Stefan a avut dreptate

Era un baiat. Un baiat trist si-ndragostit.

Iar mintea sa tintea spre infinit.

A adormit într-o seara,

Iar dimineata nu s-a mai trezit.

Iar infinitul este infinit.

A fost un baiat. Si a plecat în infinit.

A fost ca si cum n-ar fi fost.

Între un somn si altul, nu s-a mai trezit.

Frumusetea tacuta a felinei

Cînd privesc un om, aproape pe oricare,

Tînar sau batrîn, barbat sau femeie,

Frumos sau urît, ma apuca o stranie senzatie

De perplexitate, uneori o repulsie nesfîrsita.

Pîna si pe iubite, prefer sa le mîngîi cu palma

Domoala si nu cu privirea…

Marco Polo ma priveste cu ochii sai imobili

De felina – îsi încordeaza muschii,

Îsi încovoaie strasnic spinarea.

O respiratie profunda – saltul este gata!

Hic et nunc

Aici, în aceasta epoca, orice iesire din casa

Seamana cu intrarea pe gîtlejul unui balaur,

Cu un salas otravitor în burta chitului.

Îmi place acasa, îmi plac spatiile mici si sigure,

O cafenea veche, o alta casa, o pivnita fierbinte –

Numai ca drumurile sînt lungi pîna acolo si pline

De oameni obositori si de aspre pericole.

Si te poti rataci ca într-un pustiu plin de scorpioni

Si de trunchiuri tepoase de cactusi, ca într-o padure

Ecuatoriala, ca pe o planeta pulsînd de mercur si sulf.

Cu capul pe perna, vad toate aceste grozavii

Ale iadului, aud zgomotul fierberii lor neoprite,

Percep  mirosul pestilential si le simt fierbinteala –

Cu o miscare înceata, nebagata în seama,

ridic marginea paturii pîna dincolo de crestet.

Si s-a lasat pacea si linistea peste lume.

Ei. O proba de autism

Ei vorbesc si cuvintele lor trec stravezii pe lînga mine,

De parca sînt într-o alta limba. Necunoscuta.

Oricum, nu sînt în limba mea interioara,

Nici nu le pot traduce, nu pot transfera ceva cu sens

Dintr-o parte într-alta, dintr-o lume într-alta.

Ma privesc curiosi, zîmbesc amabil, cald

Si nimic nu înteleg din mimica lor opaca,

Nici macar cît pricep din zborul frînt

Al unui fluture închis într-un bol de sticla.

Ma concentrez, fac eforturi sa vad, sa aud, sa înteleg,

Dar ramîn la fel de paralel cu ei ca doua linii

Drepte care se întîlnesc la infinit sau

Ca o cale ferata fara de capat – ruginita,

Cu vechi locomotive Pacific legate cu sîrma,

Ca în copilarie cînd, închis în mine ca în

Biblia bunicii, nu voiam sa vorbesc deloc.

Nici pentru daruri, nici de frica pedepsei.

Si nici macar ea…

Eu, o sticla aruncata în mare

Si ea, alta sticla plutind în alta mare –

Doua universuri pregnante, bine conturate

Din multitudinea lumilor posibile.

Doua monade închise în

Propria lor perfectiune, cu catenele

Retrase în carapace de piatra.

Si nici macar ea…

Visul unei intersectii  stabile,

Visul unei reuniuni întregitoare

Ramîne vis. Si rana. Si durere.

Risipa inutila precum iubirea în somn,

Precum un orgasm de unul singur.

Si eu voi pleca în refugiu.