La începutul anilor nouăzeci, în majoritatea statelor foste comuniste din Europa, au fost adoptate legi ale lustraţiei, menite să purifice climatul public de influenţele toxice ale foştilor stăpîni comunişti ai acelor ţări. Indiferent că lustraţiile au fost de tip excluziv, precum în Cehoslovacia, incluziv, precum în Polonia, sau mixte, adică oarecum între una şi cealaltă, trebuie să recunoaştem că au avut un oarecare efect, devreme ce ţările cu pricina au parcurs mai repede şi mai bine tranziţiile post-comuniste. Sigur, nu este vorba numai despre asta, mai trebuie adăugate şi alte cauze, precum tipul de regim comunist de la care au plecat, faptul că în unele ţări reformele începuseră înainte de căderea comunismului, că în unele din ele apăruse deja o societate civilă, ba chiar şi germeni ai societăţii politice, însă lustraţiile respective au avut măcar meritul de a calma spiritul public, de a împrăştia „ceaţa” deasă din ţările care au evitat sau amînat excesiv procesul. Mai trebuie spus că, în toate acele ţări, legile şi procesele de lustraţie au fost adoptate în urma unor reale şi puternice dezbateri publice. Este cunoscut, de pildă, faptul că, în fosta Cehoslovacie, preşedintele Vaclav Havel, ca fost persecutat, s-a opus legii lustraţiei, pe principiul umanist „să nu facem ca ei!”, dar a promulgat-o după ce aceasta a trecut prin Parlament şi printr-un referendum, dorind să respecte astfel voinţa populară, pe care o socotea mai importantă decît opţiunea sa. Mai trebuie amintit că fostul preşedinte polonez Lech Kaczynski, încercînd să transforme lustraţia incluzivă din anii nouăzeci într-una excluzivă, a eşuat din pricina rezistenţei clasei politice, dar şi a celei intelectuale şi a opiniei publice în general. Probabil că Polonia simţea că-şi închisese rănile în cincisprezece ani şi nu mai dorea să le redeschidă.

Aş putea spune că, în planul ideilor – şi doar în acest plan! – , am fost şi noi în rînd cu lumea, am fost şi noi sincroni. În iarna lui 1990, regretatul meu prieten George Şerban, laolaltă cu colegii săi din Societatea Timişoara, au lansat celebra Proclamaţie de la Timişoara, cu la fel de celebrul său „punct opt”, referitor la lustrarea persoanelor care au avut înalte funcţii pe vremea puterii comuniste. Proclamaţia ar fi putut să fie nu doar punctul de plecare pentru lustraţie, ci şi documentul programatic prin care Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 ar fi revenit la matcă, încheind episodul „loviturii de stat”, prin care Iliescu şi tovarăşii săi se căţăraseră la putere pe mormanele de morţi, răniţi şi schilodiţi. În ciuda faptului că se adunaseră milioane de semnături în sprijinul Proclamaţiei şi al „punctului opt”, care se referea explicit la lustraţie, n-a fost să fie! Puterea contra-revoluţionară neocomunistă s-a opus din răsputeri, populaţia a fost dezinformată prin presa de serviciu a „noii puteri” – de la TVR la ziarele Frontului şi de la Adevărul la puzderie de ziare locale, mai ales fostele oficiale judeţene ale PCR „eliberate”, participarea la procesul de manipulare a fost uluitoare! –, autorii Proclamaţiei fiind acuzaţi de toate relele de pe pămînt – de la faptul că ar fi dorit pedepsirea tuturor celor vreo 4 milioane de membri ai PCR, o aberaţie crezută de mulţi foşti simpli membri de partid!, pînă la faptul că vor să desprindă Banatul din trupul sfînt al patriei! Propaganda de atunci a avut efecte nu doar în faza exercitării sale, ci mult mai lungi, pe întreaga perioadă a tranziţiei, de vreme ce chestiunea lustraţiei, reluată ca proiect de lege de guvernarea liberală, oricum foarte tîrziu, a mai aşteptat pînă zilele trecute pentru a fi rezolvată legal!

Rezolvată? E un fel de a spune! Ce naiba să mai lustrezi acum cînd majoritatea celor pe care legea ar putea să-i privească a ajuns fie la o binemeritată  pensie, fie într-o lume mai bună decît cea în care trăim? Îl lustrăm pe pensionarul Iliescu, după ce a fost preşedinte vreme de zece ani şi trei mandate? Îi lustrăm pe propagandiştii Păunescu, Vadim ori pe securistul odios Ilie Merce, după ce au fost senatori şi deputaţi? Pe cine naiba lustrăm, de vreme ce ofiţerii acoperiţi ai Securităţii interne şi, mai ales, externe, nu pot fi nici măcar deconspiraţi, darămite lustraţi! Prin urmare, o lege care vine prea tîrziu şi nu mai priveşte mai pe nimeni. A, uitasem, îl putem lustra pe Iliescu din fruntea Institutului Revoluţiei Române! Dar cine naiba avea şi are vreo încredere într-un institut menit să acopere lovitura de stat în hainele Revoluţiei, condus de cel care a condus şi procesul confiscării Revoluţiei!? N-aş avea însă mai multă încredere nici dacă în locul dumisale ar fi paraşutat de la partid şi guvern vreun domn Mihai Neamţ ori altul pe acelaşi calapod din echipa de vajnici anti-comunişti de ora a douăzecişicincea a d-lui Tismăneanu, care a combătut puternic el însuşi comunismul fie de dincolo de Ocean, cînd acesta mai era verde în patrie, fie după ce acesta a ajuns oale şi ulcele! Înlocuirea unei culori politice cu alta nu cred că va servi cu ceva la înţelegerea „meandrelor” Revoluţiei la români. S-ar potrivi acolo, mai degrabă, o echipă de istorici adevăraţi, fără vreo afiliere politică. De ce a fost totuşi aprobată acum legea lustraţiei? Păi, e criză, se taie din salarii şi pensii, bucata de pîine devine minusculă, aşa că un pic de circ nu poate să strice!

I-aş ruga, totuşi, pe cei care se împăunează acum cu această victorie tardivă şi inutilă ori care se întrec în laude la adresa celor care au trecut legea prin Parlament, s-o lase mai moale cu evocarea numelui regretatului George Şerban. Nu acum şi-a dorit el să se producă o lustraţie şi nici într-un caz în această formă ce-i ocroteşte în fapt pe cei, puţini de altfel, care ar mai trebui acum lustraţi…

(O versiune a acestui articol în cotidianul Flacăra Iaşului din 27 mai a. c.)

This entry was posted on Wednesday, May 26th, 2010 at 18:40 and is filed under Ceea ce cred. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.