Pilot şi preşedinte

În formula din titlul principal, nu, nu mă refer la dragul nostru preşedinte, Dumnezeu să-l ferească de accidente, ci la moartea tragică a preşedintelui Poloniei, în catastrofa de la Smolensk, alături de soţia sa şi aproape o sută de persoane – o bună parte din elita politică, militară, intelectuală şi religioasă a Poloniei. Cum declara generalul Waldemar Skrzyczak, s-a comis „o eroare capitală”, s-au încălcat procedurile care interzic persoanelor importante din stat să călătorească în aceeaşi aeronavă. Pe aeroportul din Smolensk nu se putea ateriza din motive meteorologice. Echipajul şi pasagerii au fost anunţaţi de acest lucru de controlorii de zbor şi li s-a indicat să aterizeze la Minsk sau la Moscova. Cu o jumătate de oră înainte de catastrofă, un avion militar rusesc cu oficiali la bord, care primise aceleaşi indicaţii, s-a întors, după două tentative eşuate de a ateriza, la Moscova. Avionul polonez a încercat de trei ori să aterizeze şi nu a reuşit. A patra – unele surse vorbesc de a cincea! – tentativă a fost, din nefericire, fatală. Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecaţi dintre noi, dar catastrofa ar fi putut fi evitată.
Toate informaţiile de pînă acum vorbesc despre eroare de pilotaj. Deci pilotul a fost de vină. E o explicaţie comodă pentru toată lumea. Doar că se trec sub tăcere cîteva fapte – presiunea la care era supus un pilot la bordul avionului în care se afla preşedintele ţării, întreaga conducere militară, inclusiv comandantul aviaţiei militare, şi o mulţime de alte notabilităţi, care doreau să ajungă la timp la ceremonia de la Katyn. Da, pilotul e de vină, dar nu pentru că ar fi luat o decizie nefericită, ci pentru că a acceptat o asemenea decizie venită de la cel mai înalt nivel. De altfel, în urma cumplitei catastrofe, gazetarii polonezi şi-au reamintit de obiceiul regretatului preşedinte al Poloniei de a face presiuni asupra echipajelor cu care zbura, mai ales în direcţia aterizării în orice condiţii meteorologice. Cazul cel mai asemănător este cel din 2008, cînd preşedintele Kaczynski i-a cerut pilotului Karol Kopczyk să aterizeze la Tbilisi, în ciuda condiţiilor meteorologice cu totul necorespunzătoare, şi nu în Azerbaidjan, cum recomandau controlorii de zbor. Atunci, din fericire pentru toată lumea, pilotul, deşi a fost considerat „laş” şi ameninţat că „va suporta consecinţele”, şi-a anunţat superiorul şi a condus avionul în conformitate cu indicaţiile de zbor survenite – în siguranţă. Mai tîrziu, tot din fericire, Procuratura Militară a decis neînceperea urmăririi penale în cazul pilotului. De data aceasta însă, pilotul pare a fi cedat presiunilor care, date fiind condiţiile de acum, au fost probabil mult mai mari decît în situaţia precedentă.
Problema care se pune este aceea referitoare la limitele autorităţii şi la excedarea acestora. În chestiunile privind pilotarea unui avion, nimic nu ar trebui să treacă peste autoritatea pilotului/echipajului, singurul care ştie efectiv despre ce este vorba, care poate decide ce se poate face şi ce nu se poate face. Celelalte autorităţi, civile sau militare, în cazul de faţă preşedintele şi şeful aviaţiei militare, ar fi trebuit să-şi autolimiteze autoritatea, să evite presiunile psihice asupra celor însărcinaţi cu bunul mers al zborului, să accepte fatalitatea întîrzierii la o ceremonie importantă dacă încercarea de a respecta punctualitatea punea atîtea vieţi în pericol. N-a fost aşa, din păcate! E ciudat, nimeni, fie el şi un preşedinte, nu se gîndeşte să conteste diagnosticul pus de un medic şi tratamentul propus de acesta, dar crede că este competent în cele aviatice, că ştie el mai bine decît pilotul ce se poate face şi ce nu în materie de pilotaj, deşi efectul erorii este, în acest caz, infinit mai mare şi se manifestă instantaneu! Orice credincios – iar Lech Kaczynski era un om credincios – care merge la spovedanie ştie că nu-şi poate acorda singur absolvirea sau penitenţa, dar acelaşi, la bordul avionului, capătă un fel de senzaţie de uns al divinităţii şi crede că poate învinge condiţii oricît de ostile.

Cele două tăişuri ale încăpăţînării

L-am cunoscut pe Lech Kaczynski. L-am cunoscut, e un fel de-a spune! E ca şi cum aş spune că am cunoscut cîteva zeci, poate chiar sute de mari personalităţi poloneze şi străine, cu prilejul Congresului aniversar al Solidarnosc din 2005, de la Varşovia şi Gdansk, cînd eu n-am vorbit mai mult decît cu Cardinalul Lustiger, căruia i-am cerut şi am primit permisiunea de a-i traduce şi publica intervenţia în „Timpul”, şi cu Bronislaw Geremek, pentru simplul motiv că amîndoi erau buni vorbitori de franceză, singura limbă străină în care pot conversa fără eforturi prea mari! Erau acolo de la Walesa la Havel şi de la Baroso la Madeleine Albright aproape toată elita politică a lumii şi, normal, s-a întîmplat să strîng nişte mîini, să schimb nişte saluturi. Cu Kaczynski, pe atunci primar al Varşoviei, s-a întîmplat chiar să ciocnesc un pahar de şampanie. Asta înseamnă l-am cunoscut! Însă i-am urmărit cu atenţie evoluţia încă de atunci, cînd era candidat înscris în bătălia electorală pentru preşedinţie. Ceea ce pot spune sigur este faptul că era de o încăpăţînare ieşită din comun. Această încăpăţînare l-a ajutat să cîştige o competiţie în care plecase cu un handicap de peste 25 de procente. La jumătatea cursei, încă era cu aproape 20 de procente în urma lui Donald Tusk, actualul premier, liderul liberalilor. Oricine ar fi renunţat, nu şi Kaczynski. Cîteva erori ale adversarului, care se vedea deja cîştigător, şi o campanie „încăpăţînată”, aproape pînă la monotonie, i-au adus victoria. Tot încăpăţînarea sa a reclasat Polonia în politica internaţională unde a devenit o voce ascultată. Mai degrabă eurosceptic, conservator, apropiat de Statele Unite mai mult decît de UE, critic în egală măsură al Rusiei şi Germaniei, dar cochetînd cu Anglia în afacerile europene, ridiculizat uneori, nu foarte iubit nici în Polonia de la un punct încoace, Kaczynski însuşi a devenit o voce de care a trebuit ca marile puteri să ţină seama. O voce care acum a tăcut. Dar a tăcut, ca să spun aşa, tot pe mîna încăpăţînării sale. I s-ar potrivit o vorbă adaptată a lui Napoleon: „Cuvîntul imposibil nu este polonez”. Din păcate, a trebuit să afle, laolaltă cu aproape o sută de oameni, că acel cuvînt poate fi tradus şi în limba polonă! Inimă-Rea avea dreptate – încăpăţînarea e o sabie cu două tăişuri. Cînd ne serveşte prea multă vreme unul dintre ele, uităm că există şi cel de-al doilea şi catastrofa se prăbuşeşte asupra noastră.
Nu sînt însă de acord în alt punct cu Inimă-Rea. Nu cred că celebra şarjă a cavaleriei poloneze asupra tancurilor nemţeşti merită ridiculizată. Este un gest de cumplită semnificaţie istorică, care marchează destinul unui popor, un gest de o tragică poeticitate. Oricum, îl prefer cu toată fiinţa mea leşinului lui Mihail Manoilescu la semnarea Dictatului de la Viena şi ruşinoasei retrageri a armatei române din Basarabia fără a fi tras un foc de armă…

Polonia după catastrofă

Polonia e în doliu. Polonia şi-a pierdut o parte consistentă a elitei sale civile şi militare. Lech Walesa are dreptate, este cea mai gravă catastrofă de la masacrul de la Katyn încoace. Analiştii de serviciu se întreabă catastrofic: Ce se va întîmpla cu Polonia? Cum va ieşi din această situaţie. Cu Polonia nu se va întîmpla nimic, Polonia îşi va urma drumul prin istorie. Şi va ieşi din situaţie cu aceeaşi demnitate cu care îşi trăieşte doliul. Polonia a fost împărţită de trei ori de-a lungul încercatei sale istorii, dar a redevenit o ţară mare şi puternică. A reuşit ceea ce n-a mai reuşit nimeni, să treacă prin marea criză economică şi financiară mondială avînd creştere economică! Polonia nu şi-a înclinat coloana vertebrală nici în timpul comunismului, împotriva căruia a fost în revoltă aproape continuă şi pe care l-a învins aproape de una singură. Polonia a suferit ieri nişte pierderi umane aproape imposibil de evaluat, dar din fericire pentru ea e o ţară care chiar are elite, are elite puternice  în toate domeniile – politic, intelectual, militar, religios etc. De altfel, aparatul de stat funcţionează fără sincope. Pînă la finele lui iunie va avea un nou preşedinte ales. Polonia merge mai departe. Este bine că o însoţim în acest multiplu doliu, e omeneşte şi prieteneşte aşa, dar ar fi bine dacă am fi în stare să învăţăm ceva din exemplul istoric al acestei ţări.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei atît de devreme şi atît de absurd plecaţi dintre noi! Dumnezeu să binecuvînteze Polonia!