În ultimii patru-cinci ani, am scris poeme aproape exclusiv cînd mă aflam în diferite insule – Creta mai ales, dar şi Terceira din Azore sau Insula Mare a Britaniei, în noiembrie anul acesta. Au fost, totuşi, şi cîteva excepţii, cîteva interludii cînd am scris poezii şi aici. Acasă. Unul dintre acestea a funcţionat în iulie anul acesta, cînd pe neaşteptate am scris poemele de mai jos. Destul de sumbre prin comparaţie cu tonul meu din ultimii ani, dar cine ştie ce frămîntări va fi avut sufletul dacă a simţit nevoia să se exprime în acest fel… Poemele au apărut on paper în cel mai recent număr al revistei Conta din Piatra Neamţ, însă cum tirajele revistelor literare nu sînt exorbitante, le-am reluat aici. Ciclul face parte din volumul Poveşti filosofice cretane şi alte poeme din insule în curs de apariţie la editura bucureşteană Herg Benet.
Inimă a mea…
…diamant stacojiu şi fluid,
de atîtea ori te-ai rupt, te-ai spart
în mii de fărîme şi, prin miracol,
te-ai refăcut întreagă,
pulsînd în cenuşa asasină
a acestei lumi nefericite
şi trădătoare ce umblă bezmetic
pe sub înaltele ceruri.
De atîtea ori ai crezut că e gata,
că s-a oprit maşinăria,
că izvorul vieţii a secat
într-un pustiu bestial şi bezmetic.
Dar nu, încă nu a sunat stingerea
în grădinile solitarului tău suflet.
De fiecare dată te-ai întregit,
gata de drumul cel nou
şi de proaspetele lui încercări,
ca şi cum asprele tale amintiri
ar fi rămas în urmă,
în zgura trecutului.
Şi dacă nu ai murit,
ai ieşit mereu şi mereu
împuternicită, după vorba
nebunului înţelept predicînd
de pe munte, trăgîndu-şi seva,
trăgîndu-şi puterile din recile
şi umbrosele păduri
ale Septentrionului.
Pulsezi, pulsezi fără stenturi,
fără stenahorie, şi nici măcar infarctul
nu te va răpune – o, nu! –
cîtă vreme vei mai putea
pe cineva cuprinde, cu grijă,
ca în palmele albe
ale zeiţei din Chypros…
Catatonie
Ca un vulcan care, printr-un miracol astral,
printr-un cataclism cosmic – s-a stins brusc,
lava i-a încremenit rece şi mută
în gîtlej.
Sînt vulcani care, după sute, după mii,
după milioane de ani,
revin la viaţă, reîncep jocul aprins al lavei.
Ca un vulcan stins, eu intru
în marea încremenire.
A fost odată, ca-n poveşti…
A fost odată, pe neaşteptate şi în neaşteptare…
un meteor venind din infinit, s-a oprit
deasupra cerului meu –
m-a inundat, m-a umplut cu o lumină pulsatorie,
colorată, fosforescentă,
ca pe un pom de Crăciun.
Am crezut că e eterna mea lună orbitoare.
Dar meteorul este meteor,
iar infinitul este infinit.
Santorini, Vezuviu…
Să fii praf şi pulbere,
amestec inert, imund,
de cenuşă şi zgură,
cu doar umbra unei umbre
de zîmbet trist pe chip –
cu sîngele împietrit în artere,
în ecuatorul viu înainte,
ca într-un munte de gheaţă,
o banchiză izbită de suflet ca într-un
titanic din carne şi limfă.
Să fii aşa pentru totdeauna,
să crezi că aşa eşti –
şi deodată o briză uşoară,
călduţă, mîngîietoare, mediteraneană,
începe să împrăştie în valuri cenuşa.
Valuri de cenuşă.
Atlantida, Santorini, Vezuviu –
iarba, florile şi copacii invadînd,
laolaltă cu idioţii ce-şi spun turişti,
Locul bătrînelor dezastre.
Şi dacă…
Şi dacă o speranţă mică, mică de tot
ca o steluţă aruncată de bolta de păcură,
ca o scînteie zburată din foc,
din focul mare de tabără al copilăriei,
o prinzi pe podul frumoasei tale palme
şi sufli încet, încet asupra ei –
să nu se stingă.
Şi dacă din debila scînteie izbucneşte iar
rugul aprins – şi nu acela mistic şi metafizic,
ci rugul, rugul întrupat din flama subtilă
între două suflete vagante.
Aşa, ca o luminiţă la capătul tunelului,
după cum sună trăncăneala zilei de azi.
Şi dacă… Şi totuşi…
Şi dacă, totuşi, există ceva deasupra, există ceva în afara,
există ceva dincolo de trăncăneală?
Enόs andrόgynoin diégesis
Două jumătăţi inegale de sferă – una poartă povara ispăşirii, cealaltă o durere imensă în suflet –
rătăcind prin ploaia pe care o detest,
prin ploaia care mult îţi place.
Ploaia cade cu stropi de aur, de plumb lichid şi rece.
Două jumătăţi nătînge de sferă încercînd disperat
să-şi lipească una de alta circumferinţele inegale
ale cercului lor cel mai larg, cel mai mare.
Două jumătăţi căutîndu-se prin foşnetul obsesiv al ploii.
– Fiinţe ale mele, de după cerul cel umed, opac, văd
că vă bîntuie visul magic, visul fantast al împlinirii!
Dar totul se petrece în ritmul marii rotiri…
Întruparea unui extaz
De mult, în necuprinsul celebru al cimitirului parizian,
promisiunea, posibilitatea unui extaz, lîngă sălaşul
unui mort iubit, la fel de celebru.
Fantasmă, reverie, dureroasă speranţă.
După ani şi ani, într-un loc anonim,
pe banca de metal ruginită, rezemat de nucul imens,
străpungînd cerul dinspre amiază, în vara toridă,
rezemat ca de un jilţ ce mă cuprinde pînă la
capătul ultim al lumii – extazul întrupat.
Printre copaci, aerul aprins ca un cavou transparent.
Fantasmă, realitatea sau vis? Cine ştie…
Extazul în, extazul lîngă, extazul pînă la apropierea morţii.
Să prinzi suveica din războiul de ţesut
al zilelor vieţii tale după dreapta măsură!
(iulie 2011)
Esti un om fericit ca-ti mai merg motoarele la scrisul poeziei in aceste vremuri prea interesante. De tot interesante!
Frumoase, bineinteles. Dar unde v-a fost gandul? Doar nu la faptul ca “Suntem prea aproape de Rusia, si prea departe de Dumnezeu!”!
Esti ca vantul ce-si cauta malul de care l-a izbit…valul ( oricat de puternic ar fi vantul,…valul tot la mal se sparge!)!
Ehei, maitre, norocos mai esti! Intr-o dispozitie vulcanica – de care nu multi scapa, la viata lor – tu nu te-mbeti, nu blestemi, nu spargi totul in jur, tu o domolesti poetic, o torci in vorbe din ce in ce mai potolite, pina-i patrunzi miezul – cu care trist te-mpaci. Si acesta a fost un infarct, si versurile sint stenturi. La mai multe, atunci!
Daca e stiinta de a trai, a de a-mbatrini e doctoratul in traire. De-aceea ramin atitia masteroizi.
@) Alexandru Petria
Da, nu stiu ce s-a intimplat. N-am scris poezie primii vreo zece ani post-revolutionari, prin 1999 – 2000, am reinceput sa scriu, dar parca anul asta mi-am batut toate recordurile vietii. Acum, sper si eu ca n-o fi vreun cintec de lebadoi!
@) Virgil Culiceanu
Habar n-am unde mi-au fost gindurile. In ce priveste poezia, sint de fapt foarte spontan, “ma apuca” si atunci scriu!
@) Zeno
Multumesc, buna imagine!
@) InimaRea
Multumesc. Da, cred ca, intr-un fel, mi-am gasit formula trecerii prin lume…
Doamne fereste!
@) Alexandru Petria
Asa nadajduiesc si eu!
,,Şi dacă, totuşi, există ceva deasupra, există ceva în afara,
există ceva dincolo de trăncăneală?”
Va felicit! Fata de toate celelalte poezii ale dumneavoastra pe care le-am citit, cu acestea am rezonat cel mai mult!
Si, pentru a trimite la artistul la care se face, probabil, aluzie in ultimul dintre texte: “Break on through to the other side.”
@) Ontelus Dan Gabriel
Multumesc foate mult! Da, despre el este vorba!
Cred că insulele sunt spaţii cu totul deosebite, care adună energii şi ne fac
să vedem foarte acut atât singurătatea cât şi eternul nemărginirii…
@) Dan Danila
Si, probabil, ne contamineaza cumva, de ne comportam insular chiar si pe continent. Nu stiu, asa imi imaginez.
Pai chiar fostu-tia sufletul framantat,de grele ganduri ai scapat, scriind asa.
***
Mă voi retrage-n insula tăcerii
cât de curând, fără prea mult bagaj,
nu am să iau iubită şi nici paj
ori lucruri scumpe, amăgeli vederii
Iar biblioteca am lăsat-o în gaj
când mă-ncolţiră rudele averii –
o să-mi adun bocceaua de curaj
şi voi porni când înflori-vor merii
Gol, dezbrăcat de orice avantaj
m-or părăsi pe un liman năierii,
mă va topi amurgu-n peisaj –
mă voi retrage-n insula tăcerii…
@) Gyll
Probabil ca asa este, Gyll, nu reusesc insa sa-mi dau seama de ce anume se petrecea starea cu pricina…
@) Dan Danila
Insula, bat-o vina, fie aceasta si una a tacerii! Frumos poemul.
În altă parte, într-un poem care „i-a salvat viaţa”, poetul ne spune: „Despre ce nu se poate vorbi se poate urla…”.
Aici, însă, e lucru delicat. Simt că se cuvine să vorbim în şoaptă. Nu, nu suntem la catafalc. Şi de-am fi fost, la catafalcul sufletelor, uneori, se poate rîde în hohote. (Serios. Am trecut prin asta, ştiu ce-nseamnă.)
Dacă ar fi să dau eu un titlu acestui grupaj, i-aş spune: „Sub semnele şoaptei”. Pentru că eu văd aici o revizie tehnică, un stand by pentru reparaţie capitală. Ca atunci când se aprinde un beculeţ la bord şi taci, şi taci, şi taci, să asculţi bătaia motorului… Şi nu ştii dacă te mai poate duce până la cel mai apropiat service, ori ba.
Dar şi când ai trecut dincolo de trăncăneală… om eşti. Întreg.
@) Daca_nu_nu
Acu`, ce sa zic? Nu stiu daca nu pui in texte mai mult decit este! Desi, simt si eu ca este acolo ceva care imi scapa, ceva ce nu poate fi inteles pina la capat. Cel putin nu de mine!
Sper că n-am adăugat nimic, Doamne fereşte, pentru că, de fapt, eu încercam să dezleg înţelesuri, nu să adaug.
Dar domnia-ta ai spus:
„De atîtea ori ai crezut că e gata,
că s-a oprit maşinăria,
că izvorul vieţii a secat
într-un pustiu bestial şi bezmetic.”
şi-atunci eu mi-am croit o reprezentare.
Ştii cum e – noi am mai vorbit despre asta: cititorul vine în întâmpinarea textului cu propriile lui cunoştinţe, experienţe, lecturi etc.
Azi mă aflu în dispoziţie lirică, de aceea am şi coborît vocea. E drept că şi textul d-tale mă ajută.
Vreau să-l văd şi eu pe acela în stare să ţipe citind aceasta:
„Două jumătăţi inegale de sferă – una poartă povara ispăşirii, cealaltă o durere imensă în suflet –
rătăcind prin ploaia pe care o detest,
prin ploaia care mult îţi place.
Ploaia cade cu stropi de aur, de plumb lichid şi rece.
Două jumătăţi nătînge de sferă încercînd disperat
să-şi lipească una de alta circumferinţele inegale
ale cercului lor cel mai larg, cel mai mare.
Două jumătăţi căutîndu-se prin foşnetul obsesiv al ploii.
– Fiinţe ale mele, de după cerul cel umed, opac, văd
că vă bîntuie visul magic, visul fantast al împlinirii!
Dar totul se petrece în ritmul marii rotiri…”
Eu, sincer, mi-aş ţine răsuflarea…
Lebădoiul de Ştefan Doru Dăncuş îşi miji ochii a mirare şi-a prelungă felicitare. Rămân constant cititor al autorului.
Nu ma pricep la poezie, dar eu nu le gasesc deloc sumbre, ba dimpotriva, pline de speranta. Felicitari !
@) Stefan Doru Dancus
Multumiri lebadoiului!
@) Gogu
Multumesc. Spre final, am si eu senzatia ca se mai lumineaza!!! Dar e dreot e ca le si comparam cu cele insulare, parca mai solare!
Meditaţii, “ah-turi”, ofuri glossări poematico-personale, fără de care aţi suporta cu mult mai penibil povara, (h)angaralele vieţii…
Ori, nu asta face Omul, de cînd a fost izgonit de la (mai) bine, pe “acest glob de tină” ?…
Chapeau!
Şi, de mi se acceptă, acelaşi compliment pentru Dl Dan Dănilă…
Merci d’avance!
@Liviu Antonesei Felicitari, Ma bucur pentru dvs ca sunteti intr-o forma mare. La urma urmelor si continentele sunt niste insule mai mari deci locuri prielnice de creatie sunt peste tot pe Pamant.
@) Virgil
Multumesc. Da, daca ne uitam bine, vedem ca traim pe o insula imensa, uscatul, inconjurata de Oceanul Planetar…
Scurt pe doi: Va iubesc, gazda si oaspeti. Va doresc
Sarbatori fericite, cu dor de Dumnezeu!
PS: Asa frumos ati scris, ca ati reusit sa ma faceti sa scriu si eu, omeneste, un text mic.
@) Aosms
Multumesc foarte mult. Ma bucur ca n-am postat poeziile astea in zadar. De asemenea, sarbatori fericite!
Domnule L.Antonesei, tocmai v-am vazut pe TVR International intr-o emisiune a d-nei Mihaela Craciun despre d-nul psiholog Dan Gogleaza, stabilit in Germania. A fost o placere sa vad oameni frumosi la trup si suflet mai ales, o familie minunata, impresii si relatari sincere despre viata si drumurile pe care ne poarta, uneori fara voia noastra.
Sarbatori fericite!
@) Mara
Multumesc foarte mult! Filmarile au fost facute la inceputul lui februarie, cind am sustinut o conferinta si un recital poetic la Koln. M-am simtit foarte bine, si la Dan acasa, si la intilnirile cu romanii din zona, si in Germania in general.
@ Mara et Liviu
vä multumesc dragilor pentru feed-back si vä doresc sä rämâneti la fel de bogati sufleteste. Aceasta este generozitatea purä si fatä de care multi intelectuali români sunt cam inhibati în a o exprima. Am väzut si eu emisiunea pe net si auzisi cä Liviu m-a fäcut generos: asta da generozitate!
Särbätori fericite!
Fratern, Dan Gogleazä
@) Dan Gogleaza
Sarbatori fercite, generosule!
De pe nivelul 4 de realitate un mic dar autorului…
http://www.youtube.com/watch?v=QWu8ZmpaVzM
@) Fulcanelli
Multumesc tare mult. Un dar de la Fulcanelli e mereu binevenit, iar cind vine de pe nivelul IV de realitate, e chiar de mai multe ori binevenit!
“…dar cine ştie ce frămîntări va fi avut sufletul dacă a simţit nevoia să se exprime în acest fel… ” ,oh,cat adevar in spusele dumneavoastra stimate domnule Liviu Antonesei…dupa parerea mea,doar atunci cand inima ti-e franta,tipatul neputintei asterne, in cascada,noian de sentimente,trairi…
Poemele de mai sus rascolesc amintiri,lasand totodata in suflet pacea divina…felicitari din adancul sufletului si credeti-ma,nu m-as satura sa citesc la nesfarsit …
Citesc si recitesc…si in acelasi timp va revad cu ochii mintii…am urmarit pe TVR International,emisiunea Lumea si noi,protagonistii- Dl.Dan Gogleaza,cunoscut psihoterapeut in Germania si dumneavoastra…stiti ce senzatie am?
Citesc poemele dumneavoastra,ma regasesc,ma cuprinde tristetea,alunec spre depresie(asta nu inseamna ca poemele dumneavoastra au menirea sa distruga,depinde de starea de spirit a fiecarui cititor)iar mai apoi o sa caut cu disperare ajutorul necontestat al Domnului Dan Gogleaza,vindecatorul de minti si suflete…ei,asta nu suna a complot?…desigur,va dati seama ca e o gluma…
Nu a fost prima data cand am urmarit o emisiune in care dumneavoastra si Domnul Dan Gogleaza va completati reciproc…in ultima, noua,telespectatorilor,ne-a fost ingaduit sa patrundem in atmosfera calda a familiei Domnului Dan Gogleaza,sa-i cunoastem drumul,cu urcusuri si coborasuri,catre un ideal,sa-i cunoastem realizarile cele mai importante ale vietii-copii,sa-i cunoastem sotia,sa-i cunoastem prietenii,printre care, un loc important il ocupati dumneavoastra…va felicit pentru ceea ce scrieti,pentru aparitiile pe sticla,pentru prieteniile pe care le-ati legat…
Acum,in prag de Sarbatori,va doresc multa sanatate si putere de munca!
De asemeni,Domnului Dan Gogleaza,bucurii si impliniri!
Amandurora,CRACIUN FERICIT!
@) Mariana
Multumesc foarte mult pentru aceasta destainuire, ca asta este in cele din urma. Ma bucur ca dupa primul efect, depresiv, urmeaza linistea. Nu stiu daca am urmarit acest efect – pentru ca pe mine poezia “ma apuca” sau nu ma apuca, nu scriu pemediat -, dar ma bucur ca el se petrece, macar in cazul unora din cititori. O sa-l atentionez pe Dan asupra acestei postari, poate va simti nevoia sa intervina. Inca o data, multumiri pentru atentie.
@) Mariana
Si, desigur, un Craciun Fericit si un Nou An cit mai bun posibil!
@ Mariana & Liviu
sory de întârziere, emailul cu postarea fusese expediat la spam de unde-l salvasi împreuna cu alte mesaje. Ce sä zic? Când se întâlnesc doi psihologi ce si-au fäcut analiza de ceva ori si-s si de vârsta noasträ, nu pot iesi decât lucruri faine, periculoase au iesit altdatä!
Când se întâlnesc douä firi poetice cum este Mariana si Liviu ies mai multe stäri de mare profunzime pentru care eu le înteleg ca fiind autoasociative (sic!), introspective, etc. Vorbim mereu despre noi însine, asa cä eu as desfiinta notiunea de plagiat verbal.
Apoi cum ne-am putea simti în ajunul Cräciunului decât melancolici?
Mä bucur cä existati si vä îmbrätisez,
Dan Gogleazä
@) Dan Gogleaza
Multumesc pentru semn, Dan. Craciun fericit!
Un privilegiu nu tocmai de desconsiderat pentru mine (caci, altfel, ce privilegiu ar fi?) , dupa , iata, ani de “imixtiune in trebile interne” ale blogului –sanctionate cu multa largesse d’esprit de catre gazda- este acela de a fi ajuns la confortul de a putea fi destins la “vizionarea” periodicelor mesaje de launtricitate antoneseiene , pe care le caut indeosebi, si de a nu fi descumpanit de ineditul elementelor ce largesc, de fiecare data, cuprinderea peisajului meditativ cu iridescenta lirica oferit martorilor (eventual, marturisitorilor). E o nedescumpanire (caci surprize mai am, ce literatura ar fi aceea ce nu vine, citusi de putin, cu surprize?) ce-mi da libertatea de a ma aventura pe cararile celor mai neobisnuite asocieri de ginduri si trairi.
Lecturarea ultimei oferte mi-a prilejuit , nu tocmai neasteptat, daca ne gindim ca intram in ultima saptamina a Postului Craciunului, o trimitere catre irumperea nebanuita a religiosului in sedimentarea efectului lecturii. Eram licean cind mi-am permis imensitatea de a intra in posesia Missei solemnis a lui Beethoven ( poftim daca asta nu-i un semn astral, tocmai se implinesc 240 de ani de la ascensiunea lui la viata si nici macar Google nu semnaleaza momentul cu o Fur Elise…) ; ascultind acest al doilea ( ca intindere) opus beethovenian, cind am ajuns la Benedictus, o cantilena mai degraba neobisnuita tumultului beethovenian) e incantata solistic de vioara (e vorba, totusi, de o compozitie orchestral-simfonica si corala dar si cu solisti). M-am trezit zicind: Doamne, Spiritul Sfint e cel ce scrie melodia arcusului si a viorii… Mult mai tirziu, ma apropiam de capitolul semicentenar al existentei, ascultam Pauken Messe a lui Haydn. In Gloria, secventa Qui tollis peccata mundi are o introducere suava, un arioso aproape sfisietor, nu cu orchestra ci, nebanuibil, cu violoncel, de vreo doar 20-30 secunde (apoi bass-baritonul preia melodia). Si-atunci am zis , din nou, ca momentul era semnat de Sfintul Spirit. Mai in anii din urma, mi-a fost dat sa vad un documentar in mai multe episoade despra muzica religioasa crestina, de la Gregorian la Messiaen si Arvo Pärt . Binenteles s-a ajuns la momentul Missa solemnis; unul dintre contributori zice ceva ce ma lasa “scandalizat” si oarecum infiorat: “in Benedictus, melodia viorii e semnatura/prezenta Sfintului Spirit…” Dupa un sfert de veac, cineva imi “furase” gindul… Stiu, e fastidios sa nu pot ilustra sonor ceea ce tocmai era obiectul referintei mele. Fie imi faceti credit, fie, neavind de ales, sapati pe cont propriu, fie ma puneti la pierderi (macar de vreme).
Bun , etapele meditativ-lirice ale d-lui Antonesei n-or fi fiind Tod und Verklärung; mi-am pus in gind, totusi, sa caut urme de ADN ale Spiritului Sfint intru ele. Si am gasit, in fiecare. N-o sa le fac publice, nu doar din pudoare, ci si pentru ca stiu ca libertatea e un lucru foarte mare. Drept care, e posibil ca unii cu inclinatii avia-re/-tice sa-mi spuna ca acolo unde vad eu Spirit Sfint e doar o columba iar altii, mai ludici ori mai aplecati spre iluzionism, ca e doar un iepuras scos din joben. Si, desigur, ar avea (si ei) dreptate .
Weekend placut in continuare.
Si, mai jos, un faire-part pentru o fiinta pentru care am avut si am sentimente duioase:
http://www.hotnews.ro/stiri-international-10966708-cesaria-evora-incetat-din-viata-varsta-70-ani.htm
RIP
Si ceva ce e in actualitatea evenimentiala: cind va ginditi la Timisoara, (cit) va afecteaza diminutivul toponimic?
@) Daniel StPaul
Multumesc mult pentru vizita si pentru lectura atit de atenta. Desigur, cind am scris poemele nu m-am gindit sa las urme, sau ce urme sa las, fiind un poet mai degraba spontan. Ma apuca, scriu poezii. Nu ma apuca, nu scriu. Nici macar cind le-am recitit, nu am cautat asemenea urme. Insa acum, pus pe linie de lectura d-voastra, de buna seama ca le-am cautat si, asa este, ele sint acolo, in poezii. Poate e normal, imi este foarte greu sa-mi imaginez un poet fara simtul sacrului, mai mult, fara amprentarea acestuia de catre cultura de care tine. Asta se petrece difuz, fara ca macar autorul sa-si dea seama – si e foarte bine asa!
Pe Beethoven, m-am comemorat ieri, ascultind de multe ori in sir Sonata Lunii, ca pe aceasta am o fixatie acum. Da, imi place enorm Missa, cum imi place mai ales muzica religioasa a preclasicilor, mai ales a celor italieni, Pergolesi fiind un fel de culme pentru mine.
Multumesc pentru link. Si pe mine m-a tulburat plecarea dintre noi a cintaretei desculte. Fiind bintuit de regrestul ca deci a cintat de doua ori la Bucuresti, nu m-am invrednicit de un drum acolo. Spuneam ca mai e vreme, ca va mai veni. Iata, vreme nu mai este, desi muzica ei va veni de cite ori voi simti nevoia s-o ascult. Da, de sentimente duioase este vorba…
@) Daniel StPaul
Ce chestie!!! Nuciodata nu m-am gindit la Timisoara ca fiind un diminutiv, desi, evident, este!
@) Daniel StPaul
Am facut cam multe greseli de litera – probabil, as putea intra in maruntaiele blogului sa le indrept, le las insa, ca sa ma pedepsesc!
@ Liviu Antonesei
Nu mai stiu de unde detin ca pedantaria e marca de temperament vital. Dar, la urma urmelor, dincolo de porniri sado-mazo, n-ati admite ca tihna unui taifas seren, ce zic eu, quietudinea, poate fi acrosata de maruntisuri de teapa typo-urilor?
Si, in ce priveste chestiunea (mai) grava a confesiunii ce o facurati inainte pe tema dinamicii demonologiei creative, constat ca ea intinde punti neasteptate catre trecutul recent al dezbaterilor noastre (re: intentio auctoris). Iata ca problema e mai complicata decit , poate, am dori. Zic “poate” pentru ca nu pot vorbi decit in nume personal si pentru ca exista instante pe care nu le doresc “simple”, transabile, caldura indecidabilitatii lor imi e germinativa…
Mai sus : “…NU poate fi acrosata”… (tocmai trageam catre culcare) Duminica placuta.
@) Daniel StPaul
A, nu ma deranjeaza ca problema e mai complicata! Problemele simple, cred si eu, de asemenea, sint mai putin interesante!
Sper ca somnul a venit linistit. Si, de asemenea, o duminica cit mai placuta…
http://www.youtube.com/watch?v=iphuy08TOpw&feature=related