La apariţia unor extrase în Evenimentul Zilei, memoriile lui Adrian Marino au fost întîmpinate cu un val de proteste şi critici. De peste o lună, cartea a apărut, dar receptarea continuă să fie cel puţin ciudată. În vreme ce majoritatea revistelor culturale o trec sub tăcere, cîteva publicaţii – Mozaic din Craiova, Observator Cultural şi foarte recent Verso din Cluj – i-au dedicat ediţii speciale. Textul de mai jos, apărut mai întîi în numărul special al revistei Verso, coordonat de Ştefan Borbely, unul din cei mai străluciţi urmaşi ai cărturarului dispărut acum cinci ani, se ocupă mai ales de respingerea obiecţiilor făcute memoriilor la declanşarea scandalului. Însă, cu siguranţă, el nu poate surprinde în întregime importanţa acestor memorii, aşa că voi reveni cu alte prilejuri asupra unor aspecte lăsate acum pe dinafară.
O excelentă strategie editorială
Dacă scriam textul acesta acum două-trei săptămîni, după cum suna „somaţia” lui Ştefan Borbely, cu totul altfel ar fi arătat. Desigur, tot de personalitatea complicată a regretatului Adrian Marino m-aş fi ocupat, tot un portret aş fi fost tentat să închipui, însă de bună seamă că în alt mod. Ce s-a petrecut între timp, ce anume mi-a schimbat maniera de abordare? Mai întîi, a apărut „scandalul” legat de memoriile regretatului Adrian Marino, apoi au apărut şi memoriile ca atare, sub titlul Viaţa unui om singur. Am citit zeci, în momentul „scandalului”, sute de articole, postări şi comentarii pe bloguri şi reacţii ofuscate. Sigur, trebuie să recunosc că editura Polirom a aplicat o excelentă strategie de marketing. A „scăpat” către presă, înaintea lansării cărţii, scurte fragmente elocvente din carte, iar comentatorii şi unele dintre „personaje” s-au repezit ca nişte ulii să facă praf cartea, însă cumva preventiv, înainte ca volumul să apară în întregul său! De ce s-a întîmplat aşa, de unde această reacţie mai degrabă de natură „sanitară” decît literară? Din mai multe „motive” – Adrian Marino ar fi procedat precum Procopius din Cesareea, scriindu-şi memoriile cu altă cerneală; Marino ar fi fost laş nepublicîndu-şi cartea în timpul vieţii, ci la un interval de cinci ani de la petrecerea sa dintre noi; memoriile sînt subiective, iar intenţia lor este un fel de „răzbunare” postumă; în fine, prin scrierea sa, autorul lezează, cutremură soclurile statuilor „marilor valori” ale culturii româneşti contemporane. Nici o problemă, nimeni nu citise încă volumul, unii nu citiseră nici măcar extrasele din presă, dar toţi s-au repezit să-l execute, dorind parcă să confirme una din judecăţile memorialistului, pe cea privind tradiţia culturii după ureche la intelectualii români, şi nu neapărat dintre cei mai puţini înzestraţi! Editura a aruncat nada, iar „peştii” au înghiţit pe nemestecate! Am respins în momentul „scandalului”, răspunzînd sumar la ancheta despre literatura memorialistică a unei reviste cultuale, majoritatea acuzelor, bizuindu-mă pe ceea ce ştiam despre Adrian Marino în general, din cărţile sale şi din puţinele întîlniri de care m-am bucurat, pe o veche şi grăbită răsfoire a manuscrisului cărţii şi, desigur, pe argumentele „bunului simţ”, pe care, ca şi Descartes, nu doar că nu-l dispreţuiesc, dar l-aş dori democratic împărţit la toată lumea. Acum, însă volumul a apărut, l-am citit, l-am citit cu pasiune, aproape fără să-l las din mînă, iar argumentele pentru respingerea acuzaţiilor, deşi cam aceleaşi, au acum un sprijin puternic în textul integral al cărţii, capătă, cred, ceva mai multă temeinicie.
Cu cartea pe masă
Acum, de cîteva săptămîni avem însă cartea la îndemînă. O carte mare, în toate sensurile cuvîntului, începînd cu dimensiunea sa fizică – peste cinci sute de pagini, în format generos. Şi cum îi stă bine unei edituri serioase, elegant tehnoredactată şi tipărită. A existat o primă versiune a cărţii, redactată în 1993, de peste 1400 de pagini, care se oprea însă în 1989. Aceasta este practic o rescriere concentrată şi „adusă la zi”, pînă în anii 1999-2000, cînd a procedat la refacere. Aşa cum mărturiseşte autorul, „în prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic”, or intenţia sa era „o biografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”. Deşi regret renunţarea la „anecdotic”, pentru că şi mie îmi place bîrfa!, trebuie să recunosc că versiunea definitivă se mulează excelent pe intenţia auctorială. Marile dimensiuni intelectuale, ideologice şi culturale, de natură personală şi/sau contextuală, sînt bine surprinse în întreaga lor complexitate. Pentru că, în cele din urmă, avem de-a face cu o autobiografie, dar şi cu o radiografie, a epocii pe care a trăit-o „personajul”, cu convulsiile şi bătăliile sale, cu personaje care i-au marcat trecerea prin lume sau cu care doar s-a intersectat, cu o formulă banalizată prin uz, cu „luminile şi umbrele” acesteia. Este deci vorba de un auto-portret, dar nu unul suprapus unui fond de contrast monocolor, nu un autoportret de studio, ci unul „în peisaj”, un peisaj surprins uneori pînă la nivelul detaliului semnificativ. S-a spus despre autorul acestor memorii că a fi fost un om nu doar foarte orgolios, ci şi cu puternice accente de mania grandorii, chiar şi eu aveam oarecum această impresie. La sfîrşitul lecturii, cititorul de bună credinţă va constata că orgoliul nu era chiar nemotivat – nici nu realizezi mare lucru într-o viaţă fără un strop de orgoliu care te îndeamnă, vorba lui Noica, să ieşi din „statistică” –, dar că acuzaţiile de grandomanie sînt totuşi exagerate. Marino nu este foarte amabil cu contextul, cu ceilalţi, e adevărat, deşi e mult mai nuanţat în judecăţile sale decît au lăsat să se înţeleagă excerptele publicate înainte de apariţia cărţii, dar nu este exagerat de amabil nici cu el însuşi. Există multă „critică” în aceste memorii, dar nici cu „autocritica” nu se fac ele de rîs! Autoportretul „en pied” ne oferă un Marino mai degrabă însingurat decît sociabil, cu o viaţă mai plină de suferinţă şi durere decît de imense bucurii, viaţă petrecută într-un mediu măcar perceput ca ostil, un om care a adoptat o conduită stoică pentru a-şi face mai lesnicioasă trecerea prin lume. A fost o opţiune corectă, dacă ne gîndim la împrejurările exterioare în care şi-a petrecut cei peste şaizeci de ani radiografiaţi în volum, din miezul epocii interbelice la primul deceniu al tranziţiei noastre cea de toate zilele. Şi a fost o opţiune, nu o caracteristică structurală. Structural, probabil, Marino a fost mai degrabă un optimist şi un entuziast al faptei, o natură prometeică – ceva, de altfel, a rămas acolo înăuntru, sub pojghiţa stoicismului asumat, altfel nu ar fi lăsat atîtea urme puternice ale trecerii sale prin lume. Dar să luăm acuzele pe rînd, că-mi stau pe suflet, deşi le-am mai refutat pe scurt o dată!
Un Procopius din Cesareea?!
Adrian Marino, un Procopius? Ca să fiu sincer, se cam sparie gîndul. Mai întîi, memorialistul nu se ocupă de puterea politică, pe care s-o fi lăudat în scrierile publicate în viaţă, pentru a o critica într-o operă postumă, ci mai ales de lumea scriitoricească şi intelectuală românească în general de după război, cu sonde şi în perioada imediat anterioară, eventual (şi) de relaţiile acesteia cu puterea politică din vremea comunismului. Şi, trebuie să o recunoaştem, această lume nu iese chiar atît de bine, ba chiar nu iese bine deloc! Dar aceasta poate fi vina memorialistului? A fost lumea intelectuală aborigenă impecabilă, era ea alcătuită numai din cavaleri-fără-pată-şi-prihană, eroi şi eroi-martiri? Să fim serioşi. În al doilea rînd, aproape nimic din ceea ce scrie Marino despre confraţii săi nu este cu adevărat nou. Cam toate întîmplările relatate, cam toate judecăţile sale au mai fost făcute, fie în scris, să ne gîndim de pildă la Pro Europa sau o sumedenie de articole, fie în interviuri sau discuţii nu întotdeauna private. A susţinut vreodată Marino, ante mortem ca să spun aşa, că George Călinescu a fost fără păcat sau că unii dintre contemporanii noştri, de la Eugen Simion şi Manolescu la Patapievici şi Dinescu, ar fi meritat statui încă din timpul vieţii? Eu nu-mi amintesc aşa ceva, îmi amintesc însă să fi citit destule reţineri faţă de aceste personaje ale vieţii publice, sau de altele, încă de pe cînd Marino mai era printre noi. Ceea ce e nou cu adevărat este faptul că aici aceste evenimente şi judecăţi sînt puse laolaltă şi, de bună seamă, că efectul de întreg îşi spune cuvîntul! Micile peisaje şi portrete alcătuiesc acum un fel de frescă. Dacă aceasta nu este exclusiv măgulitoare, mă tem că nu e vina pictorului, oricum nu doar vina lui! De altfel, ca să fim drepţi, autorul este mult mai nuanţat decît lasă să vadă extrasele apărute şi comentariile excesiv de temperamentale ale celor ce s-au socotit lezaţi şi ale comilitonilor şi chiar fanilor acestora.
Memorii şi postume şi grăbite!
Memoriile au apărut postum. Da, chiar aşa este! Oricît mă frămînt însă nu reuşesc însă să înţeleg sensul reproşului! E totuşi un obicei vechi acesta, ca memoriile să apară postum. Cei mai mulţi autori, din istoria genului, procedează aidoma. Cei care încalcă regula o fac fie din dorinţă de epatare, fie pentru că au de justificat, mai mult în faţa contemporanilor decît a istoriei, anumite gesturi, comportamente, acţiuni. De ce nu au apărut la 50 de ani, nu la 5, de la dispariţia autorului? Şi acesta este un reproş repetat pînă la saţietate. Eu nu ştiu de ce, a fost opţiunea autorului şi din cîte ştiu eu un autor încă mai este suveran asupra operelor sale. În acelaşi timp, sînt foarte bucuros că lucrurile stau astfel. Dacă autorul ar fi lăsat „cu limbă de moarte” termenul de 50 de ani, nici eu, nici comentatorii iritaţi de astăzi n-ar mai fi avut prilejul să le citească, iar comentatorii cu pricina chiar să le comenteze – înainte de a le fi citit! Şi nici măcar nu ştim dacă lumea va mai exista peste jumătate de secol, iar dacă va exista, oricum nu va mai fi lumea noastră. Cum nu putem şti dacă memoria va mai juca vreun rol – sau acelaşi rol – în existenţa speciei noastre. Mie, intervalul de cinci ani mi se pare, totuşi, rezonabil. Pe de o parte, unele lucruri se mai aşează într-un asemenea interval, pe de alta, e destulă vreme ca să vedem dacă măcar unele dintre judecăţile memorialistului se verifică, deci dacă unele „fapte şi întîmplări” – ca să nu mai vorbim şi de „oameni”! – continuă în direcţia pe care acesta a crezut c-o întrevede. Şi trebuie să recunosc că nu de puţine ori Marino a avut dreptate, deşi nu a evaluat cu toată informaţia la îndemînă, deşi a avut la dispoziţie mult mai puţină informaţie decît avem noi acum, după cinci ani! Şi nu mă refer doar la informaţia intervenită în acest interval, ci şi la multă informaţie din vremea vieţii sale, care atunci nu era disponibilă.
Subiectivitatea, ah, subiectivitatea!
Memoriile sînt subiective! Grozave vorbe! Dar cum, pentru Dumnezeu, ar fi putut fi, pot fi în general, nişte memorii?! Memorialistul este subiect, iar personajele din lumea evocată sînt, la rîndul lor, tot subiecţi. Ce ar putea să iasă din întîlnirea atîtor subiectivităţii? Un reportaj, deşi nici acestea nu sunt, nu pot fi obiective!, o fotografie, un film documentar? Încă o dată, nimic din ceea ce produce un subiect nu poate fi obiectiv, nici măcar ştiinţa exactă!, cum ar putea fi nişte memorii? Acestea îşi asumă din start subiectivitatea, nici măcar nu încearcă s-o travestească în obiectivitate, pentru că pur şi simplu nu se poate! Putem vorbi despre obiectivitate în cazul unui autor de memorii doar în sensul acela, ceva mai complicat relevat de Eugene Ionescu: „să fii obiectiv înseamnă să fii intens subiectiv; înseamnă să nu minţi şi, mai ales, să nu te minţi”. Minte autorul? Se minte? N-am avut senzaţia asta pe parcursul lecturii. Faptele sînt la îndemîna tuturor şi se pot verifica. Interpretările şi judecăţile sînt însă la dispoziţia autorului, că din acest motiv este el autorul, nu altcineva. El se poate şi înşela? De bună seamă! Opusul adevărului nu este doar minciuna, aceasta este o dimensiune etică. Dar există şi una legată de limitele cunoaşterii, care ne pot conduce la eroare, la greşeală. Acolo unde se înşeală, cred că sîntem îndreptăţiţi să aşteptăm şi să propunem îndreptări, interpretări şi judecăţi mai bune, nu insulte adresate unui om care nu se mai poate apăra. Cît despre „răzbunare”… Ce-ar fi avut de răzbunat unul dintre cei mai importanţi intelectuali români post-belici, unul dintre puţinii cărturari, care deşi a trecut prin infernul puşcăriilor comuniste şi prin purgatoriul domiciliului forţat, prin nenumărate alte forme de ostracizare, a avut puterea să acceadă la oaece recunoaştere internaţională? Şi asta deşi, ca şi lui Noica, i-a fost închisă brutal în nas poarta Universităţii. Sigur că Marino a avut o percepţie acută a nedreptăţilor ce i s-au făcut, sigur că n-a putut privi impasibil nici decăderea „boierilor”, ai sîngelui sau ai minţii, nici transformarea slugilor în boieri şi toate celelalte, dar e în firea oamenilor, a tuturor oamenilor, să li se întîmple asta – dacă nu sînt nişte mancurţi, desigur. Şi, oricum, nu văd vreun păcat în a fi observat, nu inventat, repet asta, fenomenele cu pricina şi a le fi lăsat înscrise pe hîrtie. Şi pe vecie, e adevărat!
Mărturisesc că reproşul cel mai ciudat mi se pare cel legat de „lezarea marilor valori post-belice”, de zguduirea la care supune statuile de clasici – unii – în viaţă ale acestora. Aş vrea să fiu clar şi scurt: dacă soclurile sînt într-adevăr solide, statuile nu se vor dărîma. Dacă materialul din care sînt sculptate este cu adevărat unul nobil, ele vor rezista la această probă, aşa cum rezistă şi metalele nobile la infailibila probă cu acizi. Dacă nu, se vor duce pe apa Sîmbetei! Dar, cu siguranţă, nu memoriile lui Adrian Marino vor fi de vină pentru aşa grozavă întîmplare!
Strigă-mă cum vrei şi nu-ţi fă griji că se necăjeşte Marcela – abia aşteaptă s-o-mpăcăm. Dar nu văd de ce-ar trebui să mă strigi cînd poţi să mă chemi… pe nume.
http://www.last.fm/music/Dalida/_/Paroles+Paroles
Merge?
@) Inima-Rea: Multumesc de prietenie, George! Da tot Inima-Rea e mai haios, numele asta ti l-ai ales tu!
Fratello, io’s sorellina Valentina!
Silence, nu mai strig la nimeni, zitta!
O seara buna tuturor!
@) Inima-Rea: grazieeeeeeeee!!!!!!!!!
Sunteti tare simpatici pe aici, cam toti. Pana la urma ( am cam asteptat si am urmarit ceva ironii) m-am lamurit si eu cum e cu timpul in varianta F. Stiu ca o sa ma dau mare, dar cand ma gandesc ca am zis intr-o redactie de ziar agricol acum vreo 8-9 ani ca timpul nu exista si a fost un tanar care m-a luat in ras… ! Mi-a placut chestia cu bilele de biliard. Eu trebuie sa recunosc ca ma gandesc de mult la unitatile de timp, asa de exemplu anii. Ce-ar fi fost daca Pamantul nu se rotea in jurul Soarelui sau daca o facea intr-un alt interval, cum s-ar fi schimbat sau s-ar schimba scara temporala? Un expert in geologie ar trebui pus sa calculeze, nu-i asa? Ha, ha, ha, vai de el! E clar ca e ceva “putred” si relativ in legatura cu timpul.
@) Inima-Rea
Mestere, dar ce te-ai perfectionat la computerele astea! Merge linkul!
Sînt setos de cunoaştere, ce să-mi fac?
@) Inima-Rea
Nu te-am criticat, cin contra, asa ca intretine setea in continuare!
Si David Prodan, unul dintre putinii istorici cu vertebra dreapta, a avut memorii, pline de venin, pe care le-a publicat (care i-au fost publicate) post-mirtem. Au crapat unii cand au citit, s-au impartit in tabere… si ce daca? Dupa o viata de luat suturi in gura de la toti nespalatii ajunsi in functii (faina formularea: ,,decăderea „boierilor”, ai sîngelui sau ai minţii, transformarea slugilor în boieri”), te aperi cum poti; te aperi cu disparitia ta. Ei au avut (si-au luat) libertatea de a te strivi cu orice altele decat mintea, si tu nu ai dreptul sa decizi cand sa ii injuri? Cat despre statui… mai bine cu oameni si fara idoli; poate asa, mai reducem din timpul de rugaciune si punem osul la munca.
@) Alin
David Prodan a fost un istoric cu totul remarcabil, un carturar cu coloana deapta. Nu stiam insa ca a lasat memorii. Multumesc, le voi cauta.
@) Corina
Multumesc pentru link. Cam penibiluti o buna parte din participantii la dezbaterea cu pricina…
Buna seara, buna sa-ti fie inima voinicule, dupa cum ti-e si cautatura!
Mi se facuse dor de voi, sanatosi, voinici?
@) Neamtu Tiganu
A, buna seara, bun seara si bun venit!
[...] This post was mentioned on Twitter by Béranger. Béranger said: S-ar fi citit mai ușor împarțit în mai multe paragrafe: http://antonesei.timpul.ro/2010/04/07/marino-autoportret-pe-fondul-epocii/ [...]
@Inima-Rea
Pomeniti cuvintul “Elita”, vorbind despre Dan C. Mihailescu. Care elita, domnule? Personajele acestea “mici de zile/mari de patimi/inimi batrine, urite” cum sint alde Mihailescu (si nevasta), Mihaies, Patapievici si atitia altii, adusi in scena de un cinic si un marunt ca Manolescu? Personajele acestea, spre care am privit la inceput cu speranta ca vor schimba ceva in bine, dar care nu s-au sfiit si nu se sfiesc sa se poarte ca niste nomenclaturisti PCR acolo unde sint pusi, dind iama in banii statului, favorizîndu-si fara rusine amantele si nevestele si locotenentii? Si asta in timp ce arata cu degetul spre abuzivii din politica, cu care seamana leit?
O, vai de capul nostru cu asemenea elita…
@Inima-Rea, ro.dica
“Dacă nu vorbim despre Timp, nu vorbim despre nimic.”
Mulțumesc frumos. Iar mi-ai ridicat o minge la fileu ! De fapt problema este de ce discuția despre timp naște atâta pasiune ? De ce este atât de important pentru om timpul ?
La urma-urmelor timpul este o mărime arbitrară, la fel ca și temperatura, introdusă de oamenii de știința pentru a putea construi anumite modele fizice cu ajutorul cărora încercăm să explicăm ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă am modifica sistemul de referință, faptul că utilizăm sau nu timpul într-un sistem de măsură n-ar schimba cu nimic lumea. In momentul în care aș afirma că temperatura este o mărime arbitrară (perfect măsurabilă de altfel, ca și timpul) care ne ajută să definim anumite stări energetice, nu cred că prea multă lume ar fi interesată de o astfel de dezbatere, chiar dacă temperatura este o mărime la fel de importantă în fizică.
Cred că Timpul este mult mai important pentru noi din cauză că el reprezintă o măsură a apropierii morții. De fapt de moarte ne e frică și nu de timp. Uzura corpului fizic este de fapt motivul îngrijorării noastre și limitele impuse de cele două evenimente esențiale prezente în spirala vieții: nașterea și moartea. Moartea reprezintă de fapt un viitor cert al oricărui individ și avem nevoie de timp doar pentru că el reprezintă un sistem de cuantificare al apropierii de moarte.
De fapt o discuție mai interesantă ar fi legată de continuitatea sau discontinuitatea morții. Adică începem să murim puțin câte puțin din momentul în care ne naștem, sau moartea este un fenomen cuantic ? In esență discuția despre timp este o discuție despre moarte, ambalată însă într-o formă mai ușor de suportat (deja îmi fac mustrări de conștiință pentru că-i voi strica buna dispoziție lui Zitella). De-acum promit să nu mai reiau discuția despre timp, ci am să mă refer la temperatură atunci când vreau s-o iau pe arătură.
Nando: Exageraţi – şi sper că nu din rea-credinţă, ci în necunoştinţă de cauză fiind.
Ar trebui să ştiţi că sînt oameni, pe lumea asta, atenţi mereu la un aforism ca acesta: Vaca paşte florile pe care noi le purtăm la butonieră. Iar “vaca” poate fi oricine, inclusiv dintre aceia care poartă alte flori la butonieră.
Asta-i pentru noi – oamenii – să ne grupăm pe afinităţi şi să punem pasiunea comună deaupra tuturor celorlalte însuşiri. Cînd o luăm razna, ajungem să ne credem şi cei mai buni – datorită “religiei noastre”. Cînd înnebunim de tot, numai noi sîntem buni, ceilalţi trebuie eliminaţi în vreun fel.
Aici – la Liviu Antonesei pe blog – nu-i doar unul care să ştie că un scriitor de valoare incontestabilă (“oarecum”) e un scriitor mort. Ori care să nu zîmbească – nu de tot vesel – gîndului că un scriitor (literat, în genere) îşi va vedea unanim recunoscută valoarea abia postum, aşa c-ar trebui să se cam grăbească dacă nu vrea să rateze gloria eternă. Unde “etern” poate dura şi 10 ani – cu puţin noroc.
Adică, domnule (doamnă) noi sîntem adversari (aici, acum; mîine şi-n alte condiţii, nu se ştie) ai celor deranjaţi de cartea lui Marino. Dar nu le sîntem inamici – n-avem cum.
Aferim, jupan Fulcanelli! Acu’ mai vii de-acasă. Că-mi dădea vertijuri gîndul imortalităţii. Aşa, gîndind eu că – anulînd Timpul – am scăpat de grija morţii, îmi şi dau, numaidecît, seama ce greşeală aş putea făptui singur şi nesilit.
Mulţumită bunătăţii sufletului matale de doftor alchimic, mă uit împăcat la mosorul vieţii: Ce drăgălaş se rostogoleşte el – da-l-aş dracu!
@Inima-Rea
“Mulţumită bunătăţii sufletului matale de doftor alchimic, mă uit împăcat la mosorul vieţii: Ce drăgălaş se rostogoleşte el – da-l-aş dracu!”
Adevărat, problema este că se rostogolește cam repede.
De fapt nu sunt convins că ar fi chiar așa de bine să fim nemuritori.
Eu abia că mi-aş dori să mă conving singur că nu-i aşa bine să fiu nemuritor.
@) Inima-Rea
Bun, o anume plictiseala intinsa la scara eternitatii probabil ca poate fi intrezarita, dar asta nu inseamna ca n-ar merita incercat!
@) Inima-Rea, Fulcanelli
Desi, daca timp nu este, eternitate poate sa fie?
Liviu Antonesei says:
“Desi, daca timp nu este, eternitate poate sa fie?”
Da, numai că nu avem noi acces la ea. C’est pour les connaisseurs.
Nouă ni s-a încrustat în codul genetic capătul spiralei (diviziunea celulară limitată).
Păi, da – tocmai eternitatea anulează timpul. Staţi că l-am prins pe alchimist cu piatra filosofală ciobită: Ia zi, messer Fulcanelli, dacă Universul ăsta tinde spre roşu – ca s-o poată lua, liniştit, spre negru – nu-nseamnă, cumva, că nici d-lui nu-i etern? Că şi-n spirala aia a lui e-nscris STOP?
Că – adicătelea – Timpul învinge, înainte de adispărea şi el?
Şi Papa Freud a avut intuiţia asta: Dincolo de plăcere, e dorinţa de a muri. Adică, noi nu vrem să fim veşnici (pour les connaisseurs, bien sure). Dar ne ţinem de fiţe – că fortuna labilis, viaţa e vis, păcatul originar, tragicul condiţiei umane.
Păi, nu-i vrăjeală – atunci?
@) Inima-Rea
Mestere, in acest caz, e clar ca intreaga cultura omeneasca e vrajeala!
Da, dar tot ne-am ales cu ceva – ştim că şi Timpul e o vrăjeală.
@) Inima-Rea
Corect! Totul e vrajeal, iar ceea ce nu e vrajeala e eternitate!
Aşa cum e dintotdeauna. Numai că noi am şi demonstrat-o, acum.
Inima-Rea says:
“Păi, da – tocmai eternitatea anulează timpul. Staţi că l-am prins pe alchimist cu piatra filosofală ciobită: Ia zi, messer Fulcanelli, dacă Universul ăsta tinde spre roşu – ca s-o poată lua, liniştit, spre negru – nu-nseamnă, cumva, că nici d-lui nu-i etern? ”
Păi dacă eu vă tot spun că timpul e vrăjeală și nu mă credeți, ce să fac ? Dacă nu era vrăjeală nu se dilata, nu se comprima, nu depindea de poziția observatorului, de viteza cu care ne deplasăm în spațiu etc. Ori e timp ori e hopa-mitica.
Piatra filosofala nu-i ciobită. Eternitatea nu se referă la Universul nostru, ci la hypersferă. Universul nostru este sortit dispariției. Si el are codul morții încrustat în Găurile Negre. Doar că nu vom mai apuca noi momentul cu pricina. De aceea mi se pare interesantă ideea de ieșire în afara timpului (altfel spus, de eliberare din spaima de moarte) pentru a ne putea apropia cât mai mult de adevăr. Spirala cunoașterii nu are încrustat codul morții.
“Nous côtoyons souvent le phénomène, voire le miracle, sans le remarquer, en aveugles et en sourds ; que de merveilles, que de
choses insoupçonnées ne découvrirons-nous pas si nous savions
disséquer les mots, en briser l’écorce et libérer l’esprit, divine
lumière qu’ils renferment.” FULCANELLI
Ca sa poți folosi piatra filosofală ai nevoie de două tipuri de foc: unul este focul vulgar (pe care-l știm cu toții) și al doilea este focul secret (sau focul filosofic). Fară ajutorul focului secret nu te poți apropia de adevăr (pentru că e bine cunoscut în literatura de specialitate că știința poate fi falsificată). Focul secret poate fi găsit pe spirala cunoașterii, dacă pasul acesteia este suficient de mare ca să poată fi acoperit de ciclul biologic al corpului fizic. Totul e foarte simplu și clar, numai că nu vrem să vedem.
Doamne, cât am mai putut umbla prin lume, ca o bătută de Dumnezău…
Vreme de-o eternitate…
Poţi să-nnebuneşti pe chestia asta!
Părerea mea.
Iooooi, Neamţuleee!!!
Servus, frumosule!
Mai trăieşti?
Aoleooo… Mi l-a suflat Zitella şi pe Inimioara. Femeia asta vrea să mă bage-n pământ… Nu-i destul că mi l-a luat pe Fulcanelli?!
N-am noroc, ce să fac…
Şi Bunicu-i dă cu ”vrăjeala”?
Ce naiba se petrece?
Oi fi ieşit din… Timp?
Dacă nu, nu.
@) Daca_nu_nu
Eu m-am luat numai dupa moda dominanta…
#-o
Eu cred ca Timpul (ne) este important pentru ca apare la Iasi, lunar.
@) Dese
In privinta asta, nu incap dubii!
It is well known that cash makes people free. But what to do if somebody doesn’t have cash? The only one way is to get the loan or just short term loan.
@) All
Buna dimineata la toata lumea!
@) amici del blog:
Buna dimineata tuturor!
L-am lasat pe domnul Marino cam … singur! Si-a platit prin patimirile sale eternitatea pe care o va trai prin cartile scrise? O avea timp sa mai astepte neinsemnatul gest de recunostinta pe care il poate face orice muritor de rand, citindu-i memoriile?!
Eu simt timpul! Ultimii ani, luni, zile, apasa pe suflet si pe gand, ma stang, ma atrag spre mine insami, asa cum cred ca ar face-o gravitatia cu trupul daca as trai pe o planeta mai … “atractiva”.
Poate ar trebui sa vizitez catedralele lui Fulcanelli. Nu ma lasa nici timpul, nici spatiul. Da’ am descoperit ieri o catedrala maiestuoasa, toata numai sfesnice, intr-un castan batran; iar asta-noapte o alta, mai tanara, cu multime de luminite mici, mici si albe, chiar in fata ferestrei de la bucatarie! Astept sa se aprinda policandrele de flori ale ciresului din balcon! Daca stau cuminte si incerc sa ies putin din timp, ascultand muzica din catedralele mele, poate dispare si … il mio incurabile malumore. Dar cand vad ca mosorul meu se desface in spirale mici, mici, din ce in ce mai mici …
Cel mai eficient si la indemana leac mi-l fac intr-un creuzet de marmura alba, in care pun vorbele pe care domniile voastre le lasati ca urme ale trecerii (prin timp?), aici in bloc! Daca le amestec bine si suflu peste ele cateva fumuri de tigara, le transform iar in ganduri!
Acuma trec la studiul … temperaturii! Poate, mai pe seara, sa mai caut a descrifa din singuratatea domnului Marino.
Va astept am nevoie de leacuri!
Buona giornata a tutti!
http://www.youtube.com/watch?v=TxQqLe8zGcI
Lying in my bed, I hear the clock ticks, and think of you
Caught up in circles, confusion is nothing new
Flash back, warm night, almost left behind
Suitcase of memories…
Time after
Sometime you pictured me, I’m walking too far ahead
You’re callin’ to me, I can’t hear what you’ve said
You said, “Go slow, I fall behind”
The second hand unwinds…
If you’re lost, you can look and you will find me,
Time after time
If you fall I will catch you, I’ll be waiting,
Time after time
I turn, my picture fades, and darkness has turned to grey
Watching through windows, you’re wondering if I’m okay
Secrets, stolen, from deep inside,
The drum beats out of time…
If you’re lost, you can look and you will find me,
Time after time
If you fall I will catch you, I’ll be waiting,
Time after time
If you’re lost, you can look and you will find me,
Time after time
If you fall I will catch you, I will be waiting,
Time after time
Time after time…
Daca_nu_nu says:
“Aoleooo… Mi l-a suflat Zitella şi pe Inimioara. Femeia asta vrea să mă bage-n pământ… Nu-i destul că mi l-a luat pe Fulcanelli?!
N-am noroc, ce să fac…”
Buna dimineața la toata lumea !
Stai liniștită Daca Nunu. Fulcanelli nu poate fi luat pentru că este imaterial. Nu ți-am explicat că noi ne întâlnim (deocamdată) doar pe spirala cunoașterii ? Nu mai vorbesc de faptul că mă deplasez cu viteze supraluminice. Noroc că n-au pus ăștia radare prin jurul lui Marte, că mă vedeați la Realitatea TV.
Uite, îți trimit un cântec de pe Marte ca să-ți treacă supărarea.
D’ici rien ne part, rien de bouge
Arrêt sur écran vivant
Isolée, vaincue, sans doutes
Aliéné, pas même un battement
J’aimerai qu’on me ramène
Je ne reconnais plus les gens
Seul tout au fond de ma haine
La peine est mon dernier amante
Il faudrait que je me lève
Respire et marche vers l’avant
Bâtisse a nouveau la grève
Enterré par mes sables mouvants
Et me souvenir de celle
Qui n’existe plus vraiment
Redevenir le rebel
Et la bête vaincue par l’enfant.
http://www.youtube.com/watch?v=Y_1jrHBj7mA&feature=related
@Zitella
“Eu simt timpul! Ultimii ani, luni, zile, apasa pe suflet si pe gand, ma stang, ma atrag spre mine insami, asa cum cred ca ar face-o gravitatia cu trupul daca as trai pe o planeta mai … “atractiva”.
Poate ar trebui sa vizitez catedralele lui Fulcanelli. Nu ma lasa nici timpul, nici spatiul.”
Astăzi vad că este o dimineață dedicată doamnelor. Frumoasă dimineață !
Nu timpul îl simți Zitella, ci mișcarea pe spirala vieții. Păi deja trăiești într-o lume mai atractivă: Matrix-LA ! Am spus eu că or să te întristeze comentariile de ieri. Dar venise vremea să le spun.
Da, trebuie să vizitezi catedralele, ca să înveți să ieși în afara timpului. Poți începe cu Notre-Dame de Paris. Insa musai trebuie să fie într-o duminică după-amiaza ca să poți asculta concertul de orga. Si să poți vedea și cele trei roze.
Am și pentru tine o dedicație:
http://www.youtube.com/watch?v=FUPx42UmSng&feature=related
Daca Nunu, sări repede că Zitella are nevoie de noi !
http://www.youtube.com/watch?v=Cnjxjj5NxgM
I really like your blog and i respect your work. I’ll be a frequent visitor.
@) Fulcanelli: Multumesc pentru … aerul lui Bach! Nu comentariile m-au intristat! Comentariile de aici ma ajuta sa inteleg … … … …
Il mio malumore (imi place mai mult cuvantul asta italian, ca si toccasana=leac!) e … asa sunt eu, imi place sa -i vad si sa-i fac pe oameni sa zambeasca, dar daca m-ai vedea pe mine … am o mutra nesuferita, posaca, sunt mereu ursuza si morocanoasa! Uneori … mucalita? Ce cuvant urat!
Ar trebui mai intai sa-mi propun sa vad si Notre Dame, si San Pietro … n-am fost niciodata in Italia sau Franta … de-adevaratelea!
A iesit din creuzet un zambet, vi-l trimit cu viteza gandului!
@Daca_nu_nu
In șoaptă:
Crezi că e cazul să plec de pe Marte și să vin spre Pământ ? Uite c-am ajuns și pe YouTube din cauza plantațiilor de quasari.
http://www.youtube.com/watch?v=m5lnavfxZWo&feature=related
@) Fulcanelli:
http://www.youtube.com/watch?v=H2TtS4hwo4g
@Zitella
E foarte frumos, dar nimic nu se poate compara cu zumzetul tachyonilor.
http://www.youtube.com/watch?v=LbH8tg8TuUo&feature=related
@) Fulcanelli: zumzet, muzica si chiar hohote de ras! Intreg Universul “vorbeste” cu mine? Grazie!
Daca ma duc putin pe Jupiter, “apasarea”, adica e mai mica? Exista … gravitatie pe planeta “mea”?
http://www.youtube.com/watch?v=yC0h4ttvLlw&feature=related
PS: cred ca tot mai bine ma duc intr-o catedrala!
@) All
Cumplit! Accident aviatic la Smolensk. Au murit presedintele Poloniei, fatele sau, fost premier, sotia pesedintelui, guvernatorul Bancii Nationale, ministrul adjunct de externe si inca o multime de oameni, pina la 135! Incredibil! Dumnezeu sa-i odihneasca!