Nu ştiu dacă am scris despre vreo carte de-a lui Gabriel Andreescu. De fapt, de ce să umblu cu cioara retorică vopsită, n-am scris şi mereu regret. Am scris numai un scurt fragment, o scurtă încercare de definire a profilului său de angajare publică într-o carte de acum vreo zece-cincisprezece ani în care mă străduiam să lămuresc, de fapt, mai întîi să-mi lămuresc complicatele relaţii ale intelectualului cu politica. Mereu m-am întrebat însă de unde vine stilul lui Gabriel Andreescu de abordare a chestiunile dificile, amestecul acela inconfundabil de precizie a judecăţilor şi infinită nuanţare a argumentaţiei. Din structura sa lăuntrică înnăscută? Din formaţia sa iniţială de fizician? Din experienţa disciplinei orientale? Poate din toate acestea şi poate nici nu este importantă originea acestui stil intelectual, cît faptul că acesta există şi că este spontan recognoscibil indiferent dacă Gabriel Andreescu se ocupă de istoria disidenţei româneşti – atîta cîtă a fost –, de procesul de integrare europeană, de minorităţi sau, de ce nu?, de Caragiale, cum a fost cazul primului articol publicat de el în Timpul, acum mai bine de zece ani.

Am avut ocazia să constat zilele astea, o dată mai mult, cu prilejul serialului său de pe www.cotidianul.ro dedicat „cazului Marino”, text pe care îl voi relua integral în Timpul pe această lună, nu doar această alură stilistică inconfundabilă, ci şi o mulţime de alte calităţi ale formulei sale mentale, de la simţul discriminatoriu care-l împiedică să confunde victima cu călăul la situarea neştirbită de partea victimei, desigur fără lezarea adevărului. Şi nu în ultimul rînd aş aminti modul salutar în care scriitura sa sobră, chirurgicală, ştiinţifică, se lasă uneori atinsă de cîte o figură de stil – însă doar dacă aceasta sporeşte pregnanţa argumentaţiei. În ce priveşte „cazul Marino”, reamintesc că acesta s-a născut din pricina recentei apariţii a memoriilor regretatului cărturar, memorii care n-au căzut chiar aşa de bine intelocraţilor zilelor noastre. S-a încercat, mai întîi, îngroparea lor preventivă, cu tot cu reîngroparea autorului!, la apariţia cîtorva fragmente în Evenimentul Zilei, operaţiune din fericire nereuşită. Cartea lui Marino nu doar că a fost bine primită, dar s-a bucurat de ediţii speciale ale mai multor publicaţii, precum Mozaicul – două ediţii, plus un supliment! –, Verso sau Observator Cultural – grupaje consistente în trei numere succesive. Şi atunci „lezăturile” – conceptul acoperă grupul persoanelor ce s-au socotit afectate de memoriile lui Marino! – au trecut la planul B, compromiterea lui Marino prin inventarea unei cariere de turnător al Securităţii, dacă nu chiar a uneia de mare spion obţinut prin miciurinizarea lui Richard Sorge cu Philby! Doar că au procedat într-o manieră extrem de grosolană şi extrem de neconvingătoare. I-au pus la dispoziţie unei jurnaliste dosarele – ori numai file din acestea, că nu-mi pot dat seama! – şi aceasta a scris o „demascare” demnă de presa anilor cincizeci. Habar nu am dacă autoarea n-a citit documentele în întregime sau doar nu le-a înţeles, ceea ce n-ar fi chiar o laudă, pentru că mi-ar fi jenă s-o bănuiesc de o rea-credinţă strigătoare la cer. „Norocul” lui Marino a fost acela că, tocmai pe fondul scandalului, Gabriel Andreescu chiar asta făcea, studia cele trei dosare realizate de Securitate în legătură cu “obiectivul” Adrian Marino. Nu ştiu cît l-a afectat dimensiunea morală a cazului sau precaritatea intelectuală a procedurii ca atare, cert este că Gabriel a simţit nevoia să intervină. Şi a intervenit decisiv făcînd praf construcţia „lezăturilor” şi a anexelor jurnalistice şi blog-istice ale acestora. Nu intru în detaliile argumentaţiei sale impecabile, pentru că o puteţi citi la adresa furnizată mai sus şi, peste puţină vreme, în întregime, şi în revista Timpul. Nu pot însă să nu sugerez citirea în paralel a „dezvăluirii” jurnalistice şi a analizei impecabile a lui Gabriel Andreescu. Nu doar raportat la improvizaţia din ziar, ci şi în absolut, analiza lui Gabriel Andreescu rămîne un model pentru abordarea documentelor rămase moştenire de la fosta Securitate. Şi nu trebuie să uităm acest lucru – acele dosare au fost produse de Securitate nu ca să facă vreun bine umanităţii şi reprezentanţilor individuali ai acesteia! Ne-a atras şi Adam Michnik atenţia acestui fapt şi e păcat că nici măcar cei care se laudă cu prietenia sa nu l-au ascultat cu atenţia cuvenită.

Iată, peste o lună, se vor împlini douăzeci de ani de cînd l-am cunoscut pe Gabriel Andreescu. Sigur, ştiam multe despre el încă de dinainte, de la Europa Liberă, de la care aflasem că evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 îl „prinseseră” în postura de deţinut politic, în care de altfel nu se afla pentru prima oară. Cu atît mai meritoriu mi se pare faptul că ştie să analizeze nuanţat, cu mare fineţe, destinul unui om care a trecut prin suferinţe asemănătoare, chiar mai mari dacă ne gîndim la epocă, să-i sublinieze acestuia marile calităţi, să-i înţeleagă şi circumstanţieze umbrele. Deci, se vor împlini peste o lună douăzeci de ani de cînd l-am cunoscut pe Gabriel Andreescu, pe Gabi. Asta se întîmpla la Copenhaga, la conferinţa post-Helsinki cu tema „Dimensiunea umană”, secţiunea pentru societatea civilă. Nu cred că ne-am văzut între timp de mai mult de 10 – 12 ori, dar de cînd există internetul şi pentru noi, am schimbat mesaje cu anumită regularitate. Şi, desigur, i-am aşteptat cu nerăbdare textele pentru Timpul. În general, le trimite la termen, dar e poate singurul pentru care aş întîrzia apariţia revistei, ca să nu lipsească din paginile sale. Adesea, nici măcar pe mine nu m-am aşteptat! „Dimensiunea umană”? Ce chestie, poate e chiar principala calitate pe care ar trebui să i-o semnalez! De douăzeci de ani, mai puţin o lună, ştiu că undeva, într-un apartament din Bucureşti, există un om pe care, în orice împrejurări, mă pot baza. Îţi mulţumesc, Gabi, că mi-ai făcut acest dar.