La începutul anilor nouăzeci, în majoritatea statelor foste comuniste din Europa, au fost adoptate legi ale lustraţiei, menite să purifice climatul public de influenţele toxice ale foştilor stăpîni comunişti ai acelor ţări. Indiferent că lustraţiile au fost de tip excluziv, precum în Cehoslovacia, incluziv, precum în Polonia, sau mixte, adică oarecum între una şi cealaltă, trebuie să recunoaştem că au avut un oarecare efect, devreme ce ţările cu pricina au parcurs mai repede şi mai bine tranziţiile post-comuniste. Sigur, nu este vorba numai despre asta, mai trebuie adăugate şi alte cauze, precum tipul de regim comunist de la care au plecat, faptul că în unele ţări reformele începuseră înainte de căderea comunismului, că în unele din ele apăruse deja o societate civilă, ba chiar şi germeni ai societăţii politice, însă lustraţiile respective au avut măcar meritul de a calma spiritul public, de a împrăştia „ceaţa” deasă din ţările care au evitat sau amînat excesiv procesul. Mai trebuie spus că, în toate acele ţări, legile şi procesele de lustraţie au fost adoptate în urma unor reale şi puternice dezbateri publice. Este cunoscut, de pildă, faptul că, în fosta Cehoslovacie, preşedintele Vaclav Havel, ca fost persecutat, s-a opus legii lustraţiei, pe principiul umanist „să nu facem ca ei!”, dar a promulgat-o după ce aceasta a trecut prin Parlament şi printr-un referendum, dorind să respecte astfel voinţa populară, pe care o socotea mai importantă decît opţiunea sa. Mai trebuie amintit că fostul preşedinte polonez Lech Kaczynski, încercînd să transforme lustraţia incluzivă din anii nouăzeci într-una excluzivă, a eşuat din pricina rezistenţei clasei politice, dar şi a celei intelectuale şi a opiniei publice în general. Probabil că Polonia simţea că-şi închisese rănile în cincisprezece ani şi nu mai dorea să le redeschidă.

Aş putea spune că, în planul ideilor – şi doar în acest plan! – , am fost şi noi în rînd cu lumea, am fost şi noi sincroni. În iarna lui 1990, regretatul meu prieten George Şerban, laolaltă cu colegii săi din Societatea Timişoara, au lansat celebra Proclamaţie de la Timişoara, cu la fel de celebrul său „punct opt”, referitor la lustrarea persoanelor care au avut înalte funcţii pe vremea puterii comuniste. Proclamaţia ar fi putut să fie nu doar punctul de plecare pentru lustraţie, ci şi documentul programatic prin care Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 ar fi revenit la matcă, încheind episodul „loviturii de stat”, prin care Iliescu şi tovarăşii săi se căţăraseră la putere pe mormanele de morţi, răniţi şi schilodiţi. În ciuda faptului că se adunaseră milioane de semnături în sprijinul Proclamaţiei şi al „punctului opt”, care se referea explicit la lustraţie, n-a fost să fie! Puterea contra-revoluţionară neocomunistă s-a opus din răsputeri, populaţia a fost dezinformată prin presa de serviciu a „noii puteri” – de la TVR la ziarele Frontului şi de la Adevărul la puzderie de ziare locale, mai ales fostele oficiale judeţene ale PCR „eliberate”, participarea la procesul de manipulare a fost uluitoare! –, autorii Proclamaţiei fiind acuzaţi de toate relele de pe pămînt – de la faptul că ar fi dorit pedepsirea tuturor celor vreo 4 milioane de membri ai PCR, o aberaţie crezută de mulţi foşti simpli membri de partid!, pînă la faptul că vor să desprindă Banatul din trupul sfînt al patriei! Propaganda de atunci a avut efecte nu doar în faza exercitării sale, ci mult mai lungi, pe întreaga perioadă a tranziţiei, de vreme ce chestiunea lustraţiei, reluată ca proiect de lege de guvernarea liberală, oricum foarte tîrziu, a mai aşteptat pînă zilele trecute pentru a fi rezolvată legal!

Rezolvată? E un fel de a spune! Ce naiba să mai lustrezi acum cînd majoritatea celor pe care legea ar putea să-i privească a ajuns fie la o binemeritată  pensie, fie într-o lume mai bună decît cea în care trăim? Îl lustrăm pe pensionarul Iliescu, după ce a fost preşedinte vreme de zece ani şi trei mandate? Îi lustrăm pe propagandiştii Păunescu, Vadim ori pe securistul odios Ilie Merce, după ce au fost senatori şi deputaţi? Pe cine naiba lustrăm, de vreme ce ofiţerii acoperiţi ai Securităţii interne şi, mai ales, externe, nu pot fi nici măcar deconspiraţi, darămite lustraţi! Prin urmare, o lege care vine prea tîrziu şi nu mai priveşte mai pe nimeni. A, uitasem, îl putem lustra pe Iliescu din fruntea Institutului Revoluţiei Române! Dar cine naiba avea şi are vreo încredere într-un institut menit să acopere lovitura de stat în hainele Revoluţiei, condus de cel care a condus şi procesul confiscării Revoluţiei!? N-aş avea însă mai multă încredere nici dacă în locul dumisale ar fi paraşutat de la partid şi guvern vreun domn Mihai Neamţ ori altul pe acelaşi calapod din echipa de vajnici anti-comunişti de ora a douăzecişicincea a d-lui Tismăneanu, care a combătut puternic el însuşi comunismul fie de dincolo de Ocean, cînd acesta mai era verde în patrie, fie după ce acesta a ajuns oale şi ulcele! Înlocuirea unei culori politice cu alta nu cred că va servi cu ceva la înţelegerea „meandrelor” Revoluţiei la români. S-ar potrivi acolo, mai degrabă, o echipă de istorici adevăraţi, fără vreo afiliere politică. De ce a fost totuşi aprobată acum legea lustraţiei? Păi, e criză, se taie din salarii şi pensii, bucata de pîine devine minusculă, aşa că un pic de circ nu poate să strice!

I-aş ruga, totuşi, pe cei care se împăunează acum cu această victorie tardivă şi inutilă ori care se întrec în laude la adresa celor care au trecut legea prin Parlament, s-o lase mai moale cu evocarea numelui regretatului George Şerban. Nu acum şi-a dorit el să se producă o lustraţie şi nici într-un caz în această formă ce-i ocroteşte în fapt pe cei, puţini de altfel, care ar mai trebui acum lustraţi…

(O versiune a acestui articol în cotidianul Flacăra Iaşului din 27 mai a. c.)

Am avut parte în ultimele trei săptămîni de trei experienţe artistice, care ţin de artele spectacolului, cu totul deosebite. Este vorba despre vizionarea filmului Kapital, realizat de, probabil, cel mai bun regizor de documentare din România, Alexandru Solomon, despre excepţionala montare de pe scena Naţionalului ieşean a mereu surprinzătorului Mihai Măniuţiu, Aici, la porţile beznei, după  Hecuba şi alte tragedii de Euripide şi, acum două seri, de vizionarea spectacolului lui Radu Afrim, pe piesa unui dramaturg bulgar care locuieşte la Viena, din cadrul Festivalului de teatru Euro Art, care este încă în plină desfăşurare la Iaşi. Toate trei sînt evenimente artistice de primă mînă, menite să bucure inima oricărui iubitor de arte ale spectacolului. Ceea ce mi s-a întîmplat şi mie, ba chiar mi-am exprimat public bucuria în nişte articole de ziar sau pe blogul de faţă.

Cum e şi firesc, am urmărit cele trei spectacole independent, fără să-mi treacă prin gînd vreo legătură între ele. Însă o anume asociere mi s-a impus cu forţa evidenţei în această dimineaţă cînd, tocmai din pricina ei, mi-am şi schimbat tema articolului pe care îl citiţi. Voiam să scriu, o dată mai mult, despre criză, de parcă n-o simţim cu toţii de nu ne mai vedem unii cu alţii! Într-un fel, tot despre criză va fi vorba, dar despre alta, o criză care ne ţine de vreo douăzeci de ani şi care, măcar parţial, explică dacă nu chiar criza economică actuală, atunci măcar precaritatea politrucilor noştri în a-i găsi soluţii rapide şi eficiente, dincolo de obsesiva reducere a cheltuielilor şi a veniturilor populaţiei. Despre ce vreau să vorbesc? Ce legătură am găsit între cele trei evenimente care să mă conducă spre o concluzie politică? Păi, în evenimentele artistice amintite, am descoperit rolul fundamental al regizorului!

Pare o banalitate şi chiar este! Ce ar însemna un spectacol realizat fără dirijarea din umbră a unui regizor? Corect, aşa este, doar că regizorul cu pricina poate fi unul bun sau unul prost! În cazul celor trei spectacole, un film şi două dramatice, am avut şansa unor regizori foarte buni. Fără uriaşul lor talent şi colosala lor pricepere, nici actorii amatori din Kapital, în ciuda averilor lor colosale, n-ar fi făcut vreo brînză, vorbind din punct de vedere artistic, cum n-ar fi făcut nici actorii profesionişti din spectacolele domnilor Măniuţiu şi Afrim. Pe această cale, deci, am ajuns şi la concluzia politică. Toţi cei trei preşedinţi ai României post-comuniste, indiferent dacă au declarat asta deschis, precum dl. Băsescu, sau au procedat ca atare fără să o şi spună, cazul celorlalţi doi, au procedat ca nişte „jucători”, ca nişte „actori” într-o piesă, cînd ei, conform prerogativelor constituţionale, ar fi trebuit să-şi rezerve „rolul” regizorilor. Un rol care, deşi mai puţin vizibil, este în fond esenţial. Fără un regizor bun, spectacolul nu merge, oricît de talentaţi şi de dedicaţi ar fi „actorii”, care sîntem cu toţii! Probabil, cu regizori care nu şi-ar fi confundat rolul, ţinînd obsesiv să apară mereu pe scenă, altfel ar fi mers lucrurile în general în cei douăzeci de ani care s-au petrecut de la despărţirea noastră oficială de comunism. Dar ei nu s-au putut abţine, niciunul dintre cei trei, deşi în grade variabile, de la imitarea modelului de preşedinte consacrat deja de comunism. În defunctul regim, sau în fostul spectacol politic, Ceauşescu nu-şi rezervase doar rol regizor şi protagonist, ci şi de scenarist, scenograf etc. Iar modelul, după cum se vede, nu iartă!

Iar dacă în locul unei metafore artistice, am alege una sportivă, ce rol i-ar reveni unui preşedinte? De antrenor? În nici un caz, pentru că un antrenor  se ocupă doar de o singură „echipă”, cum de altfel, eronat, procedează dl. Băsescu – şi la fel au procedat antecesorii dumisale! – , de „gaşca sa”. În termeni sportivi şi în limitele constituţionale actuale, rolul cel mai potrivit ar fi, de fapt, cel de arbitru. Doar că arbitrul nostru mai dă cu piciorul în minge, se mai lipeşte în zid la loviturile libere, iar cînd se enervează mai tare, aruncă mingea în tribune!

(O versiune a acestui text a apărut în ediţia de azi 20 05 2010 a cotidianului Flacăra Iaşului)

Nu ştiu dacă am scris despre vreo carte de-a lui Gabriel Andreescu. De fapt, de ce să umblu cu cioara retorică vopsită, n-am scris şi mereu regret. Am scris numai un scurt fragment, o scurtă încercare de definire a profilului său de angajare publică într-o carte de acum vreo zece-cincisprezece ani în care mă străduiam să lămuresc, de fapt, mai întîi să-mi lămuresc complicatele relaţii ale intelectualului cu politica. Mereu m-am întrebat însă de unde vine stilul lui Gabriel Andreescu de abordare a chestiunile dificile, amestecul acela inconfundabil de precizie a judecăţilor şi infinită nuanţare a argumentaţiei. Din structura sa lăuntrică înnăscută? Din formaţia sa iniţială de fizician? Din experienţa disciplinei orientale? Poate din toate acestea şi poate nici nu este importantă originea acestui stil intelectual, cît faptul că acesta există şi că este spontan recognoscibil indiferent dacă Gabriel Andreescu se ocupă de istoria disidenţei româneşti – atîta cîtă a fost –, de procesul de integrare europeană, de minorităţi sau, de ce nu?, de Caragiale, cum a fost cazul primului articol publicat de el în Timpul, acum mai bine de zece ani.

Am avut ocazia să constat zilele astea, o dată mai mult, cu prilejul serialului său de pe www.cotidianul.ro dedicat „cazului Marino”, text pe care îl voi relua integral în Timpul pe această lună, nu doar această alură stilistică inconfundabilă, ci şi o mulţime de alte calităţi ale formulei sale mentale, de la simţul discriminatoriu care-l împiedică să confunde victima cu călăul la situarea neştirbită de partea victimei, desigur fără lezarea adevărului. Şi nu în ultimul rînd aş aminti modul salutar în care scriitura sa sobră, chirurgicală, ştiinţifică, se lasă uneori atinsă de cîte o figură de stil – însă doar dacă aceasta sporeşte pregnanţa argumentaţiei. În ce priveşte „cazul Marino”, reamintesc că acesta s-a născut din pricina recentei apariţii a memoriilor regretatului cărturar, memorii care n-au căzut chiar aşa de bine intelocraţilor zilelor noastre. S-a încercat, mai întîi, îngroparea lor preventivă, cu tot cu reîngroparea autorului!, la apariţia cîtorva fragmente în Evenimentul Zilei, operaţiune din fericire nereuşită. Cartea lui Marino nu doar că a fost bine primită, dar s-a bucurat de ediţii speciale ale mai multor publicaţii, precum Mozaicul – două ediţii, plus un supliment! –, Verso sau Observator Cultural – grupaje consistente în trei numere succesive. Şi atunci „lezăturile” – conceptul acoperă grupul persoanelor ce s-au socotit afectate de memoriile lui Marino! – au trecut la planul B, compromiterea lui Marino prin inventarea unei cariere de turnător al Securităţii, dacă nu chiar a uneia de mare spion obţinut prin miciurinizarea lui Richard Sorge cu Philby! Doar că au procedat într-o manieră extrem de grosolană şi extrem de neconvingătoare. I-au pus la dispoziţie unei jurnaliste dosarele – ori numai file din acestea, că nu-mi pot dat seama! – şi aceasta a scris o „demascare” demnă de presa anilor cincizeci. Habar nu am dacă autoarea n-a citit documentele în întregime sau doar nu le-a înţeles, ceea ce n-ar fi chiar o laudă, pentru că mi-ar fi jenă s-o bănuiesc de o rea-credinţă strigătoare la cer. „Norocul” lui Marino a fost acela că, tocmai pe fondul scandalului, Gabriel Andreescu chiar asta făcea, studia cele trei dosare realizate de Securitate în legătură cu “obiectivul” Adrian Marino. Nu ştiu cît l-a afectat dimensiunea morală a cazului sau precaritatea intelectuală a procedurii ca atare, cert este că Gabriel a simţit nevoia să intervină. Şi a intervenit decisiv făcînd praf construcţia „lezăturilor” şi a anexelor jurnalistice şi blog-istice ale acestora. Nu intru în detaliile argumentaţiei sale impecabile, pentru că o puteţi citi la adresa furnizată mai sus şi, peste puţină vreme, în întregime, şi în revista Timpul. Nu pot însă să nu sugerez citirea în paralel a „dezvăluirii” jurnalistice şi a analizei impecabile a lui Gabriel Andreescu. Nu doar raportat la improvizaţia din ziar, ci şi în absolut, analiza lui Gabriel Andreescu rămîne un model pentru abordarea documentelor rămase moştenire de la fosta Securitate. Şi nu trebuie să uităm acest lucru – acele dosare au fost produse de Securitate nu ca să facă vreun bine umanităţii şi reprezentanţilor individuali ai acesteia! Ne-a atras şi Adam Michnik atenţia acestui fapt şi e păcat că nici măcar cei care se laudă cu prietenia sa nu l-au ascultat cu atenţia cuvenită.

Iată, peste o lună, se vor împlini douăzeci de ani de cînd l-am cunoscut pe Gabriel Andreescu. Sigur, ştiam multe despre el încă de dinainte, de la Europa Liberă, de la care aflasem că evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 îl „prinseseră” în postura de deţinut politic, în care de altfel nu se afla pentru prima oară. Cu atît mai meritoriu mi se pare faptul că ştie să analizeze nuanţat, cu mare fineţe, destinul unui om care a trecut prin suferinţe asemănătoare, chiar mai mari dacă ne gîndim la epocă, să-i sublinieze acestuia marile calităţi, să-i înţeleagă şi circumstanţieze umbrele. Deci, se vor împlini peste o lună douăzeci de ani de cînd l-am cunoscut pe Gabriel Andreescu, pe Gabi. Asta se întîmpla la Copenhaga, la conferinţa post-Helsinki cu tema „Dimensiunea umană”, secţiunea pentru societatea civilă. Nu cred că ne-am văzut între timp de mai mult de 10 – 12 ori, dar de cînd există internetul şi pentru noi, am schimbat mesaje cu anumită regularitate. Şi, desigur, i-am aşteptat cu nerăbdare textele pentru Timpul. În general, le trimite la termen, dar e poate singurul pentru care aş întîrzia apariţia revistei, ca să nu lipsească din paginile sale. Adesea, nici măcar pe mine nu m-am aşteptat! „Dimensiunea umană”? Ce chestie, poate e chiar principala calitate pe care ar trebui să i-o semnalez! De douăzeci de ani, mai puţin o lună, ştiu că undeva, într-un apartament din Bucureşti, există un om pe care, în orice împrejurări, mă pot baza. Îţi mulţumesc, Gabi, că mi-ai făcut acest dar.