În ultimii patru-cinci ani, am scris poeme aproape exclusiv cînd mă aflam în diferite insule – Creta mai ales, dar şi Terceira din Azore sau Insula Mare a Britaniei, în noiembrie anul acesta. Au fost, totuşi, şi cîteva excepţii, cîteva interludii cînd am scris poezii şi aici. Acasă. Unul dintre acestea a funcţionat în iulie anul acesta, cînd pe neaşteptate am scris poemele de mai jos. Destul de sumbre prin comparaţie cu tonul meu din ultimii ani, dar cine ştie ce frămîntări va fi avut sufletul dacă a simţit nevoia să se exprime în acest fel… Poemele au apărut on paper în cel mai recent număr al revistei Conta din Piatra Neamţ, însă cum tirajele revistelor literare nu sînt exorbitante, le-am reluat aici. Ciclul face parte din volumul Poveşti filosofice cretane şi alte poeme din insule în curs de apariţie la editura bucureşteană Herg Benet.

Inimă a mea…

…diamant stacojiu şi fluid,

de atîtea ori te-ai rupt, te-ai spart

în mii de fărîme şi, prin miracol,

te-ai refăcut întreagă,

pulsînd în cenuşa asasină

a acestei lumi nefericite

şi trădătoare ce umblă bezmetic

pe sub înaltele ceruri.

De atîtea ori ai crezut că e gata,

că s-a oprit maşinăria,

că izvorul vieţii a secat

într-un pustiu bestial şi bezmetic.

Dar nu, încă nu a sunat stingerea

în grădinile solitarului tău suflet.

De fiecare dată te-ai întregit,

gata de drumul cel nou

şi de proaspetele lui încercări,

ca şi cum asprele tale amintiri

ar fi rămas în urmă,

în zgura trecutului.

Şi dacă nu ai murit,

ai ieşit mereu şi mereu

împuternicită, după vorba

nebunului înţelept predicînd

de pe munte, trăgîndu-şi seva,

trăgîndu-şi puterile din recile

şi umbrosele păduri

ale Septentrionului.

Pulsezi, pulsezi fără stenturi,

fără stenahorie, şi nici măcar infarctul

nu te va răpune – o, nu! –

cîtă vreme vei mai putea

pe cineva cuprinde, cu grijă,

ca în palmele albe

ale zeiţei din Chypros…

Catatonie

Ca un vulcan care, printr-un miracol astral,

printr-un cataclism cosmic – s-a stins brusc,

lava i-a încremenit rece şi mută

în gîtlej.

Sînt vulcani care, după sute, după mii,

după milioane de ani,

revin la viaţă, reîncep jocul aprins al lavei.

Ca un vulcan stins, eu intru

în marea încremenire.

A fost odată, ca-n poveşti…

A fost odată, pe neaşteptate şi în neaşteptare…

un meteor venind din infinit, s-a oprit

deasupra cerului meu –

m-a inundat, m-a umplut cu o lumină pulsatorie,

colorată, fosforescentă,

ca pe un pom de Crăciun.

Am crezut că e eterna mea lună orbitoare.

Dar meteorul este meteor,

iar infinitul este infinit.

Santorini, Vezuviu…

Să fii praf şi pulbere,

amestec inert, imund,

de cenuşă şi zgură,

cu doar umbra unei umbre

de zîmbet trist pe chip –

cu sîngele împietrit în artere,

în ecuatorul viu înainte,

ca într-un munte de gheaţă,

o banchiză izbită de suflet ca într-un

titanic din carne şi limfă.

Să fii aşa pentru totdeauna,

să crezi că aşa eşti –

şi deodată o briză uşoară,

călduţă, mîngîietoare, mediteraneană,

începe să împrăştie în valuri cenuşa.

Valuri de cenuşă.

Atlantida, Santorini, Vezuviu –

iarba, florile şi copacii invadînd,

laolaltă cu idioţii ce-şi spun turişti,

Locul bătrînelor dezastre.

Şi dacă…

Şi dacă o speranţă mică, mică de tot

ca o steluţă aruncată de bolta de păcură,

ca o scînteie zburată din foc,

din focul mare de tabără al copilăriei,

o prinzi pe podul frumoasei tale palme

şi sufli încet, încet asupra ei –

să nu se stingă.

Şi dacă din debila scînteie izbucneşte iar

rugul aprins – şi nu acela mistic şi metafizic,

ci rugul, rugul întrupat din flama subtilă

între două suflete vagante.

Aşa, ca o luminiţă la capătul tunelului,

după cum sună trăncăneala zilei de azi.

Şi dacă… Şi totuşi…

Şi dacă, totuşi, există ceva deasupra, există ceva în afara,

există ceva dincolo de trăncăneală?

Enόs andrόgynoin diégesis

Două jumătăţi inegale de sferă – una poartă povara ispăşirii, cealaltă o durere imensă în suflet  –

rătăcind prin ploaia pe care o detest,

prin ploaia care mult îţi place.

Ploaia cade cu stropi de aur, de plumb lichid şi rece.

Două jumătăţi nătînge de sferă încercînd disperat

să-şi lipească una de alta circumferinţele inegale

ale cercului lor cel mai larg, cel mai mare.

Două jumătăţi căutîndu-se prin foşnetul obsesiv al ploii.

– Fiinţe ale mele, de după cerul cel umed, opac, văd

că vă bîntuie visul magic, visul fantast al împlinirii!

Dar totul se petrece în ritmul marii rotiri…

Întruparea unui extaz

De mult, în necuprinsul celebru al cimitirului parizian,

promisiunea, posibilitatea unui extaz, lîngă sălaşul

unui mort iubit, la fel de celebru.

Fantasmă, reverie, dureroasă speranţă.

După ani şi ani, într-un loc anonim,

pe  banca de metal ruginită, rezemat de nucul imens,

străpungînd cerul dinspre amiază, în vara toridă,

rezemat ca de un jilţ ce mă cuprinde pînă la

capătul ultim al lumii – extazul întrupat.

Printre  copaci, aerul aprins ca un cavou transparent.

Fantasmă, realitatea sau vis? Cine ştie…

Extazul în, extazul lîngă, extazul pînă la apropierea morţii.

Să prinzi suveica din războiul de ţesut

al zilelor vieţii tale după dreapta măsură!

(iulie 2011)