob e difuzat în 1988, iar A 11-a poruncă în 1991 – părea că drumul s-a deschis complet. Dacă ne gîndim că a realizat zece filme în perioada post-revoluţionară, am putea crede că aşa este. Bun, asta dacă nu ar fi apărut cenzura economică în locul celei ideologice! Comparativ cu Nicolaescu, care primeşte şi două finanţări complete pe an de la CNC, Daneliuc se află în situaţia autorilor din „noul val”, primeşte rar şi doar finanţări parţiale, iar uneori dispar şi acestea pe la mijlocul drumului! Ambasadori, căutăm patrie e datat 1998 – 2003 nu din vreun capriciu al regizorului, ci pentru că prima finanţare a „dispărut” în timpul turnării filmului, iar lupta pentru obţinerea alteia, care să permită terminarea acestuia, a durat un cincinal!

Un prozator de o forţă greu de egalat

Pentru că urma să joc un oarece rol în evenimentele prilejuite de prezenţa lui Mircea Daneliuc la Iaşi, am revăzut cîteva din filmele sale pe care le aveam sau le-am putut procura repede. Între altele, am fost din nou bulversat de A 11-a poruncă, pe care nu-l mai văzusem de la apariţie. Dar surpriza mare a fost prozatorul. Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit! Vestea proastă este că, măcar pe moment, regizorul nu doreşte să mai facă filme – te mai saturi şi de perpetua luptă cu Leviatanul. Vestea bună este că prozatorul scrie.

Dreptăţile şi nedreptăţile preşedintelui

Wednesday, January 25th, 2012

Aşteptîndu-l pe Godot

După cum am convenit într-o discuţie telefonică cu maestrul Şerban Foarţă, după declaraţiile intempestive de marţi-seara, comise cu prilejul numirii dlui Diaconescu în fruntea Externelor, după binevenita demitere a ciocoiului ce ocupase funcţia mai înainte, amîndoi am aşteptat discursul de astăzi mai ceva decît personajele lui Becket  pe Godot. Şi nu doar noi! De aproape două săptămîni, cam toţi românii, de varii convingeri politice, religioase şi filosofice, ba chiar şi de ambe sexe, din faţa televizoarelor sau din zăpezi, aşteptau vocea prezidenţială. Mai ales că declaraţiile din ziua precedentă ne măriseră straşnic pofta. Dar la pomul lăudat să nu te duci cu sacul! L-am aşteptat noi pe Godot şi ne-am procopsit cu o vorbire aşa de mălăiaţă, că parcă se turnase un butoi de bromură în marea de cuvinte. Nici tu demisie spectaculoasă – „un preşedinte nu demisionează pe vremuri de criză”, cum a spus prezidentul, chiar dacă este un element central al crizei –, nici tu demitere a premierului – deşi, afirmînd că, dacă ar fi condus D-Sa PDL ar fi fost bine condus, a afirmat indirect că dl Boc e şofer prost şi, dacă aşa este, cum naiba ar putea acesta conduce bine un guvern? – , nici măcar o biată remaniere guvernamentală. Deşi căpitan de vapoare de meserie, cum ne-a reamintit, preşedintele în funcţie n-a sesizat că, la aşa vreme furtunoasă, ar fi fost cazul să lase ceva lest, să nu se scufunde, Doamne fereşte!, corabia. Din tot ce-a spus preşedintele, n-a răzbătut nimic menit să liniştească spiritul oamenilor revoltaţi sau care să relanseze un bob de speranţă. Asta mă face să cred nu doar că nu are soluţii – asta era evident şi înainte de a ni se adresa! –, dar şi că el însuşi nu mai crede în liniştea socială. Aş vrea să fiu un profet mincinos, dar, sincer fiind, mă aştept la ce este mai rău în ceea ce priveşte starea de spirit a revoltaţilor şi a populaţiei în general. Păi, decît aşa discurs, mai bine îl ţinea pe cel apocrif publicat pe blogul dlui Tolontan în noaptea de marţi spre miercuri!

O schizoidie normală


Într-o dezbatere televizată ce a urmat discursului, dna deputată Săftoiu a afirmat că Băsescu din discurs nu este adevăratul Băsescu, cel veritabil fiind de regăsit în declaraţiile dezlănţuite de marţi. Ar fi excelent dacă lucrurile ar sta aşa, măcar am şti de unde şi cum să-l luăm pe dl preşedinte. Din păcate, lucrurile sînt mult mai complicate. Dl Băsescu de miercuri seara este la fel de adevărat ca şi cel de marţi seara, D-Sa manifestînd toate semnele unei structuri schizoide – atenţie, n-am spus schizofrene, deci ne situăm în interiorul normalului, chiar dacă la o extremă dificilă a acestuia! Dl Băsescu este adevărat şi cînd plînge pe umărul lui „dragă, Stolo” şi cînd face crize de furie sau urcă băut la volan. Este autentic şi cînd pune mîna pe telefon şi intră in direct la emisiunile de televiziune, dar şi cînd se închide două săptămîni în Palat şi tace cu obstinaţie. Este autentic şi cînd trage sforile pentru europarlamentizarea Ebei şi cînd combate vehement, din gură!, corupţia. Această structură este interesantă pentru psiholog, poate da artişti colosali, dar cade groaznic cînd vine vorba despre un ins care gestionează puterea – şi încă multă putere! D-Sa crede sincer că, prin tot ce face, modernizează statul şi conduce România, cum credea un predecesor al dumisale, însă acela ieşit din normalitate, „spre noi culmi de progres şi civilizaţie”. Doar că, în acest stil, o va moderniza pînă nu va rămîne piatră peste piatră şi nici nu ştiu cîţi dintre noi vor mai putea evalua „modernizarea” cu pricina! Da, România de după mandatele dumisale va fi alta, cu totul alta, dar mă tem că nu neapărat, măcar nu în toate privinţele, una mai bună!

Nu sînt un dictator


Dl Băsescu are dreptate, nu, nu este un dictator, pentru că nu-i permit condiţiile externe actuale în care se află România, mai ales apartenenţa la UE şi NATO şi datoriile acumulate de ţară. D-Sa este numai un lider autoritar, fiindcă numai atît e posibil în situaţia datp. Dar, ca în gluma aritmetică cu 2 + 2 = 4, asta tare îl mai enervează. Toate datele de structură, amintite sumar în pasajul anterior, cuplate cu  experienţa dumisale profesională anterioară, în stucturi militarizate – şi pe mare, dar şi pe uscat, la Anvers – îl predispun către un stil autoritar, iar în condiţii favorabile, chiar dictatorial. E o structură similară cu cea a dictatorului Lukaşenko din Belarus, a autocratului Putin, care conduce cu mîna de fier Rusia, chiar dacă e doar premier!, sau a venezuelianului Hugo Chavez, dintre cei actuali şi cunoscuţi. Şansa noastră este apartenenţa la structurile europene şi euroatlantice, altfel… Să ne imaginăm o clipă că ar fi fost ultimul secretar general al PCR! Păi, dacă am fi putut face comparaţia, Ceauşescu ni s-ar fi părut un biet copil! Sau să ne imaginăm că ar fi fost în postura dlui Iliescu imediat după 1990. Păi, Iliescu chiar ar fi părut o biaţă bunicuţă, pe care o ajuţi să treacă strada!

Nu am nimic de schimbat


Şi în această privinţă, preşedintele are dreptate! La structura sa interioară, la experienţa sa anterioară şi la vîrsta pe care o are, orice efort de schimbare a comportamentului dumisale este sortit eşecului. Da, preşedintele nu are nimic de schimbat în ceea ce-l priveşte, dar nu pentru că ar fi perfect, cum pare să-şi imagineze – deşi nişte mici greşeli personale a catadicsit să-şi recunoască! – , ci pentru că este imposibil să se mai schimbe. Aşa că, de vreme ce l-am ales şi, apoi, deşi cam arătase cum este şi ce poate!, l-am reales, va trebuie să-l ducem în spate încă vreo trei ani. Dacă nu se întîmplă vreo minune şi nu ne ţine un alt discurs în care să ne anunţe că se retrage. Deşi, asta chiar ar fi o minune: structurile de acest fel nu pleacă de bunăvoie. Aş vrea să nu se întîmple ceva în genul unei profeţii sumbre care a făcut-o cineva, poate InimăRea, pe acest blog, în comentariile la un articol anterior – „ăsta moare cu noi de gît!”. Ferească Sfîntul! Chiar nu ştiu ce evaluare aş putea face în ceea ce priveşte viitorul, fie şi cel mai apropiat. Deocamdată, constat că situaţia de după susţinerea istoricului discurs nu e diferită de cea dinaintea acestuia. Poate doar tensiunea socială este, acum, puţin mai mare. Demiterea dlui Baconsky n-a fost o supapă suficientă…

Invitatul meu: Şerban Foarţă – T R U

Monday, January 23rd, 2012

„… Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

Asta aşa e, – it is TRUe:

1 (unu): [Decebal] Traian Remeş; nume ieşit din uz, – în care, de altminteri, Decebal îl atenuează pe Traian (şi viceversa). Ar fi rămas, oricum, un biet inTRUs în TRUpa următorilor 3 (trei).

2 (doi): Traian Băsescu. TRUculent, TRUfaş, TRUstier. Pe TRUman nu-l confundă cu TRUjillo, nici pe acesta cu TRUdeau, penTRU că, pur şi simplu, îi ignoră. Locaţia (sic!) preferată: Coasta Piraţilor, azi TRUcial States. (Toate acestea sunt TRUisme.)

3 (trei): Traian Igaş. ÎnTRUchipare a noţiunii de TRUpeţ (şi, când e cazul, de paTRUlă). A trecut TRUdnic Mureşul cu bacul, la „anii falnici douăzeci” şi paTRU.

4 (paTRU): TRU, recte TRaian Ungureanu. Suferă de TRUbadurită (cf. dl Dorin Tudoran). Poartă o TRUsă doldora pe umăr. Gata oricând să introducă TRUck-ul în sistemul de salarizare. Jură-nTRU Băsescu şi este penTRU TRU.

Addendum
Deoarece al nosTRU TRU a cochetat, cândva, cu sportul, – nu ştiu de ce (ex?)cronicarul sportiv şi ultrafrancofon, numele căruia-i o rimă inevitabilă la canciu, nu-l cheamă-n „ţara lui” (de adopţiune), adică la B1, noaptea. Poate din cauză că francofonii nu-i prea iubesc pe anglofoni (şi viceversa).Nu ştiu, în rest, dacă dom’ TRU o rupe, cât de cât, şi pe nemţie, – limbă în care ultrafrancofonul (care se franţuzeşte cu aplomb, în „ţara lui”, solilocvial) nu e decât ultraafon, ca unul ce pronunţă    frau-le-in (!), când vrea sa spună mademoiselle…

Proteste, reacţii şi prostii

Saturday, January 21st, 2012
O reacţie contra sistemului politic

Ceea ce am afirmat în articolul trecut şi în articolul de marţi din Adevărul, se confirmă pe zi ce trece – protestele începute cealaltă vineri sînt doar în primul rînd împotriva puterii, dar ele vizează clasa politică în ansamblul său. Nu sînt sigur că defazata noastră clasă politică a înţeles asta, deşi semnele au fost destul de clare. După expulzarea din mulţimea protestatarilor a „preşedintelui poporului” de la televiziunea cu aceeaşi poreclă, a venit rîndul dlui Columbeanu Jr, care-şi imagina că merge la un local de fiţe, să păţească acelaşi lucru, deşi abia-şi anunţase candidatura la Primăria Capitalei. Dl Ludovic Orban, mai greu de cap probabil, a avut nevoie chiar de două avertismente – a doua oară fiind cu greu scos de jandarmi din mîinile mulţimii – ca să priceapă asta. Mă rog, asta e mai mult speranţa mea, care ţin la integritatea fizică a deputatului, decît vreo certitudine – nu poţi şti niciodată în ce direcţie o ia dl Orban după ce dansează olecuţă pe mese ori îşi imaginează că e lăutar de carieră. Acelaşi lucru s-a petrecut, de altfel, şi la mitingurile de mai mici dimensiuni din celelalte oraşe, unde politrucii, indiferent de culoarea politică sau de poziţia în sistem, au fost avortaţi prompt în afară de către protestatari. În speranţa că măcar unii dintre politruci, chiar dacă surzi, măcar ştiu să citească – sigur, nu e vorba despre analfabetul ministru de interne! –, protestatarii au şi scris asta pe puzderie de pancarte. N-am senzaţia că distihul „PDL şi USL / aceeaşi mizerie” ar fi un strigăt entuziast în favoarea opoziţiei politice! Nici că alt slogan – „Vă rugăm să ne scuzaţi / Nu producem cît furaţi” – s-ar adresa numai hoţilor din PDL. Lumea n-a uitat cît s-a furat pe vremea guvernării pesediste şi nici nu are cum să nu observe că, în teritoriu, furtul şi corupţia mai dă încă semne de „pluralism”. Prin urmare, întreaga clasă politică trebuie să fie atentă la aceste proteste de stradă, mai puternice în Bucureşti, dar multiplicate cam în toată ţara, care exprimă un protest global pentru modul în care, după mai bine de douăzeci de ani de pluralism, se face politica la noi. Repet ce-am spus şi în articolul trecut: partidele care vor înţelege gravitatea acestui semnal vor purcede la reforma lor internă – programe politice, proiecte de reformă, schimbarea „mutrelor” – se vor salva în anume măsură, celelalte se vor duce în neantul din care au ieşit.

Puterea – imbecilitatea primelor reacţii

Primele reacţii ale reprezentanţilor puterii sînt pe deplin reprezentative pentru o gaşcă politică – cu vagi tuşe intelectuale – care a crezut că poate guverna în deplin dispreţ faţă de Constituţie, faţă de opoziţie, de pe poziţii de forţă şi, mai ales, cu deplina desconsiderare a cetăţenilor care i-au aburcat în fruntea bucatelor. La început, protestatarii au fost etichetaţi drept „viermi”, „pegră” – asta e formula distinsului intelectual transoceanic şi anticomunist dl Vladimir Tismăneanu! -, ba chiar şi cu un cuvînt, care-mi scapă acum, împrumutat de la dl Mircea Badea. Probabil, cele mai incredibile jigniri au fost aduse populaţiei revoltate de dl Baconski, ministrul de Externe, pe 16 ianuarie, pe blogul personal. Deşi între timp, conducerea partidului a recunoscut legitimitatea protestelor, iar dl ministru conduce o echipă de negocieri cu asociaţiile profesionale şi societatea civilă, n-am observat să fi scos scabroasa postare. Iar cele mai duioase limbi aplicate dosului prezidenţial – de care unii, precum dna Pora şi dl Cărtărescu, par să se depărteze, alungaţi de duhoare – aparţin dlui Traian Ungureanu, într-o emisiune cu dna Zoe Petre, din 20 ianuarie, de pe Realitatea TV. Este incredibil cum oamenii de la care ai aştepta mai mult se manifestă ca nişte ciocoi care, deprinşi cu privilegiile, au uitat complet de alegători, de cetăţeni. Între timp, puterea a luat în sfîrşit act de faptul că protestele sînt legitime şi deplînge violenţele. Pe acestea, le deplîngem cu toţii, doar că observăm că s-au produs la instigarea puterii şi a robocopilor acesteia. Protestele au început de la o „aroganţă” a preşedintelui care n-a mai avut loc în paharul nemulţumirii. Cît priveşte violenţele, ştie acum toată lumea că sînt provocate de „ultras” şi de agenţii provocatori introduşi în mulţime. Ştie toată lumea, mai puţin puterea şi robocopii săi! Astfel încît, atunci cînd încep ripostele robocopilor la violenţele „ultras”, nu ştiu cum se face dar încasează lovituri mai ales demonstranţii nevinovaţi, care sînt luaţi cu salvarea, în vremea ce „ultras” sînt, eventual ridicaţi de dube şi eliberaţi la secţiile de poliţie, să nu rateze provocarea violenţelor de a doua zi.

Prinsă cu treaba, puterea n-a avut timp să comunice!

Gogoriţa din titlu aparţine dnei Elena Udrea, comisă într-o declaraţie de ieri, după ce a recunoscut legitimitatea protestelor de stradă, ceea ce e exact, şi a acuzat opoziţia că instigă la violenţă, ceea ce este un fals caracteristică – n-o fi opoziţia noastră genială, şi nu e!, dar nici atît de tîmpită nu este. Puterea n-a avut timp să comunice? Păi, puterea a comunicat mereu, numai că a făcut prost, de parcă i-a luat Dumnezeu minţile! Cînd a guvernat mai mult prin OUG şi asumări ale răspunderii – uneori, simulînd consultări cu interesaţii, de cele mai multe ori, nemaiobosindu-se cu asta –, puterea a comunicat despre proasta sa relaţie cu democraţia parlamentară. Cînd preşedintele s-a amestecat în treburile Justiţiei, în tot felul de chestiuni care nu ţin de fişa postului său, ne-a comunicat dispreţul său faţă de Constituţie. Iar cînd a umplut spaţiul public de hăhăieli, glumiţe de tavernă şi insulte adresate mai tuturor categoriilor sociale separat şi, uneori, tuturor laolaltă, tot asta a făcut, a comunicat părerea sa sinceră faţă de un popor căruia i-a cerşit de două ori – ba chiar de trei, dacă punem şi referendumul – încrederea şi votul. Doar că popoarele narcotizate se mai şi trezesc, cum are prilejul să observe de mai bine de o săptămînă. Dar să revenim şi la dna Udrea, care se plîngea de lipsa timpului de a comunica cu poporul. Cînd călărea caii prin herghelii, nu comunica? Cînd îşi băga furca în subţionară ori agita mopul, nu comunica? Cînd îmbracă ţoale folclorice sau, din contra, îşi plimba fustiţele scurte şi genţile de firmă pe la inaugurări de telegondole, piste de schi sau săli de sport construite în sate depopulate, ce făcea? Păi, comunica, însă cît se poate de prost! Cît priveşte munca în sine, eu îmi amintesc un singur detaliu – blocarea fondurilor de la UE pentru ministerul pe care îl conduce, vreme de circa un an, din pricina manierei clientelare de acordare a acestora, a manevrelor de partid şi de stat în judecarea proiectelor. Să mai mai amintesc că unii miniştri au zburat pentru că şi-au acordat finanţările – sau spaţiile din patrimoniul de stat – în familie… Şi acestea sunt tot pilde ale muncii obositoare, ba chiar şi de comunicare!

O prostie mare cît hotelul Ritz


Poate cea mai mare pildă de defazare a puterii, de inadecvare la realitate este anunţul de vineri privind acordarea unor drepturi salariale restante poliţiştilor şi robocopilor! În schimb, acestea nu sînt acordate altor categorii de bugetari, deşi unii dintre aceştia şi le-au cîştigat în instanţă! Ce semnal îşi imaginează puterea că transmite, dacă tot se plînge că n-a avut vreme să comunice?! Orice ins, indiferent de nivelul său de pregătire, de vîrstă, de experienţă, va interpreta: a, sunt răsplătiţi cei care dau „la cap”, nu li se satisfac drepturile celor care „repară” capetele stîlcite de cei dintîi, mă refer la medici, nici ale celor care se străduie să „mobileze” capetele cu gînduri, este vorba despre profesori. Nu ştiu dacă dintr-o sinceritate involuntară sau dintr-o prostie cît casa, regimul s-a autodefinit şi şi-a exprimat priorităţile! Aferim, dle Boc & compania dumitale la fel de boccie!

De ce tace preşedintele?

Iată o întrebare de o sută de puncte la care nu cred că avem un răspuns satisfăcător. Avem însă la îndemînă răspunsul clasic şi strămoşesc – „tăcerea e de aur” – dar nu cred că despre asta este vorba. Mai întîi, pentru că preşedintele nu este tăcut, iar cît priveşte aurul e fan al celui de la Roşia Montană, în al doilea rînd, pentru că de data asta o vorbire articulată, începută cu scuze, fără jignii şi etichetări, ar fi avut mai degrabă acoperire în metal preţios. Prin urmare, în varianta optimistă, preşedintele tace pentru că se gîndeşte la muntele de greşeli deja făcute, iar în varianta pesimistă, le pune la cale pe cele care urmează să le facă…

Ce nu ştie opoziţia…

Sunday, January 15th, 2012


Opoziţia jubilează pentru că actuala putere este contestată mai peste tot – ieri şi azi mitingurile de protest au cuprins pînă şi localităţi îndeobşte blînde sau socotite fiefuri pedeliste. S-a trezit şi blînda Moldovă, măcar la Iaşi, Piatra Neamţ şi Galaţi deocamdată, comentatorii devin tot mai acerbi, de vreme ce un CTP, de pildă, nu se sfieşte să-şi intituleze ultimul editorial, dedicat preşedintelui, Marele Masturbator, iar acesta a circulat în cyberspaţiu cu viteza luminii. Pînă şi fanii incondiţionaţi ai preşedintelui, dna Andreea Pora şi dl Mircea Cărtărescu, au simţit nevoia să se distanţeze critic, ba chiar vehement, de fostul lor idol, e drept la o greşeală de proporţii intergalactice. Deci, opoziţia jubilează şi, pe jumătate, are dreptate – puterea pare luată pe tăvălugul mîniei populare prea multă vreme înăbuşită. Dar are dreptate numai pe jumătate! Dacă ar avea suficientă minte în cap, ar înţelege ceea ce este destul de simplu, pînă la urmă. Şi nu s-ar grăbi ca mireasa la pat să aplaude, nici precum dl Relu Fenechiu, afacerist controversat, anchetat de DNA, şi politician în timpul liber, nu s-ar repezi la mitingul civic de la Iaşi, nici nu şi-ar pune ciracii mai juni să organizeze un miting alternativ. În primul rînd, pentru că, în momentul de faţă, „dialogul” este între putere şi o societate care a mandatat-o să-i rezolve problemele, nu e treaba politrucilor să se amestece în treabă.

În al doilea rînd, iar asta ar trebui să-i pună pe gînduri pe politrucii de toate culorile şi de pe toate poziţiile, cînd o populaţie decide să redevină un popor, cînd ajunge să redescopere valorile patriotismului civic, nu o face pînă la jumătate drumului, nici împotriva doar a unui anume tip de comportament abuziv. De bună seamă, încercările prin care trece acum puterea sînt binemeritate. Pe lîngă incompetenţa şi corupţia, clasice la politrucii românii, aceasta a avut şi imprudenţa să se manifeste  mai arogant, mai nesimţit, mai abuziv, mai discreţionar decît oricare alta de la Revoluţie încoace. Sigur, nu le-ar fi displăcut pesedeilor să se comporte aidoma, numai că pe vremea guvernărilor lor, opoziţia politică mai însemna ceva, presa era o adevărată putere, iar mitingurilor adunau mii, uneori zeci de mii de oameni. Şi, la un moment dat, sare supapa, se aprinde scînteia, de unde nu de aştepţi – de la umilirea inutilă şi forţarea demisiei unui medic, arab de origine, care a făcut şi el imprudenţa să fie competent şi onest, să clădească una din puţinele instituţii funcţionale din România noastră! De bună seamă, într-un ocean de incompetenţă şi corupţie, aşa ceva nu putea fi tolerat. Şi n-a fost. Şi încă de cea mai mare autoritate a statului!

Deci, ceea ce nu ştie, sper doar că „încă”!, opoziţia este faptul că societatea noastră în curs de trezire accelerată, nu se trezeşte numai pentru unii, ci pentru toţi politrucii. Dacă opoziţia îşi imaginează  că poate schimba promisiunile deşarte ale guvernaţilor de acum cu propriile sale promisiuni deşarte, se înşeală. Dacă opoziţia îşi imaginează că poate înlocui programele serioase de guvernare cu marota suspendării preşedintelui, iarăşi se înşeală. Ce să suspenzi? Un preşedinte care a ajuns la o popularitate măsurabilă într-o singură cifră – care, după enorma gafă de mai ieri, s-a mai redus cu cîteva procente? Să suspenzi un cal mort care, chiar dacă mai stă trei ani la Cotroceni, va fi obligat să nu mai scoată nasul afară. Nu de ruşine, de frică. Iată, după gafa de acum săptămîna, nu s-a mai arătat! Dacă opoziţia îşi imaginează că, dezamăgit cumplit de alde domnii şi doamnele Băsescu, Boc, Udrea, Anastase, EBA, Baconski, Oprea, ba chiar şi Frunda, prin anii 90 simpatic, şi tot neamul lor, poporul trezit – pînă la urmă, din pumni! –  se va îndrăgosti brusc de nepotul mătuşii Tamara – cu furăciunile sale neruşinate cu tot! – , de Hrebenciuc, de bătrînul aparatchik Iliescu, de Mitrea, Meleşcanu, Voiculescu, Ludovic Orban, Fenechiu şi, iarăşi, cu tot neamul lor, opoziţia se mai înşeală o dată.

Semnalul dat acum de poporul alegător – ba chiar şi de cel ne-alegător, că am văzut şi copii la mitingul de azi de la Iaşi – nu este adresat exclusiv actualei puteri, ci întregii clase politice a momentului. Am ajuns unde am ajuns prin efortul tuturor politrucilor noştri, fie că a fost succesiv, fie că, adesea, lucrurile s-au manifestat într-o simultaneitate de rău augur. Clasa politică actuală e pe cale să se ducă dracului. Vor rezista partidele care se vor dovedi capabile de o reformă internă rapidă şi de o schimbare reală a „mutrelor”. Cele ce se vor dovedi incapabile, se vor duce naibii. Nici un motiv de îngrijorare – o societate trezită „din somnul cel de moarte”, va şti să-şi creeze altele, ba chiar pe o cale mai sănătoase decît pînă acum, adică de jos în sus!

Îi ciuruiţi şi pe ăştia, dle preşedinte?

Friday, January 13th, 2012

Astăzi, deşi e vineri, ba chiar în 13, societatea civilă românească a înregistrat prima victorie importantă nu doar de la instalarea regimului Băsescu, ci din ultimii vreo cincisprezece ani! Lucrurile au mers într-o viteză incredibilă pentru ritmul molcom românesc. Acum câteva zile, preşedintele a făcut ceea ce nici un preşedinte serios din lume nu face – a intrat telefonic într-o controversă cu Raed Arafat, care participa la o emisiune de televiziune dîndu-şi cu părerea în chestiuni la care, deosebit de interlocutorul său, evident nu se pricepe – sănătatea, situaţiile de urgenţă, delicatese din astea. A doua zi, Raed Arafat, creatorul uneia din puţinele instituţii româneşti funcţionale, SMURD, apreciată mereu în rapoartele FMI şi Băncii Mondiale, a demisionat din postul de subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii. Ceea ce a urmat, depăşeşte orice aşteptare în ceea ce priveşte capacitatea de ripostă a societăţii româneşti în faţa abuzurilor, corupţiei şi prostiei. Mii de oameni au coborît în stradă la Tîrgu Mureş, Cluj, Sibiu, Timişoara etc, alte mii şi-au manifestat solidaritatea cu medicul de origine siriană pe facebook, puţinele ONG-uri serioase au reacţionat prompt, presa a reflectat mai corect şi complet decît de obicei situaţia, cei mai importanţi comentatori au reacţionat şi ei, CTP-ul nesfiindu-se să-l identifice pe preşedinte cu însuşi personajul biblic Onan. După-amiază, a început un marş în Bucureşti, vreo două mii de oameni protestînd şi acum la Palatul Cotroceni, deşi preşedintele, cuprins de frică anunţase deja că a cerut retragerea proiectului noii Legi a Sănătăţii. S-a ajuns repede de la solidarizarea cu medicul Arafat la „Jos Băsescu”, cererea demisiei guvernului şi solicitarea alegerilor anticipate. Cînd spun frică, nu mă refer neapărat la un sentiment prezidenţial personal, ci la frica puterii în ansamblu în faţa unei reacţii populare de o anumită amplitudine.

Nu de reacţiile din ultimele zile îi este teamă preşedintele, ci de faptul că societatea s-a trezit şi şi-a descoperit capacitatea de ripostă. Teama de societatea civilă, deci de societatea conştientă de interesele sale şi de puterea sa „fără putere”, este caracteristica oricărei puteri abuzive. Din acest motiv, această putere speriată a reacţionat şi ea atît de rapid. Principala sa preocupare este să demobilizeze societatea. Dar aceasta nu mai pare dispusă la somn! Cred, cum spunea cineva pe facebook, că băieţii ăştia s-au jucat cu focul, iar pompierii nu sînt alături de ei, ci de partea populaţiei!  Asta este! Puterea şi afaceriştii asociaţi ei, pierd, deocamdată, cîteva miliarde buni de euro prin retragerea proiectului de lege. Sper din toată inima că această pierdere nu le va lua şi minţile cu totul şi nu se vor apuca, după ce au „ciuruit” simbolic cam totul în ţara asta, să „ciuruiască”, la propriu, miile de protestatari din întreaga ţară…

Nostalgia partidului unic

Wednesday, January 4th, 2012

Un prieten din cyberspaţiu îmi semnalează un barometru al opiniei publice, realizat de Agenţia de Rating Politic, făcut public în preajma Crăciunului, sub titlul „Piaţa Politică. Sondaj politic naţional, barometru de opinie publică”. Cercetarea de teren a fost realizată între 8 şi 16 decembrie 2011. Ancheta mi se pare extrem de interesantă pentru că, dincolo de întrebările clasice privind intenţia de vot a momentului, favoriţii la alegerile de anul acesta şi la prezidenţialele de peste aproape trei ani etc, cuprinde şi întrebări legate de chestiuni mai importante decît volatilele preferinţe electorale, cum ar fi proiectul referitor la exploatarea auriferă, cu cianuri, de la Roşia Montană, eventualitatea petrecerii unui cutremur sau evoluţia cumpărăturilor pe internet. Ceea ce mă miră pe mine este faptul că, în aproape două săptămîni de la publicarea rezultatelor barometrului, aproape că nu l-am întîlnit fie şi doar menţionat în presă, deşi multe informaţii sînt foarte interesante. Poate că autorii n-ar fi trebuit să-l facă public în timpul „sărbătorilor de iarnă la români”? Se prea poate! Oricum, pentru cei interesaţi de oricare din aspectele politice sau nepolitice ale recentei anchete de opinie, precizeze că raportul de cercetare poate fi descărcat gratuit de aici

http://ratingpolitic.files.wordpress.com/2011/12/barometru-arp-piata-politica-dec2011-media1.pdf

Ceea ce ne-a atras mai ales atenţia, prietenului meu, mai întîi, apoi şi mie, sînt nişte opinii, pe care le poţi scăpa, dacă nu eşti atent, referitoare la una din chestiunile esenţiale ale sistemelor democratice – pluralismul politic. La întrebarea „Ce sistem de partide preferaţi în România?”, răspunsurile se distribuie astfel: să nu existe partide – 1, 2%; să existe un singur partid – 19, 5%; un sistem de două mari partide care în funcţie de alegeri alternează la guvernare – 42, 5%; un sistem cu mai mult de trei partide care formează diverse coaliţii la guvernare sau în opoziţie – 29, 9%;  nu pot aprecia – 5, 7%; non-răspunsuri – 1, 1%. Nu, nu mă nelinişteşte faptul că jumătate din public nu ştie că sistemul bipartizan, funcţional în SUA, ajunge să nu reprezinte o mare parte a opţiunilor posibile, nici că 7 procente nu pot evalua chestiunea. Ceea ce mă îngrijorează este fapul că aproape 20 de procente din electorat a rămas cu nostalgia „partidului unic” – o contradicţie în termeni, de vreme ce „partid” vine din latinescul „pars”, care înseamnă parte! – după douăzeci de ani de exersare a pluralismului politic, a alegerilor libere şi a rotaţiei la guvernare. Sigur, democraţia noastră nu este cea mai performantă din lume, uneori pare mai degrabă un fel de bîlci, dar să fi uitat vreo cinci milioane de români ce-a însemnat domnia „partidului unic”? Într-o cifră atît de mare nu pot să încapă doar activiştii, securiştii şi alţi profitori ai vechiului regim!
Îngrijorarea creşte însă dacă ne uităm puţin la felul în care se distribuie pe vîrste această opţiune incredibilă. Media de 19, 5%  în ansamblul populaţiei este obţinută din următoarele scoruri: 32, 7% între 18 şi 20 ani; 19, 8% între 30 şi 44 ani; 16, 3% între 45 şi 59 ani; 17, 9% peste 60 de ani. Aceste cifre îmi arată că nici măcar nu am folosit corect termenul „nostalgie” în titlu. Despre ce nostalgie a partidului unic ar putea fi vorba la un segment din populaţie – aproape o treime! –  care cuprinde oameni care fie nu erau încă născuţi pe acea vreme, fie aveau cel mult şase-şapte ani!? Îmi dau seamă că toată literatura concentraţionară publicată, toate cărţile de analiză a „crimelor comunismului”, toate filmele documentare, cu Memorialul durerii în frunte, precum şi multe filme artistice inspirate din epocă, toate interviurile şi toate poveştile bunicilor n-au ajutat la mare lucru, dacă aproape o treime dintre tinerii între 18 – 29 de ani pot fi oricînd victimele seducţiei unui discurs/ partid/ lider totalitar, indiferent dacă de extrema stîngă ori de cea dreaptă! Asta este situaţia după mai bine de douăzeci de ani de democraţie, cam caraghioasă e drept, din România. Dacă aspectele terifiante ale regimului comunist nu par să-i fi impresionat din cale-afară pe o mulţime din tinerii noştri, poate că îi vor impresiona aspectele ridicole. Postez la finalul articolului linkul către un filmuleţ cu vizita din 1971 a lui Nicolae Ceauşescu la fratele Kim Il Sung, în Coreea de Nord, alături de China, una din ţările din care a importat „mica revoluţie culturală”, cu tot cu spectacolele faraonice de proslăvire a liderului comunist:

http://wimp.com/ceausescuvisit/

Un document excepţional – disidenţa maghiară din nou în acţiune

Tuesday, January 3rd, 2012
În vara anului 1989, opoziţia anticomunistă maghiară, de cîteva luni lehalizată, a cîştigat decisiv primele alegeri libere de după al doilea război mondial. Probabil că nimic nu prevestea că disidenţa de acolo, cea care a creat partidele de opoziţie, avea să aibă din nou de lucru la peste douăzeci de ani de la acel eveniment istoric. Ba nici măcar acum patru-cinci ani, acest lucru n-ar fi putut fi prevăzut de nimeni. După primele alegeri libere, Ungaria avea să aibă alte cîteva rînduri de alegeri, să parcurgă repetate rotaţii la guvernare, să devină o democraţie funţională, să servească drept exemplu şi model pentru ţările foste comuniste mai „leneşe” din vecini, inclusiv României. Totul părea să meargă bine pînă nu de mult. Opinia publică maghiară şi europenaă a fost vag îngrijorată în perioada ultimei campanii electorale, cînd Viktor Orban şi partidul său au împrumutat retorica naţionalistă şi situată la marginea discursului democratic pentru a prelua voturilor electoratului extremist şi asta le-a asigurat o victorie confortabilă. Numai că, după alegeri, s-a văzut că aceştia n-au preluat doar retorica extremistă, ci şi o mulţime dintre ideile şi practicile acestora. Mai întîi, au fost epurările, motivate politic, din institutele de cercetări ale Academiei Maghiare, cărora au căzut victime zeci de cerectători mai ales din zona umanităţilor, au urmat alte măsuri autoritare, escaldat, care au afectat raporturile dintre executiv şi legislativ, justiţia şi mass media. Totul a culminat cu adoptarea unei Constituţii modificate care „legiferează” toate aceste abuzuri, care a intrat în vigoare de la 1 Ianuarie a.c. Împotriva acestor abuzuri protestează cei treisprezece foşti disidenţi în documentul excepţional a cărui versiune engleză – circulă şi una maghiară, desigur! – o preiau mai jos. Şi nu mă gîndesc
doar la ungurii făcînd asta – şi la noi le trec unora prin cap tot felul de idei „constituţionale”!
New Year’s message sent by former Hungarian political dissidents
Budapest, 2nd of January, 2012
The decline of democracy – the rise of dictatorship
The undersigned, participants of the erstwhile human rights and democracy movement that opposed the one-party communist regime in the 1970s and 1980s, believe that the Hungarian society is not only the victim of the current economic crisis, but also the victim of its own government. The present government has snatched the democratic political tools from the hands of those who could use these tools to ameliorate their predicament. While chanting empty patriotic slogans, the government behaves in a most unpatriotic way by reducing its citizens to inactivity and impotence.
The constitutional system of Hungary has also sunk into a critical situation. As of the 1st of January 2012, the new constitution of Hungary along with several fundamental laws came into force. Viktor Orbán’s government is intent on destroying the democratic rule of law, removing checks and balances, and pursuing a systematic policy of closing autonomous institutions, including those of civil society, with the potential to criticise its omnipotence. Never since the regime change of 1989 when communist dictatorship was crushed has there been such an intense concentration of power in the region as in present-day Hungary.
Institutions with the authority to hold government activity in check have met a similar fate: Fidesz continuously deprives such institutions of their autonomy, blackmails them for survival, discharges professional management, takes unlawful decisions and moulds these institutions so that they can no longer control and correct government activity but, in sharp contrast to their original function, they serve to augment unbridled autocracy. With the removal of the checks and balances, the whole state has become subservient to the government, or rather to the prime minister. The Parliament and the president obediently comply with the dictates of the cabinet. By having their staff radically reshuffled and implementing laws curtailing their competence, the Chief Prosecutor’s Office, the Court of Justice and the Constitution Court act as the lengthened arms of the government. While local councils have lost the better part of their clout, semi-autonomous institutions such as the Court of Auditors, the Hungarian Press Agency, the Hungarian Academy of Sciences and the National Cultural Fund may well be regarded today as quasi government agencies. Arbitration committees, including the now defunct National Conciliation Council, have been disbanded.
1. Legislative power
Fidesz created a system that put an end to genuine debates in and outside the Parliament, and by excluding stakeholders the Parliament became a virtual one-party powerhouse. It was stripped of even a semblance of lawful parliamentary protocol. By means of modifying house rules, Fidesz now has the exclusive right to turn any bill into law and make decisions about any issue concerning parliamentary protocol, thus rendering the existence of opposition parties a mere formality. Bills are rushed through legislation with no debate worthy of mention.
2. Executive power
Since a considerable proportion of proposals and amendments are submitted by individual members of Parliament who make no effort to seek consensus and often ignore relevant ministries, professional and accountable governance ceased to exist. This is a telling sign of the way power-sharing has become but a facade, with ministries and ministers having lost teeth. The president who is supposed to act independently of government and political parties, thereby being a living symbol of constitutional order, is a man who promptly signs any document pushed on his desk, and by disregarding the constitutional role bestowed on him, he is no more than a puppet of the executive power.
3. Jurisdiction
Numerous changes in legislation have been made that testify the direct political intentions to ignore democratic rules of law.
• The Constitutional Court, the ultimate institution to safeguard legality, has been gradually turned into a weightless body. The number of judges has been increased with members known to be loyal to the ruling parties (including a former minister and a member of Parliament, both being Fidesz party members). The scope of the Court has been narrowed, partly by depriving it of arbitration on economic issues.
• Established as part of the judiciary reform, the National Judiciary Office (NJO) is under direct political influence. Instead of being an independent professional body, the chairperson of NJO, who happens to be the wife of a Fidesz member of the European Parliament, has the exclusive right to appoint, delegate and promote judges, as well as to determine which court deals with which case. The chair of NJO has been elected for nine years by a two-third parliamentary majority, and short of a qualified majority in the future, the chair may remain in her post indefinitely.
• While retirement age has been raised across the board, a sigificant proportion of leading judges has been forced into retirement. The judiciary has thus become existentially dependent.
• The Chief Prosecutor, who has the exlusive right to decide which case may be forwarded to the Court of Justice and which court should hear it, is a politician of the ruling party.
• In the future, suspects and the accused may be deprived of the opportunity to consult their solicitors.
This new system marks the end of independent jurisdiction in Hungary.
4. The media
Fidesz intends to place the entire media under its control and regulation, hindering any form of an impartial, analytical and critical judgment of its policy. With this in mind,
• Originally destined to be an impartial forum, the public media has been forced to serve the goverment parties. Instead of professionalism, the only criterion for its continued existence is political loyalty.
• News service has been centralised: the same news is broadcast in every channel.
• Recently established and authorised with unprecedented power, the National Media and Telecommunication Agency, led by its chairman, a Fidesz loyalist, may exercise wide-ranging regulatory and sanctioning rights.
• Radio frequencies and television broadcasting rights are conferred in an arbitrary fashion.
• Independent press may be levied enormous fines, thus urging it to exercise self-censure. Destined to lose state-sponsored advertisers as well as private ones scared of retaliation, disobedient newspapers even run the risk of going bankrupt.
5. Election law
Democracy is posited on the condition that anyone may be voted out of office through peaceful measures. The new election law significantly restricts the opportunity to satisfy the will of citizens and realise a democratic change in the power structure. Instead of seeking consensus and a harmonisation of interests, Fidesz is intent on destroying rival political forces with the purpose of perpetuating its own power.
• Motivated by political considerations, the new election law redrafted constituencies, thus creating a system which favours candidates of the ruling parties. Undeserving of constitutional democracies, no independent body has the right to veto the new distribution of constituencies.
• Fidesz has taken the unprecedented step to ensure that all the votes from the compensatory list go to the winning party; ignoring the will of the electorate, this clause will distort the final outcome of the election.
• The new single-round system will force the rivalling opposition parties into a coalition.
Fidesz does its best to criminalise its rivals: 21years after the regime change a new law has been passed in which the Hungarian Socialist Party, a democratic party of the Hungarian Parliament, has been deemed guilty as being the legal successor of the former communist party.
In Hungary, liberal democracy as interpreted in the West has come to an end, the autonomy of power centres has become a formality. The government is thoroughly antidemocratic by according no respect to the sanctity of private property, eliminating local councils, and pushing all channels of social mobility, public and higher education under its political control. It seems obvious that the aim of the present government is to overhaul the entire society and, with recourse to threats and blackmail, to create a country rendered incapable and cowardly to defy its dictatorial rule. Under such conditions, Hungary would have stood no chance in 2004 to join the European Union, the community of the Western democracies. Regretfully, Hungary can only expect further isolation, impoverishment and hopelessness in the future.
However, instead of searching for an alternative to replace this constitutional dictatorship, we had better consider ways in which we can get rid of it within the bounds of legality. The question is whether there is any chance at all to break out and reinstate the rule of law under the legal constraints imposed by Fidesz.
The advocates of democracy and the rule of law within and outside Hungary must not acquiesce in having the government of a member state of the European Union crush these universal values. Nor should the European Union just sit back and watch as it is being held hostage by an outdated, provincial tyrant. It is in the interest of both Hungary and the European Union to make a stand against the prime minister of Hungary. The leaders of the European Union are right in their decision to tighten intergration, but this step should be taken not only to combat the financial crisis but also to challenge political crises and risks. The European Union may disintegrate not only for economic reasons but for reasons of pursuing disparate and antidemocratic policies as well.
As we regard ourselves simultaneously as Hungarian and European citizens, we wish to avoid a clash of identities. We reject any political command that we give up our „dual citizenship”. If choose we need, our choice will be between the values of democracy and dictatorship – just as we did at the time of communist dictatorship. We are aware that the idea of a common Europe was born as an economic project, but this project is no more than wishful thinking unless its value system is accounted for and enforced, and lack thereof gets punished.
We are convinced that Hungary can become a country where the rule of law is reinstated. However, we must not forget that Fidesz, busy building a one-party dictatorship at an ever-growing speed, will never surrender unless compelled by the political representatives of Hungarian democrats, in compliance with the legal norms of democracy on which the European Union is founded.
The dictatorial rule has already reached a point of no return; under the present circumstances our country is unlikely to be able to find its way back to the rule of law. However, a debate along these lines is not timely when democratic forces are faced with the daunting task of uniting forces – in and outside the Parliament, with one another. We cannot afford the luxury of learning the lesson after a lost election.
Unity for the time being – and for a long time hence – implies obtaining mass support. The size of this support will determine the means available for the reinstatement of democracy and the rule of law. Beyond raising its voice against the economic adventurism pursued by Orbán, Europe and the whole world will offer help for Hungarian democracy only after unity has been achieved with mass support to back it up.
Europe is at a crossroads too. Hungary is a sad example of what may happen wherever there is a concentration of crisis tendencies, aggravated by attempts to resolve problems caused by an economic and social crisis with authoritarian means and a policy of nationalistic isolation. Instead of prosperity and stability, such a policy can only lead to suppression, conflict and turmoil. The desperate situation of present-day Hungary should be a warning for all of us: if Europe is prepared to help Hungary, it will also help itself.
Attila Ara-Kovács, journalist
György Dalos, writer
Gábor Demszky, former Mayor of Budapest
Miklós Haraszti, former OSCE Representative on Freedom of the Media, former MP
Róza Hodosán, former MP
Gábor Iványi, pastor, former MP
János Kenedi, historian
György Konrád, writer
Bálint Magyar, former Minister of Education
Imre Mécs, former MP
Sándor Radnóti, philosopher
László Rajk, architect, former MP
Sándor Szilágyi, writer on photography
Forwarded by László Rajk
H-1061 Budapest, Paulay Ede u. 19.
Phone, facsimile: +36 1 351 9543
www.iprotest.hu
www.rajk.hu