Poate că sunt eu într-un fel de stare lirică, de-mi tot vin în minte poezii pe care le ştiu de tare multă vreme! Sau, poate, mă apucă nişte nostalgii… La plecarea spre Veneţia, am lăsat „moştenire” o frumoasă poezie de Brecht. Frumoasă şi, cum a observat toată lumea, actuală, foarte actuală.  M-am întors cu o poezie de Rilke în minte! Pe care am citit-o prima oară cînd eram student, într-o traducere interbelică, aparţinînd lui Jebeleanu, despre care n-aş fi spus că ştia nemţeşte. Mai există o traducere interbelică, comisă de Arghezi însuşi, dar îmi place mai puţin. Există şi traduceri mult mai recente, dar mie mi-a rămas în minte asta, a lui Jebeleanu, care chiar mi se pare că sună cel mai apropiat de original, aşa că pe asta o voi şi cita în continuare:

„Moartea e mare
Guri rîzătoare îi suntem noi –
Cînd ne credem în mijlocul vieţii,
Apare
Şi rîde în fiecare din noi,
Apoi”.

E actuală poezia lui Rilke? Aş spune că e etern actuală, deci e actuală şi pentru vremurile pe care le trăim. Şi, atunci, mă întreb: ce-şi imaginează puternicii zilei, cînd se încontrează unii împotriva celorlalţi şi, cu toţii, împotriva noastră? Că sînt nemuritori?  Din fericire, nu sînt. Dar nici noi nu sîntem! Şi, dacă nu sîntem, dacă avem o singură viaţă aici pe pămînt, nu doar foarte scurtă, ci pur şi simplu imprevizibilă, de ce naiba îi răbdăm? Nu de ce îi rabdă pămîntul, că e treaba pămîntului  ce face cu cei care-i calcă coaja, ci de ce îi răbdăm noi, cînd atîta de puţină viaţă purtăm în gurile noastre rîzătoare?