Să n-o întoarcem ca la Ploieşti, cum încearcă liderii sindicali – la o privire cît de cît obiectivă, este limpede că marea grevă generală a eşuat. Mi-am dat seama că aşa se va petrece încă din zilele care au precedat greva, urmărind prestaţiile chinuit, fals triumfaliste ale liderilor sindicali pe la diversele posturi de televiziune. Era limpede că încercau să se autoîncurajeze şi să-şi mobilizeze milioanele de membri de sindicat, mai degrabă paralizaţi de vestea reducerii cu un sfert a salariilor şi cu spaima pierderii slujbelor deja cuibărită în suflete. N-a fost însă un eşec total, dar nici un succes, după cum încearcă să se autoîncurajeze aceiaşi lideri sindicali – a fost un vînt uşurel acolo unde se aştepta o furtună, dacă nu o tornadă, „un vînt potrivit, pînă la tare”, după cum suna titlul unei antologii a poeţilor de limbă germană din România anilor optzeci. Iar acel „tare” din final trebuie să primească mai mulţi bemoli! Guvernanţii răsuflă uşuraţi, opoziţia oftează – ar fi fost bine să fi fost scoase castanele din foc cu mîna sindicaliştilor! –, liderii sindicali visează viitoarele succese ale acţiunilor revendicative, presa anti-sistem continuă să privească lucrurile prin prisma unui succes inexistent, presa pro-guvernamentală a ales să rîdă de sindicate, comentatorii acreditaţi la Cotroceni şi Palatul Victoria au recăpătat ceva culoare în obrajii cam palizi în ultima vreme. Dar nu e chiar portocaliul fosforescent de acum anul.

În realitate, nimeni nu are vreun motiv de bucurie, iar cît priveşte rîsul mă tem că e şi pretimpuriu şi cam strîmb lipit pe figură! Pentru că au fost cîteva semnale foarte limpezi şi îngrijorătoare în aceste zile ce se anunţau fierbinţi şi au fost căldicele. În primul rînd, e clar că populaţia, în ansamblu, nu doar sindicaliştii şi pensionarii, detestă clasa politică tot în ansamblu, nu doar pe actualii guvernanţi, cu dl. Băsescu, premierul de facto şi cel care a dat vestea proastă în locul premierului de jure, în frunte. Îi detestă, deci, pe toţi şi n-aş spune că nu pe bună dreptate! În al doilea rînd, că liderii sindicali au ajuns la o cotă de popularitate care tinde spre zero în ochii membrilor sindicatelor pe care le conduc, uneori chiar de vreo două decenii. Se răzbună acum şi folosirea carierei sindicale drept trambulină pentru una politică, şi jocurile la două capete pe care le-au făcut şi le fac cu politrucii de toate orientările, şi afacerile cu totul nebuloase în care sînt implicaţi unii dintre ei – şi nu mă refer doar la „mititei” locali, ci şi la „granzi”, la lideri naţionali. Au dovedit şi ei, ca şi bravii politruci, că sînt la fel de sensibili ba la mită, ba la şantaj, ba la presiuni, ba la toate laolaltă în funcţie de situaţie, de la caz la caz.

Ei, bine, dacă pe ei înşişi nu, pe mine mă îngrijorează această, în fond, lipsă de credibilitate şi de autoritate a liderilor sindicali în faţa membrilor de sindicat şi a opiniei publice în general. În două-trei luni, pînă trece vara cum s-ar spune, efectele scăderii veniturilor proprii vor fi deja simţite pe salariaţi şi pensionari pe propria piele, la modul cronic. Mă tem, prin urmare, de un val de proteste sociale stihiale, anarhice, incontrolabile, care riscă să măture totul. Mai ales că, în absenţa oricăror măsuri efective de relansare economică, pe măsură ce încasările la buget se vor tot prăbuşi, guvernul va simţi nevoia altor măsuri de austeritate, pentru că altceva nici nu ştie. În principiu, nici n-ar fi rea o asemenea operaţie de „purificare”, doar că nu se ştie niciodată cum se termină. Mai ales atunci cînd, deosebit de decembrie 1989, cînd toţi îşi legau speranţa de dispariţia lui Ceauşescu, acum, nimeni nu mai vede vreun motiv de speranţă! În locul guvernanţilor de acum, dar şi al bravei noastre opoziţii, m-aş ruga cerului să treacă moţiunea de cenzură! Nu pentru a se instala opoziţia în loc, la fel de compromisă în raport cu situaţia de acum, ba chiar şi la fel de incapabilă să găsească soluţii pentru ieşirea din criză, ca şi vremelnicii guvernanţi, după cum arată „programele” puse în circulaţia în ultimele zile. În momentul de faţă, singurul mijloc de a reclădi un pic de încredere, că de speranţă mă tem că nu mai poate fi vorba!, ar fi un guvern tehnic, ca în septembrie 1991 – guvernul Stolojan –  ori în 2000 – guvernul Isărescu – , cu un mandat precis legat exclusiv de ieşirea din criză. Un guvern susţinut de toate partidele parlamentare, dar nu unul de „uniune naţională”, nu unul politic. Poate a venit vremea ca dl. Isărescu să scoată capul din „cutia” BNR! Deşi nu ştiu dacă chiar şi el poate juca la nesfîrşit rolul unui fel de Hopa-Mitică! Sau rol de jolly jocker!

(O versiune concentrată a articolului în Flacăra Iaşului din 3 iunie a. c.)

This entry was posted on Wednesday, June 2nd, 2010 at 11:27 and is filed under Politici publice. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.