Archive for June, 2010

Un experiment cultural

Wednesday, June 30th, 2010

Pe la sfîrşitul lui noiembrie trecut, cînd tinerii mei colegi de la revista şi fundaţia Timpul mi-au propus să reluăm Serile cu acelaşi nume, dar nu în formatul lunar de acum cîţiva ani, ci într-unul săptămînal, am făcut ochii mari şi mi-am exprimat deschis scepticismul. Şi, totuşi, nu eu, ci ei, adică Gabriel Cucuteanu, Adi Afteni şi Nicoleta Dabija – coordonare generală –,  au avut dreptate! Vreme de aproape şapte luni, s-au perindat la întîlnirile de joi, ora 20, sediul nou al Universităţii din fostul Romtelecom, etajul cinci, zeci de artişti ai Iaşului sau veniţi în vizită la Iaşi şi bucuroşi să participe la întrunirile noastre. Au recitat poezii Radu Andriescu, Constantin Acosmei, Lucian Vasiliu, Şerban Axinte, Aura Christi, venită de la Bucureşti, mai tînărul autor Anton Lascu, ba chiar, cuprins aşa de un fel de entuziasm, eu însumi. Cu proză, s-au produs Bogdan Suceavă, sosit din America pentru un program de promovare a ediţiei a doua a romanului Venea din timpul diez, apărut la Polirom, din paginile căreia care ne-a şi delectat, Nick Sava, cu proză scurtă plină de umor, şi Dan Petru Cristea, cîştigătorul concursului de debut în roman al editurii Cartea Românească pe anul trecut. Regizorul Bogdan Ulmu a montat în cadru non-convenţional, cu studenţii de la Universitatea de Arte din Iaşi, o piesă de Lucian Parfene, tipărită apoi, parţial, în revistă, Ana Chiricescu a asigurat mai multe vizionări de scurt-metraje româneşti şi străine, dar a organizat şi zilele lui Nae Caranfil la Iaşi, iar actriţa Luiza Cupceac a performat mai multe recitaluri – şi personal, dar şi cu elevii de la şcoala privată de teatru pe care o conduce. Tot în zona artei dramatice, trebuie să amintesc întîlnirea, electrizantă, cu actorul şi profesorul de teatru Emil Coşeru.

Şi era să uit tocmai muzica, deci de arta care a fost permanent prezentă la serile noastre, alături de celelalte arte! Au cîntat Dinu Olăraşu, venit special cu o zi înainte pentru a participa la eveniment, deşi avea un concert stabilit abia o zi mai tîrziu, Paul Arva, care a avut bunăvoinţa s-o facă de mai multe ori, tot de cîteva ori a cîntat şi Şerban Axinte, de două ori împreună cu Dan Viţcu, refăcînd cumva parţial fosta formaţie Craii de Curtea Veche, dar au cîntat şi cam toţi tinerii care înseamnă ceva în folkul ieşean: Andrei Bauer, Sebastian Albu, Alexandra Andrei, Cosmin Vaman, Andrei Savinescu, Jimmi Badiu, Ana Suruniuc, Tavi Lazăr, Victor Corchez, Vlad Moraru. Şi, iarăşi, să nu uit recitalul de nai al lui Vladimir Beşliu şi cele de pian ale lui Alex Marinescu.

Surpriza mea nu a fost că tinerii mei colegi au reuşit să atragă atît de mulţi invitaţi, atît de prestigioşi, aparţinînd aproape tuturor artelor. Este meritul lor, aproape exclusiv, eu mai degrabă am domnit asupra evenimentelor, ca un fel de împărat al Japoniei, dînd eventual cîte un sfat – ei au guvernat, ca să spun aşa. Surpriza a fost însă numărul incredibil de mare al spectatorilor! Nu cred să fi fost vreo ediţie cu mai puţin de 40 de participanţi, cele mai multe avînd în jur de 100. Îndeosebi tineri, însă nu exclusiv, pentru că profesorii Valeriu Gherghel şi Stelian Dumistrăcel, scriitorii Lucian Vasiliu, Nick Sava, Dorin Spineanu, regizorul şi scriitorul Bogdan Ulmu, şi-au făcut un obicei din „joi seara, la Timpul”. Interesant este că din nucleul de tineri spectatori, Adi Afteni, directorul EuroArt, festivalul nostru anual de teatru, a selectat pe cei 25 de voluntari, care au făcut, din punct de vedere organizatoric, ediţia din mai, anul acesta, a festivalului, una aproape perfectă.

Deci, pesimismul meu a fost complet dat peste cap. Nu reuşesc să-mi explic nici acum, cînd scriu asta, din ce motive. Poate că mai sînt urme de „capitală culturală” în urbea noastră? Poate că nenorocita de criză pe care o parcurgem ne mai eliberează de cele lumeşti şi ne trimite spre cele ale sufletului şi spiritului? Poate am nimerit peste o nişă încă neacoperită de altcineva? Poate ceva din toate acestea? Nu ştiu. Important e că a mers şi că avem motive ca, de la toamnă, să o luăm de la capăt! Şi încă un lucru – dintre oaspeţii frecvenţi ai blogului, Inimă-Rea a participat la o ediţie a Serilor Timpul. A spus că i-a plăcut. Poate să confirme sau nu! Şi o chestiune amuzantă şi nostalgică în acelaşi timp – regretul prietenilor noştri polonezi, Olga şi Marek, studenţi în limba şi literatura română la Cracovia, aflaţi în acest an cu burse la Universitatea din Iaşi, că nu vor mai lua parte la activităţile Serilor… Nu ştiu dacă au ratat vreo ediţie… Dar poate mai vin!

( O versiune a textului în ediţia din 1 iulie a. c. a cotidianului Flacăra Iaşului )

O poezie de Rilke – şi bine v-am regăsit!

Sunday, June 27th, 2010

Poate că sunt eu într-un fel de stare lirică, de-mi tot vin în minte poezii pe care le ştiu de tare multă vreme! Sau, poate, mă apucă nişte nostalgii… La plecarea spre Veneţia, am lăsat „moştenire” o frumoasă poezie de Brecht. Frumoasă şi, cum a observat toată lumea, actuală, foarte actuală.  M-am întors cu o poezie de Rilke în minte! Pe care am citit-o prima oară cînd eram student, într-o traducere interbelică, aparţinînd lui Jebeleanu, despre care n-aş fi spus că ştia nemţeşte. Mai există o traducere interbelică, comisă de Arghezi însuşi, dar îmi place mai puţin. Există şi traduceri mult mai recente, dar mie mi-a rămas în minte asta, a lui Jebeleanu, care chiar mi se pare că sună cel mai apropiat de original, aşa că pe asta o voi şi cita în continuare:

„Moartea e mare
Guri rîzătoare îi suntem noi –
Cînd ne credem în mijlocul vieţii,
Apare
Şi rîde în fiecare din noi,
Apoi”.

E actuală poezia lui Rilke? Aş spune că e etern actuală, deci e actuală şi pentru vremurile pe care le trăim. Şi, atunci, mă întreb: ce-şi imaginează puternicii zilei, cînd se încontrează unii împotriva celorlalţi şi, cu toţii, împotriva noastră? Că sînt nemuritori?  Din fericire, nu sînt. Dar nici noi nu sîntem! Şi, dacă nu sîntem, dacă avem o singură viaţă aici pe pămînt, nu doar foarte scurtă, ci pur şi simplu imprevizibilă, de ce naiba îi răbdăm? Nu de ce îi rabdă pămîntul, că e treaba pămîntului  ce face cu cei care-i calcă coaja, ci de ce îi răbdăm noi, cînd atîta de puţină viaţă purtăm în gurile noastre rîzătoare?

O poezie de Brecht – şi să ne regăsim sănătoşi!

Sunday, June 20th, 2010

Pe 18 iunie, că se potrivea cu aniversarea, am postat , e drept, la comentarii, o poezie de Bertold Brecht. Cum se ştie, Brecht a fost un autor de stînga, a cochetat cu regimul comunist din fosta RDG, dar la un moment dat, s-a trezit „din somnul cel dogmatic”. Insurecţia muncitorilor din Berlinul de Est şi din alte oraşe ale Germaniei Răsăritene, din 18 iunie 1954, una din primele mişcări masive de contestarea a „regimului clasei muncitoare” chiar de către clasa muncitoare!, a contribuit la această trezire, iar semnul acestei treziri este de regăsit, la nivel artistic, în celebrele Elegii din Bukow. Poezia postată acum cîteva zile face parte din acest ciclu, iar traducerea, aşa cum este, îmi aparţine. În mod neaşteptat pentru mine, cu excepţia lui Inimă-Rea, mai nimeni nu a dat atenţie acelei poezii! Or, măcar contextul în care trăim, o face extrem de actuală. Nu pentru că am trăi într-un regim comunist, nici pentru că avem de-a face cu vreo insurecţie, ci pentru că mentalitatea subliniată de Brecht este cum nu se poate mai prezentă în viaţa noastră publică. Politrucii de azi ştiu mai bine decît noi ce dorim de la ei, aşa că nu se mai obosesc, să ne întrebe, să stea de vorbă cu noi. Unii dintre ei, nu puţini, se comportă ca şi cum nu i-am merita, deşi apăruţi „dintre noi, pentru noi” sînt cum nu se poate mai reprezentativi. Mai mult, asistăm nu doar la un fel de separare de corpul comunitar a tuturor tipurilor de elite, ci chiar la instalarea convingerii în rîndurile acestora că nici pe ele nu le înţelegem şi nu le merităm. Pentru toate aceste motive, voi relua aici, în corpul principal – dar dacă spun principal, nu mă comport ca membru al acelor elite criticate?, deci îi voi spune iniţial, pentru că de la el pleacă discuţiile! –, deci pentru aceste motive reiau aici poezia lui Brecht:

După insurecţia din 18 iunie
Secretarul Uniunii Scriitorilor
Putea fi văzut pe Stalinalee
Distribuind manifeste.
Pe acestea scria:
„Poporul, prin greşeala sa,
A pierdut încrederea guvernului.
Va trebui să-şi dubleze eforturile,
Ca s-o recîştige”.
N-ar fi mai simplu pentru guvern
Să demită poporul
Şi să aleagă altul?”

Asta e, deci, poezia lui Brecht, în modesta mea tălmăcire. Vă las împreună cu ea, s-o citiţi, să vă uitaţi în jur, la lumea în care trăim, s-o recitiţi, s-o discutaţi şi aşa mai departe. Promit, în răgazurile pe care le voi avea, să fac acelaşi lucru. Să şi intervin în discuţie, dacă reuşesc să mă şi conectez la internet, după cum sper.

Să ne regăsim sănătoşi!

Moţiunea a picat, problemele sporesc!

Wednesday, June 16th, 2010

Moţiunea de cenzură a picat în Parlament, însă în condiţii dramatice pentru guvern, preşedinte şi principalul partid de guvernămînt. Opoziţia a obţinut, în fapt, mai multe voturi decît puterea şi ar fi mai fi avut nevoie doar de încă opt pentru ca moţiunea să treacă. Şi asta în condiţiile în care calculul pur aritmetic stabilea o diferenţă de peste 20 de voturi în favoarea echipei guvernamentale. Sigur, în ceea ce priveşte soarta moţiunii mai trebuie să aşteptăm şi decizia Curţii Constituţionale, iar în privinţa salariilor şi pensiilor noastre, decisive vor hotărîrile instanţelor comune date fiind sutele de mii, dacă nu milioanele de procese ce urmează a fi deschise de cei afectaţi de pachetul legislativ al austerităţii. Nu mai vorbesc că bună parte din procese vor trece din instanţă în instanţă pentru a ajunge la CEDO. Acestea sînt, însă, mai degrabă nişte chestiuni de tehnică judiciară, însă deja putem constata efectele politice ale asumării răspunderii de către guvern pe un pachet de legi nu doar nepopular, ci şi controversat chiar din punct de vedere economic, dacă ne gîndim că FMI îi deconsiliase pe liderii noştri în această privinţă, sugerînd măsuri mai echilibrate, mai puţin agresive faţă de populaţie.

Este limpede, în momentul de faţă, că avem de-a face cu un nou echilibru politic, în cadrul căruia ceea ce numim opoziţie, respectiv PSD şi PNL, a reuşit să mobilizeze mai multe voturi decît guvernarea în exerciţiu, unele din acestea venind chiar de la guvernamentali! Pe de altă parte, este la fel de limpede că această tendinţă se va tot accentua pe măsură ce austeritatea va face ravagii în rîndurile bugetarilor şi pensionarilor, iar guvernarea se va dovedi la fel de puţin capabilă ca şi pînă acum să imagineze şi soluţii efective de ieşire din criză, de stimulare, de relansare a economiei. Pachetul de măsuri adoptat acum face ce poate face orice guvern lipsit de imaginaţie economică, taie din cheltuieli – şi nici măcar acolo nu taie bine, devreme ce risipa bugetară reală nu este jugulată, nici afacerile bugetaro-private de natură clientelară stopate. Avem toate motivele să credem că actualele măsuri de austeritate, dacă vor trece şi hopul Curţii Constituţionale, ceea ce guvernamentalii şi speră, devreme ce au fost în stare să încalce toate regulile pentru a-şi impune oamenii la recentele noi numiri, deci avem toate motivele să credem că aceste măsuri vor fi urmate în toamnă de altele, indiferent că va fi vorba fie de alte reduceri salariale şi de pensii, fie de o escaladare a fiscalităţii – mărirea TVA şi a cotei unice, noi taxe şi impozite etc.

Prin urmare, nu e exagerat să observăm că PDL, laolaltă cu liderul său real, dl. Traian Băsescu, au intrat pe o spirală a pierderii de popularitate ce nu mai poate fi stopată de nimic. De altfel, un sondaj prealabil votării moţiunii, dar succesor asumării răspunderii pe legile pauperizării, constata scăderea dramatică de popularitate a partidului de guvernămînt, a liderilor acestuia, precum şi a preşedintelui, perceput de populaţie drept principalul vinovat, devreme ce s-a repezit ca mireasa la pat, în locul premierului, să anunţe „nenorocirea”.  De altfel, e interesant că dl. Vlădescu a declarat că n-a participat la negocierile cu FMI, fiind înlocuit de alt „specialist” – sînt toate motivele să credem că „specialistul” cu pricina va fi fost însuşi preşedintele! Mă rog, s-o fi consultat şi cu EBA şi d-na Udrea, că doar sînt eminente capacităţi în domeniul economic, nu? Măcar pe partea de cheltuieli, ca să spun aşa!

În opinia mea, preşedintele riscă să devină unul din liderii cei mai detestaţi din istoria României, iar PDL să o ia pe drumul pe care au luat-o ţărăniştii acum vreo zece ani. PDL ar trebui să lase „lest”  ca să se salveze, să arunce peste bord, însă nu-i văd pe pedelişti nici despărţindu-se de preşedintele care i-a inventat, nici renunţînd la echipa de lideri providenţiali, adică oneşti şi competenţi, alcătuită din d-na Udrea şi puzderie de domni, precum Videanu, Vlădescu, Blaga, Funeriu etc, cum nici pe preşedinte nu-l văd debarasîndu-se de dl. Boc, pe care ni l-a pus deja de patru ori în spate pe post de substitut de premier! Situaţia pare fără ieşire, preşedintele şi oamenii săi s-au încurcat în propriul lor joc, care nu este decît un simplu joc „de-a puterea”, complet lipsit şi de preocuparea pentru buna administrare a treburilor obşteşti şi de orice grijă a resposabilităţii. E trist că am avut ghinionul acestei nefericite combinaţii între incompetenţa şi iresponsabilitate tocmai la vremuri de criză. Dar de ce m-ar interesa însă soarta lor, cînd soarta mea, a nostră  se anunţă a fi mult de-a dreptul cumplită?! În fond, fiecare pasăre, fiecare stol de ciori pre limba…

Austeritatea, moţiunile şi jocurile politice

Wednesday, June 9th, 2010

Guvernul d-lor Băsescu şi Boc, că nu prea ştiu care e premierul de facto, şi-a asumat răspunderea pe legile strîngerii curelei, urmează depunerea moţiunilor de cenzură iniţiate de PSD şi susţinute de întreaga opoziţie, dar nu prea se poate evalua ce se va întîmpla pînă la urmă. Într-o logică pur aritmetică, ne putem aştepta ca legile să treacă, deci moţiunea – sau moţiunile! – să cadă, pentru că foştii „independenţi” au anunţat abţinerea de la vot, numai că nu putem recurge doar la aritmetică pentru a ne da seama ce se va întîmpla. Situaţia este foarte mult încurcată de conflictul dintre interesele politice reale, de scurtă distanţă, dar mai ales de durată, ale partenerilor la jocul politic.

Strict politic judecînd lucrurile, interesul de termen scurt al PDL şi al UDMR este să înregistreze un succes la discutarea moţiunilor, iar interesul PSD, PNL şi cine-o mai reprezenta opoziţia este ca demersul de contestare a guvernului să aibă succes. Dacă privim însă lucrurile pe termen ceva mai lung, din perspectiva viitoarelor alegeri, vedem că nimic nu mai este la fel de sigur. Abordînd astfel problema este limpede că interesul PDL/UDMR este ca moţiunea să treacă, iar al PSD/PNL ca această să cadă! Prin urmare, este greu de estimat cîţi dintre parlamentarii puterii vor, ca să spun aşa, „trăda” şi cîţi dintre parlamentarii opoziţiei vor face acelaşi lucru. Oricum, dintre toţi actorii jocului politic, preşedintele este singurul pe care îl doare exact în bască de ceea ce se va întîmpla săptămîna viitoare. Pe de o parte, şi-a epuizat mandatele constituţionale, pe de alta, deşi a anunţat măsurile de austeritate, a avut grijă să ne dea de veste că, dacă măsurile eşuează, singur guvernul este de vină; în sfîrşit, pentru că, după succesele fulminante obţinute în lupta cu corupţia şi cu moştenirea comunistă, ca să nu mai vorbim despre setea inepuizabilă de putere şi de puzderia de gafe, nu mai are a-şi face griji în ce priveşte încadrarea dumisale în istorie patriei. La aşa nu, de bună seamă!

Bun, aşa arată lucrurile din punct de vedere politic şi, exclusiv, dinspre interesul principalilor actori politici. Dar din punctul nostru de vedere? La prima vedere, am fi tentaţi să spunem că nu contează, că ori unii ori alţii tot un drac este. Şi ar fi adevărat. La o privire mai atentă însă, e limpede că interesul nostru este ca moţiunea să treacă şi cel de-al patrulea guvern Boc, absolut incapabil de vreo măsură de relansare a dezvoltării, să se ducă naibii. Nu e mai puţin adevărat că n-ar fi o mare procopseală nici dacă preşedintele ar numi un premier din partea opoziţiei. „Programele” de ieşire din criză ale PSD ori PNL nu mi se par în substanţa lor esenţial mai bune decît cele ale bietului domn Boc şi ale acoliţilor dumisale. La drept vorbind, deşi nu încă sub forma unui program definitivat, singurele măsuri de reformă care trec de lungul nasului austerităţii, vizînd efectiv şi relansarea economică, mi se par cele formulate public de dl. Varujan Pambuccian, deputatul armenilor: eliminarea impozitului forfetar, care a decapitat şi decapitează în masă firmele mici, reducerea cotei unice la 4%, creşterea TVA la 24%, deci măsuri care să conducă la creşterea neinflaţionistă a veniturilor, la stimularea acumulării şi a reinvestirii. Cum nu-l văd pe dl. Pambuccian nominalizat premier, îl pot totuşi vedea ministru de finanţe într-un guvern de tehnocraţi, care să aibă drept mandat combaterea crizei şi organizarea alegerilor viitoare – care ar trebui să fie la termen. Un guvern condus de dl. Isărescu, poate Croitoru sau, de ce nu?, soluţia din toamnă, dl. Johannis? Partidele, toate, ar scăpa de povara scoaterii ţării din criză, iar noi am scăpa de povara şi mai mare a incompetenţei lor, ce tinde să se cronicizeze. În perioada cu pricina, ar avea vreme şi să se mai epureze la nivel de personal, că put rău, şi să se mai recicleze la nivel de expertiză, s-o poată lua de la capăt de la, totuşi, alt nivel. Acum, cu eforturi, dacă ajung, cu toatele, pe undeva pe la genunchiul broaştei…

Cronica unui eşec anunţat

Wednesday, June 2nd, 2010

Să n-o întoarcem ca la Ploieşti, cum încearcă liderii sindicali – la o privire cît de cît obiectivă, este limpede că marea grevă generală a eşuat. Mi-am dat seama că aşa se va petrece încă din zilele care au precedat greva, urmărind prestaţiile chinuit, fals triumfaliste ale liderilor sindicali pe la diversele posturi de televiziune. Era limpede că încercau să se autoîncurajeze şi să-şi mobilizeze milioanele de membri de sindicat, mai degrabă paralizaţi de vestea reducerii cu un sfert a salariilor şi cu spaima pierderii slujbelor deja cuibărită în suflete. N-a fost însă un eşec total, dar nici un succes, după cum încearcă să se autoîncurajeze aceiaşi lideri sindicali – a fost un vînt uşurel acolo unde se aştepta o furtună, dacă nu o tornadă, „un vînt potrivit, pînă la tare”, după cum suna titlul unei antologii a poeţilor de limbă germană din România anilor optzeci. Iar acel „tare” din final trebuie să primească mai mulţi bemoli! Guvernanţii răsuflă uşuraţi, opoziţia oftează – ar fi fost bine să fi fost scoase castanele din foc cu mîna sindicaliştilor! –, liderii sindicali visează viitoarele succese ale acţiunilor revendicative, presa anti-sistem continuă să privească lucrurile prin prisma unui succes inexistent, presa pro-guvernamentală a ales să rîdă de sindicate, comentatorii acreditaţi la Cotroceni şi Palatul Victoria au recăpătat ceva culoare în obrajii cam palizi în ultima vreme. Dar nu e chiar portocaliul fosforescent de acum anul.

În realitate, nimeni nu are vreun motiv de bucurie, iar cît priveşte rîsul mă tem că e şi pretimpuriu şi cam strîmb lipit pe figură! Pentru că au fost cîteva semnale foarte limpezi şi îngrijorătoare în aceste zile ce se anunţau fierbinţi şi au fost căldicele. În primul rînd, e clar că populaţia, în ansamblu, nu doar sindicaliştii şi pensionarii, detestă clasa politică tot în ansamblu, nu doar pe actualii guvernanţi, cu dl. Băsescu, premierul de facto şi cel care a dat vestea proastă în locul premierului de jure, în frunte. Îi detestă, deci, pe toţi şi n-aş spune că nu pe bună dreptate! În al doilea rînd, că liderii sindicali au ajuns la o cotă de popularitate care tinde spre zero în ochii membrilor sindicatelor pe care le conduc, uneori chiar de vreo două decenii. Se răzbună acum şi folosirea carierei sindicale drept trambulină pentru una politică, şi jocurile la două capete pe care le-au făcut şi le fac cu politrucii de toate orientările, şi afacerile cu totul nebuloase în care sînt implicaţi unii dintre ei – şi nu mă refer doar la „mititei” locali, ci şi la „granzi”, la lideri naţionali. Au dovedit şi ei, ca şi bravii politruci, că sînt la fel de sensibili ba la mită, ba la şantaj, ba la presiuni, ba la toate laolaltă în funcţie de situaţie, de la caz la caz.

Ei, bine, dacă pe ei înşişi nu, pe mine mă îngrijorează această, în fond, lipsă de credibilitate şi de autoritate a liderilor sindicali în faţa membrilor de sindicat şi a opiniei publice în general. În două-trei luni, pînă trece vara cum s-ar spune, efectele scăderii veniturilor proprii vor fi deja simţite pe salariaţi şi pensionari pe propria piele, la modul cronic. Mă tem, prin urmare, de un val de proteste sociale stihiale, anarhice, incontrolabile, care riscă să măture totul. Mai ales că, în absenţa oricăror măsuri efective de relansare economică, pe măsură ce încasările la buget se vor tot prăbuşi, guvernul va simţi nevoia altor măsuri de austeritate, pentru că altceva nici nu ştie. În principiu, nici n-ar fi rea o asemenea operaţie de „purificare”, doar că nu se ştie niciodată cum se termină. Mai ales atunci cînd, deosebit de decembrie 1989, cînd toţi îşi legau speranţa de dispariţia lui Ceauşescu, acum, nimeni nu mai vede vreun motiv de speranţă! În locul guvernanţilor de acum, dar şi al bravei noastre opoziţii, m-aş ruga cerului să treacă moţiunea de cenzură! Nu pentru a se instala opoziţia în loc, la fel de compromisă în raport cu situaţia de acum, ba chiar şi la fel de incapabilă să găsească soluţii pentru ieşirea din criză, ca şi vremelnicii guvernanţi, după cum arată „programele” puse în circulaţia în ultimele zile. În momentul de faţă, singurul mijloc de a reclădi un pic de încredere, că de speranţă mă tem că nu mai poate fi vorba!, ar fi un guvern tehnic, ca în septembrie 1991 – guvernul Stolojan –  ori în 2000 – guvernul Isărescu – , cu un mandat precis legat exclusiv de ieşirea din criză. Un guvern susţinut de toate partidele parlamentare, dar nu unul de „uniune naţională”, nu unul politic. Poate a venit vremea ca dl. Isărescu să scoată capul din „cutia” BNR! Deşi nu ştiu dacă chiar şi el poate juca la nesfîrşit rolul unui fel de Hopa-Mitică! Sau rol de jolly jocker!

(O versiune concentrată a articolului în Flacăra Iaşului din 3 iunie a. c.)