Am avut parte în ultimele trei săptămîni de trei experienţe artistice, care ţin de artele spectacolului, cu totul deosebite. Este vorba despre vizionarea filmului Kapital, realizat de, probabil, cel mai bun regizor de documentare din România, Alexandru Solomon, despre excepţionala montare de pe scena Naţionalului ieşean a mereu surprinzătorului Mihai Măniuţiu, Aici, la porţile beznei, după  Hecuba şi alte tragedii de Euripide şi, acum două seri, de vizionarea spectacolului lui Radu Afrim, pe piesa unui dramaturg bulgar care locuieşte la Viena, din cadrul Festivalului de teatru Euro Art, care este încă în plină desfăşurare la Iaşi. Toate trei sînt evenimente artistice de primă mînă, menite să bucure inima oricărui iubitor de arte ale spectacolului. Ceea ce mi s-a întîmplat şi mie, ba chiar mi-am exprimat public bucuria în nişte articole de ziar sau pe blogul de faţă.

Cum e şi firesc, am urmărit cele trei spectacole independent, fără să-mi treacă prin gînd vreo legătură între ele. Însă o anume asociere mi s-a impus cu forţa evidenţei în această dimineaţă cînd, tocmai din pricina ei, mi-am şi schimbat tema articolului pe care îl citiţi. Voiam să scriu, o dată mai mult, despre criză, de parcă n-o simţim cu toţii de nu ne mai vedem unii cu alţii! Într-un fel, tot despre criză va fi vorba, dar despre alta, o criză care ne ţine de vreo douăzeci de ani şi care, măcar parţial, explică dacă nu chiar criza economică actuală, atunci măcar precaritatea politrucilor noştri în a-i găsi soluţii rapide şi eficiente, dincolo de obsesiva reducere a cheltuielilor şi a veniturilor populaţiei. Despre ce vreau să vorbesc? Ce legătură am găsit între cele trei evenimente care să mă conducă spre o concluzie politică? Păi, în evenimentele artistice amintite, am descoperit rolul fundamental al regizorului!

Pare o banalitate şi chiar este! Ce ar însemna un spectacol realizat fără dirijarea din umbră a unui regizor? Corect, aşa este, doar că regizorul cu pricina poate fi unul bun sau unul prost! În cazul celor trei spectacole, un film şi două dramatice, am avut şansa unor regizori foarte buni. Fără uriaşul lor talent şi colosala lor pricepere, nici actorii amatori din Kapital, în ciuda averilor lor colosale, n-ar fi făcut vreo brînză, vorbind din punct de vedere artistic, cum n-ar fi făcut nici actorii profesionişti din spectacolele domnilor Măniuţiu şi Afrim. Pe această cale, deci, am ajuns şi la concluzia politică. Toţi cei trei preşedinţi ai României post-comuniste, indiferent dacă au declarat asta deschis, precum dl. Băsescu, sau au procedat ca atare fără să o şi spună, cazul celorlalţi doi, au procedat ca nişte „jucători”, ca nişte „actori” într-o piesă, cînd ei, conform prerogativelor constituţionale, ar fi trebuit să-şi rezerve „rolul” regizorilor. Un rol care, deşi mai puţin vizibil, este în fond esenţial. Fără un regizor bun, spectacolul nu merge, oricît de talentaţi şi de dedicaţi ar fi „actorii”, care sîntem cu toţii! Probabil, cu regizori care nu şi-ar fi confundat rolul, ţinînd obsesiv să apară mereu pe scenă, altfel ar fi mers lucrurile în general în cei douăzeci de ani care s-au petrecut de la despărţirea noastră oficială de comunism. Dar ei nu s-au putut abţine, niciunul dintre cei trei, deşi în grade variabile, de la imitarea modelului de preşedinte consacrat deja de comunism. În defunctul regim, sau în fostul spectacol politic, Ceauşescu nu-şi rezervase doar rol regizor şi protagonist, ci şi de scenarist, scenograf etc. Iar modelul, după cum se vede, nu iartă!

Iar dacă în locul unei metafore artistice, am alege una sportivă, ce rol i-ar reveni unui preşedinte? De antrenor? În nici un caz, pentru că un antrenor  se ocupă doar de o singură „echipă”, cum de altfel, eronat, procedează dl. Băsescu – şi la fel au procedat antecesorii dumisale! – , de „gaşca sa”. În termeni sportivi şi în limitele constituţionale actuale, rolul cel mai potrivit ar fi, de fapt, cel de arbitru. Doar că arbitrul nostru mai dă cu piciorul în minge, se mai lipeşte în zid la loviturile libere, iar cînd se enervează mai tare, aruncă mingea în tribune!

(O versiune a acestui text a apărut în ediţia de azi 20 05 2010 a cotidianului Flacăra Iaşului)