Pe 18 iunie, că se potrivea cu aniversarea, am postat , e drept, la comentarii, o poezie de Bertold Brecht. Cum se ştie, Brecht a fost un autor de stînga, a cochetat cu regimul comunist din fosta RDG, dar la un moment dat, s-a trezit „din somnul cel dogmatic”. Insurecţia muncitorilor din Berlinul de Est şi din alte oraşe ale Germaniei Răsăritene, din 18 iunie 1954, una din primele mişcări masive de contestarea a „regimului clasei muncitoare” chiar de către clasa muncitoare!, a contribuit la această trezire, iar semnul acestei treziri este de regăsit, la nivel artistic, în celebrele Elegii din Bukow. Poezia postată acum cîteva zile face parte din acest ciclu, iar traducerea, aşa cum este, îmi aparţine. În mod neaşteptat pentru mine, cu excepţia lui Inimă-Rea, mai nimeni nu a dat atenţie acelei poezii! Or, măcar contextul în care trăim, o face extrem de actuală. Nu pentru că am trăi într-un regim comunist, nici pentru că avem de-a face cu vreo insurecţie, ci pentru că mentalitatea subliniată de Brecht este cum nu se poate mai prezentă în viaţa noastră publică. Politrucii de azi ştiu mai bine decît noi ce dorim de la ei, aşa că nu se mai obosesc, să ne întrebe, să stea de vorbă cu noi. Unii dintre ei, nu puţini, se comportă ca şi cum nu i-am merita, deşi apăruţi „dintre noi, pentru noi” sînt cum nu se poate mai reprezentativi. Mai mult, asistăm nu doar la un fel de separare de corpul comunitar a tuturor tipurilor de elite, ci chiar la instalarea convingerii în rîndurile acestora că nici pe ele nu le înţelegem şi nu le merităm. Pentru toate aceste motive, voi relua aici, în corpul principal – dar dacă spun principal, nu mă comport ca membru al acelor elite criticate?, deci îi voi spune iniţial, pentru că de la el pleacă discuţiile! –, deci pentru aceste motive reiau aici poezia lui Brecht:

După insurecţia din 18 iunie
Secretarul Uniunii Scriitorilor
Putea fi văzut pe Stalinalee
Distribuind manifeste.
Pe acestea scria:
„Poporul, prin greşeala sa,
A pierdut încrederea guvernului.
Va trebui să-şi dubleze eforturile,
Ca s-o recîştige”.
N-ar fi mai simplu pentru guvern
Să demită poporul
Şi să aleagă altul?”

Asta e, deci, poezia lui Brecht, în modesta mea tălmăcire. Vă las împreună cu ea, s-o citiţi, să vă uitaţi în jur, la lumea în care trăim, s-o recitiţi, s-o discutaţi şi aşa mai departe. Promit, în răgazurile pe care le voi avea, să fac acelaşi lucru. Să şi intervin în discuţie, dacă reuşesc să mă şi conectez la internet, după cum sper.

Să ne regăsim sănătoşi!