Nu, nu am parafrazat titlul unui roman de Milan Kundera, un prozator care de altfel îmi place foarte mult, pentru a scrie un eseu despre marele scriitor. Altceva mi-am propus, să încerc să trag nişte învăţăminte din evenimentele catastrofale din ultimele aproape două săptămîni, evenimente care mărturisesc despre fragilitatea fiinţei noastre, cu tot cu cea a tehnologiei pe care inteligenţa şi ingeniozitatea noastră au produs-o. Imediat după tragicul accident de la Smolensk, priveam fotografiile avionului TU-154 – o pasăre uriaşă de metal, elegantă şi aparent indestructibilă. Am privit şi fotografiile, am urmărit imaginile de la locul accidentului, m-am îngrozit văzînd ce rămăsese din puternica pasăre făcută de mîna omului. Bucăţi de fuzelaj sau din aripi, făcute din cel mai dur metal, răsucite, contorsionate ca nişte biete bucăţi de carton. Incredibil, dar înainte de a fi fost rezultatul contactului cu solul şi al incendiului subsecvent, aceste metamorfoze erau efectul contactului omului şi al înaltei sale tehnologii cu unul din cele mai imponderabile fenomene ale naturii, ceaţa, despre care nici n-aş putea spune dacă are sau nu o greutate, o masă cu un termen mai tehnic. Mă rog, fiind vorba de un amestec de aer şi vapori de apă, o greutate trebuie să aibă, dar nu asta îţi atrage atenţia la ceaţă în primul rînd, ci aspectul său vaporos. În cele din urmă, ceaţa a fost cea care a condus la moarte, care a ucis aproape o sută din cei mai importanţi oameni ai Poloniei, în frunte cu preşedintele acestei ţări. Eroarea de pilotaj, decizia nefericită a aterizării etc au fost factorii favorizanţi.
Cîteva zile mai tîrziu, cîţiva din cei mai puternici oameni ai planetei, de la Obama la Sarkozy sau Angela Merkel nu au putut ajunge la ceremonia de doliu ocazionată de cumplita catastrofă evocată mai înainte. Mii de avioane din toată Europa şi milioane de pasageri potenţiali au rămas la casele lor, în hoteluri, blocaţi pe aeroporturi sau au fost nevoiţi să-şi schimbe planurile de zbor. Ori au schimbat mijloacele de transport aeriene cu altele terestre, fluviale sau maritime. Din pricina altui fenomen cumva imponderabil, norul provocat de erupţia vulcanului islandez care se plimba şi încă se plimbă pe deasupra Europei, ba chiar a început să treacă Oceanul spre Canada şi Statele Unite. Nimeni nu ştie cît va dura, nimeni nu ştie, de fapt, nici  efectele precise pe care le-ar avea asupra avioanelor dacă acestea nu şi-ar suspenda zborurile. În cîteva zile, fiinţa noastră, laolaltă cu sofisticatele noastre tehnologii şi-au dovedit fragilitatea, chiar neputinţa. Probabil că, în absenţa primului eveniment, n-am fi asistat la cel de-al doilea, sau acesta ar fi avut proporţii mai reduse.
Prometeismul nostru a suferit o lovitură peste bot! Am primit o lecţie de la natură, însă nu în forma violentă a unei erupţii catastrofice, a unui cutremur devastator sau a unui tsunami, ci prin semnale de-a dreptul diafane – ceaţa, norul vulcanic… Am primit o lecţie şi un leac pentru trufia noastră, puternici ai zilei sau doar bieţi oameni. Din păcate, mă tem că am primit doar un „leac de frică”. Or, frica nu este un învăţător, un sfetnic bun. Frica vine şi trece, frica e o reacţie mai degrabă viscerală. Iar dacă se permanentizează, devine blocantă. Nimic nu se poate face sub semnul unei eterne frici. Ne-ar fi fost mai degrabă de folos o lecţie despre limitele noastre, ale puterilor şi operelor noastre, o lecţie de umilitate. Dar nu cred că sîntem în stare de aşa ceva! Se va fi găsind aici farmecul naturii noastre? Nu ştiu, chiar nu am un răspuns.