În ciuda modului fericit în care titlul articolului meu de azi se asociază cu situaţia actuală din ţară, nu despre asta tratez, totuşi, în articol. Mai mult, în ciuda situaţiei ce glisează inexorabil dinspre albastru spre vineţiu, mă ambiţionez  să scriu despre o reuşită extraordinară, despre un mare succes artistic, care parcă vrea să ne reamintească o vorbă cu aparenţă de paradox, însă numai cu aparenţă, care susţine că artele se simt excelent pe vremuri secetoase, parcă dorind să contrazică altă vorbă celebră, a lui Holderlin de data aceasta, care se interoga asupra necesităţii poeţilor în astfel de vremi. Scriu această cam lungă introducere pentru a încerca să situez în context artistic, dar şi în complicatul context comunitar prin care trecem, excepţionala montare de la Naţionalul ieşean – „după Hecuba şi alte tragedii de Euripide” – a mereu surprinzătorului mare regizor Mihai Măniuţiu. Surprinzător în toate cele, de altfel. Eu l-am descoperit ca prozator la începutul anilor 80, cu nişte superbe povestiri  de factură cumva borgesiană, pentru a-i citi, cu puţină vreme înaintea premierei, un scurt roman „al tranziţiei”, de un „realism” cu totul atroce! Romanul se numeşte Memoriile hingherului, a apărut anul acesta la Editura Bybliotek, şi mă grăbesc să-l recomand tuturora.
Mai întîi, titlul spectacolului. Regizorul nu i-a spus, pur şi simplu Hecuba, deşi despre tragica poveste a Hecubei este vorba, despre suferinţele şi răzbunările sale, pentru că n-a pus în scenă piesa cu pricina ci, plecînd de la aceasta, a decupat secvenţe şi din alte tragedii ale lui Euripide, realizînd un montaj care permite o intensitate ieşită din comun a jocului scenic. Şi un titlu excelent, de altfel, de vreme ce cu aceste cuvinte începe sau se sfîrşeşte, în funcţie de perspectivă, incantaţia obsesivă a corului captivelor troiene care deschide spectacolul încă dinainte de ridicarea, simbolică de altfel, a cortinei: „Stînd, ca un pictor, ceva mai departe, priviţi-mă şi cuprindeţi cu văzul toate nenorocirile care mă copleşesc – aici, la porţile beznei…”.
Dar să revin la premieră. Totul pare să fi fost gîndit nu în scopul unui spectacol bun, ci al unuia perfect. Cum perfecţiunea nu este dată omului decît ca aspiraţie, că iute s-ar lenevi, aş spune că a ieşit un spectacol aproape perfect. Pentru că totul a fost gîndit în această perspectivă – de la „decupajul”  amintit pe care regizorul îl face din Hecuba şi alte tragedii euripide-iene, trecînd prin alegerea muzicii „de actualitate” şi a decorurilor asemenea, şi sfîrşind cu incredibila fuziune la care aduce echipa actoricească. Pe de o parte, cîţiva din seniorii şi senioarele Naţionalului, pe de alta, peste douăzeci de tineri, băieţi şi fete, dinamici şi talentaţi peste poate. Dar aş vrea să fiu limpede – pentru zborul aproape fără răgaz al acestui spectacol, nu cred că ar fi fost suficiente talentul de acasă, experienţa seniorilor şi energia juniorilor, precum şi bunăvoinţa tuturor. Ei, nu, bineînţeles că nu – şi trăgînd cu urechea mi s-a şi confirmat asta: aceşti oameni au fost „munciţi”, munciţi serios vreau să spun, zi lumină, săptămîni la rîndul. Cred însă că ei înşişi, văzînd cum a curs spectacolul la premieră – iar la premieră întotdeauna e mai greu! – şi de cîte ori au fost chemaţi la rampă la finalul acestuia, îşi vor fi spus: „Să fie primit!”, pentru că, iată, toate acele cazne s-au văzut încheiate după dorinţa regizorului şi după speranţele lor. Şi, pentru că jocul echipei a fost atît de bine sudat în întregul său, dincolo de celebritatea, de experienţa, de vîrsta ori de întinderea rolului – ar trebui, totuşi, amintit că junii din „coruri” duc greul! – cred că e firesc să-mi amintesc pe toţi laolaltă: Doina Deleanu, Petru Ciubotaru, Liviu Manoliu, Emil Coşeru, Gelu Zaharia, Andreea Boboc, Ingrid Elena Robu, Silva Helena Schmidt, Brânduşa Aciobăniţei, Theodor Ivan, Albert Jighirgiu, Emanoil Jinghiriu – cei doi „pitici” ai trupei, care par dacă nu născuţi, măcar crescuţi pe scenă! – Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Maria Câmpean, Oana Sandu, Haruna Condurache, Diana Chirilă, Petronela Grigorescu, Antonela Cornici, Biatrice Cozmolici, Doru Aftanasiu, Octavian Jighirgiu, Cosmin Maxim – excepţional de versatilă voce, parcă posesorul ei ar fi muzician, nu actor! – , Constantin Puşcaşu, Daniel Busuioc, Radu Ghilaş, Constatin Avădanei, Dumitru Năstruşnicu, Vlad Volf, Horia Veriveş. Să nu uit! Scenografia, actualizată însă redusă la esenţial, cum se şi cuvine tragediei, aparţine Valentin Codoiu, iar muzica lui Şerban Ursachi.
Un spectacol (aproape) perfect, o tragedie care-şi împlineşte menirea, „te eliberează”, pleci altfel din sală după cele 140 de minute în care ai fost supus exerciţiului cathartic. Dacă mă gîndesc bine, nu cred că aş putea urmări la aceeaşi intensitate un altfel de spectacol, o „dramă burgheză” sau o comedie, în actuala conjunctură a vieţilor noastre. Bănuiesc că va trebui să revăd de multe ori spectacolul de faţă! Dacă mă gîndesc şi mai bine, mai constat ceva – în ultimii 2000 – 2500 de ani nu s-a schimbat mare lucru. Nici n-am descoperit lucruri fundamentale, de neregăsit în Homer, Sofocle, Euripide, Eskyl, Pindar, Platon şi alţii cîţiva. Apoi, cîţiva latini, Biblia, poate ştiinţele. De peste două milenii, ne cam îndeletnicim cu exegeza! Poate din acest motiv, cînd ne întoarcem spre teatrul originar, spre tragedie, în spaţiul nostru european de cultură, avem şi acest straniu sentiment nu doar de regăsire, ci şi de renaştere. Încep să înţeleg mai bine şi opţiunile marilor regizori, dar şi pofta neînfrînată de joc pe care reuşesc ei s-o imprime actorilor. Am asistat la acest fenomen şi în cazul marilor spectacole, dar şi cel al marilor ecranizări. Există o Electra pe care am văzut-o acum vreo patru decenii şi nu reuşesc s-o uit…

(O versiune concentrată a acestui text a apărut în cotidianul Flacăra Iaşului din 13 mai a. c.)

This entry was posted on Friday, May 14th, 2010 at 22:58 and is filed under inima si arte. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.