La apariţia unor extrase în Evenimentul Zilei, memoriile lui Adrian Marino au fost întîmpinate cu un val de proteste şi critici. De peste o lună, cartea a apărut, dar receptarea continuă să fie cel puţin ciudată. În vreme ce majoritatea revistelor culturale o trec sub tăcere, cîteva publicaţii – Mozaic din Craiova, Observator Cultural şi foarte recent Verso din Cluj – i-au dedicat ediţii speciale. Textul de mai jos, apărut mai întîi în numărul special al revistei Verso, coordonat de Ştefan Borbely, unul din cei mai străluciţi urmaşi ai cărturarului dispărut acum cinci ani, se ocupă mai ales de respingerea obiecţiilor făcute memoriilor la declanşarea scandalului. Însă, cu siguranţă, el nu poate surprinde în întregime importanţa acestor memorii, aşa că voi reveni cu alte prilejuri asupra unor aspecte lăsate acum pe dinafară.

O excelentă strategie editorială

Dacă scriam textul acesta acum două-trei săptămîni, după cum suna „somaţia” lui Ştefan Borbely, cu totul altfel ar fi arătat. Desigur, tot de personalitatea complicată a regretatului Adrian Marino m-aş fi ocupat, tot un portret aş fi fost tentat să închipui, însă de bună seamă că în alt mod. Ce s-a petrecut între timp, ce anume mi-a schimbat maniera de abordare? Mai întîi, a apărut „scandalul” legat de memoriile regretatului Adrian Marino, apoi au apărut şi memoriile ca atare, sub titlul Viaţa unui om singur. Am citit zeci, în momentul „scandalului”, sute de articole, postări şi comentarii pe bloguri şi reacţii ofuscate. Sigur, trebuie să recunosc că editura Polirom a aplicat o excelentă strategie de marketing. A „scăpat” către presă, înaintea lansării cărţii, scurte fragmente elocvente din carte, iar comentatorii şi unele dintre „personaje” s-au repezit ca nişte ulii să facă praf cartea, însă cumva preventiv, înainte ca volumul să apară în întregul său! De ce s-a întîmplat aşa, de unde această reacţie mai degrabă de natură „sanitară” decît literară? Din mai multe „motive” – Adrian Marino ar fi procedat precum Procopius din Cesareea, scriindu-şi memoriile cu altă cerneală; Marino ar fi fost laş nepublicîndu-şi cartea în timpul vieţii, ci la un interval de cinci ani de la petrecerea sa dintre noi; memoriile sînt subiective, iar intenţia lor este un fel de „răzbunare” postumă; în fine, prin scrierea sa, autorul lezează, cutremură soclurile statuilor „marilor valori” ale culturii româneşti contemporane. Nici o problemă, nimeni nu citise încă volumul, unii nu citiseră nici măcar extrasele din presă, dar toţi s-au repezit să-l execute, dorind parcă să confirme una din judecăţile memorialistului, pe cea privind tradiţia culturii după ureche la intelectualii români, şi nu neapărat dintre cei mai puţini înzestraţi! Editura a aruncat nada, iar „peştii” au înghiţit pe nemestecate! Am respins în momentul „scandalului”, răspunzînd sumar la ancheta despre literatura memorialistică a unei reviste cultuale, majoritatea acuzelor, bizuindu-mă pe ceea ce ştiam despre Adrian Marino în general, din cărţile sale şi din puţinele întîlniri de care m-am bucurat, pe o veche şi grăbită răsfoire a manuscrisului cărţii şi, desigur, pe argumentele „bunului simţ”, pe care, ca şi Descartes, nu doar că nu-l dispreţuiesc, dar l-aş dori democratic împărţit la toată lumea. Acum, însă volumul a apărut, l-am citit, l-am citit cu pasiune, aproape fără să-l las din mînă, iar argumentele pentru respingerea acuzaţiilor, deşi cam aceleaşi, au acum un sprijin puternic în textul integral al cărţii, capătă, cred, ceva mai multă temeinicie.

Cu cartea pe masă

Acum, de cîteva săptămîni avem însă cartea la îndemînă. O carte mare, în toate sensurile cuvîntului, începînd cu dimensiunea sa fizică – peste cinci sute de pagini, în format generos. Şi cum îi stă bine unei edituri serioase, elegant tehnoredactată şi tipărită. A existat o primă versiune a cărţii, redactată în 1993, de peste 1400 de pagini, care se oprea însă în 1989. Aceasta este practic o rescriere concentrată şi „adusă la zi”, pînă în anii 1999-2000, cînd a procedat la refacere. Aşa cum mărturiseşte autorul, „în prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic”, or intenţia sa era „o biografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”. Deşi regret renunţarea la „anecdotic”, pentru că şi mie îmi place bîrfa!, trebuie să recunosc că versiunea definitivă se mulează excelent pe intenţia auctorială. Marile dimensiuni intelectuale, ideologice şi culturale, de natură personală şi/sau contextuală, sînt bine surprinse în întreaga lor complexitate. Pentru că, în cele din urmă, avem de-a face cu o autobiografie, dar şi cu o radiografie, a epocii pe care a trăit-o „personajul”, cu convulsiile şi bătăliile sale, cu personaje care i-au marcat trecerea prin lume sau cu care doar s-a intersectat, cu o formulă banalizată prin uz, cu „luminile şi umbrele” acesteia. Este deci vorba de un auto-portret, dar nu unul suprapus unui fond de contrast monocolor, nu un autoportret de studio, ci unul „în peisaj”, un peisaj surprins uneori pînă la nivelul detaliului semnificativ. S-a spus despre autorul acestor memorii că a fi fost un om nu doar foarte orgolios, ci şi cu puternice accente de mania grandorii, chiar şi eu aveam oarecum această impresie. La sfîrşitul lecturii, cititorul de bună credinţă va constata că orgoliul nu era chiar nemotivat – nici nu realizezi mare lucru într-o viaţă fără un strop de orgoliu care te îndeamnă, vorba lui Noica, să ieşi din „statistică” –, dar că acuzaţiile de grandomanie sînt totuşi exagerate. Marino nu este foarte amabil cu contextul, cu ceilalţi, e adevărat, deşi e mult mai nuanţat în judecăţile sale decît au lăsat să se înţeleagă excerptele publicate înainte de apariţia cărţii, dar nu este exagerat de amabil nici cu el însuşi. Există multă „critică” în aceste memorii, dar nici cu „autocritica” nu se fac ele de rîs! Autoportretul „en pied” ne oferă un Marino mai degrabă însingurat decît sociabil, cu o viaţă mai plină de suferinţă şi durere decît de imense bucurii, viaţă petrecută într-un mediu măcar perceput ca ostil, un om care a adoptat o conduită stoică pentru a-şi face mai lesnicioasă trecerea prin lume. A fost o opţiune corectă, dacă ne gîndim la împrejurările exterioare în care şi-a petrecut cei peste şaizeci de ani radiografiaţi în volum, din miezul epocii interbelice la primul deceniu al tranziţiei noastre cea de toate zilele. Şi a fost o opţiune, nu o caracteristică structurală. Structural, probabil, Marino a fost mai degrabă un optimist şi un entuziast al faptei, o natură prometeică – ceva, de altfel, a rămas acolo înăuntru, sub pojghiţa stoicismului asumat, altfel nu ar fi lăsat atîtea urme puternice ale trecerii sale prin lume. Dar să luăm acuzele pe rînd, că-mi stau pe suflet, deşi le-am mai refutat pe scurt o dată!

Un Procopius din Cesareea?!

Adrian Marino, un Procopius? Ca să fiu sincer, se cam sparie gîndul. Mai întîi, memorialistul nu se ocupă de puterea politică, pe care s-o fi lăudat în scrierile publicate în viaţă, pentru a o critica într-o operă postumă, ci mai ales de lumea scriitoricească şi intelectuală românească în general de după război, cu sonde şi în perioada imediat anterioară, eventual (şi) de relaţiile acesteia cu puterea politică din vremea comunismului. Şi, trebuie să o recunoaştem, această lume nu iese chiar atît de bine, ba chiar nu iese bine deloc! Dar aceasta poate fi vina memorialistului? A fost lumea intelectuală aborigenă impecabilă, era ea alcătuită numai din cavaleri-fără-pată-şi-prihană, eroi şi eroi-martiri? Să fim serioşi. În al doilea rînd, aproape nimic din ceea ce scrie Marino despre confraţii săi nu este cu adevărat nou. Cam toate întîmplările relatate, cam toate judecăţile sale au mai fost făcute, fie în scris, să ne gîndim de pildă la Pro Europa sau o sumedenie de articole, fie în interviuri sau discuţii nu întotdeauna private. A susţinut vreodată Marino, ante mortem ca să spun aşa, că George Călinescu a fost fără păcat sau că unii dintre contemporanii noştri, de la Eugen Simion şi Manolescu la Patapievici şi Dinescu, ar fi meritat statui încă din timpul vieţii? Eu nu-mi amintesc aşa ceva, îmi amintesc însă să fi citit destule reţineri faţă de aceste personaje ale vieţii publice, sau de altele, încă de pe cînd Marino mai era printre noi. Ceea ce e nou cu adevărat este faptul că aici aceste evenimente şi judecăţi sînt puse laolaltă şi, de bună seamă, că efectul de întreg îşi spune cuvîntul! Micile peisaje şi portrete alcătuiesc acum un fel de frescă. Dacă aceasta nu este exclusiv măgulitoare, mă tem că nu e vina pictorului, oricum nu doar vina lui! De altfel, ca să fim drepţi, autorul este mult mai nuanţat decît lasă să vadă extrasele apărute şi comentariile excesiv de temperamentale ale celor ce s-au socotit lezaţi şi ale comilitonilor şi chiar fanilor acestora.

Memorii şi postume şi grăbite!

Memoriile au apărut postum. Da, chiar aşa este! Oricît mă frămînt însă nu reuşesc însă să înţeleg sensul reproşului! E totuşi un obicei vechi acesta, ca memoriile să apară postum. Cei mai mulţi autori, din istoria genului, procedează aidoma. Cei care încalcă regula o fac fie din dorinţă de epatare, fie pentru că au de justificat, mai mult în faţa contemporanilor decît a istoriei, anumite gesturi, comportamente, acţiuni. De ce nu au apărut la 50 de ani, nu la 5, de la dispariţia autorului? Şi acesta este un reproş repetat pînă la saţietate. Eu nu ştiu de ce, a fost opţiunea autorului şi din cîte ştiu eu un autor încă mai este suveran asupra operelor sale. În acelaşi timp, sînt foarte bucuros că lucrurile stau astfel. Dacă autorul ar fi lăsat „cu limbă de moarte” termenul de 50 de ani, nici eu, nici comentatorii iritaţi de astăzi n-ar mai fi avut prilejul să le citească, iar comentatorii cu pricina chiar să le comenteze – înainte de a le fi citit! Şi nici măcar nu ştim dacă lumea va mai exista peste jumătate de secol, iar dacă va exista, oricum nu va mai fi lumea noastră. Cum nu putem şti dacă memoria va mai juca vreun rol – sau acelaşi rol – în existenţa speciei noastre. Mie, intervalul de cinci ani mi se pare, totuşi, rezonabil. Pe de o parte, unele lucruri se mai aşează într-un asemenea interval, pe de alta, e destulă vreme ca să vedem dacă măcar unele dintre judecăţile memorialistului se verifică, deci dacă unele „fapte şi întîmplări” – ca să nu mai vorbim şi de „oameni”! – continuă în direcţia pe care acesta a crezut c-o întrevede. Şi trebuie să recunosc că nu de puţine ori Marino a avut dreptate, deşi nu a evaluat cu toată informaţia la îndemînă, deşi a avut la dispoziţie mult mai puţină informaţie decît avem noi acum, după cinci ani! Şi nu mă refer doar la informaţia intervenită în acest interval, ci şi la multă informaţie din vremea vieţii sale, care atunci nu era disponibilă.

Subiectivitatea, ah, subiectivitatea!

Memoriile sînt subiective! Grozave vorbe! Dar cum, pentru Dumnezeu, ar fi putut fi, pot fi în general, nişte memorii?! Memorialistul este subiect, iar personajele din lumea evocată sînt, la rîndul lor, tot subiecţi. Ce ar putea să iasă din întîlnirea atîtor subiectivităţii? Un reportaj, deşi nici acestea nu sunt, nu pot fi obiective!, o fotografie, un film documentar? Încă o dată, nimic din ceea ce produce un subiect nu poate fi obiectiv, nici măcar ştiinţa exactă!, cum ar putea fi nişte memorii? Acestea îşi asumă din start subiectivitatea, nici măcar nu încearcă s-o travestească în obiectivitate, pentru că pur şi simplu nu se poate! Putem vorbi despre obiectivitate în cazul unui autor de memorii doar în sensul acela, ceva mai complicat relevat de Eugene Ionescu: „să fii obiectiv înseamnă să fii intens subiectiv; înseamnă să nu minţi şi, mai ales, să nu te minţi”. Minte autorul? Se minte? N-am avut senzaţia asta pe parcursul lecturii. Faptele sînt la îndemîna tuturor şi se pot verifica. Interpretările şi judecăţile sînt însă la dispoziţia autorului, că din acest motiv este el autorul, nu altcineva. El se poate şi înşela? De bună seamă! Opusul adevărului nu este doar minciuna, aceasta este o dimensiune etică. Dar există şi una legată de limitele cunoaşterii, care ne pot conduce la eroare, la greşeală. Acolo unde se înşeală, cred că sîntem îndreptăţiţi să aşteptăm şi să propunem îndreptări, interpretări şi judecăţi mai bune, nu insulte adresate unui om care nu se mai poate apăra. Cît despre „răzbunare”… Ce-ar fi avut de răzbunat unul dintre cei mai importanţi intelectuali români post-belici, unul dintre puţinii cărturari, care deşi a trecut prin infernul puşcăriilor comuniste şi prin purgatoriul domiciliului forţat, prin nenumărate alte forme de ostracizare, a avut puterea să acceadă la oaece recunoaştere internaţională? Şi asta deşi, ca şi lui Noica, i-a fost închisă brutal în nas poarta Universităţii. Sigur că Marino a avut o percepţie acută a nedreptăţilor ce i s-au făcut, sigur că n-a putut privi impasibil nici decăderea „boierilor”, ai sîngelui sau ai minţii, nici transformarea slugilor în boieri şi toate celelalte, dar e în firea oamenilor, a tuturor oamenilor, să li se întîmple asta – dacă nu sînt nişte mancurţi, desigur. Şi, oricum, nu văd vreun păcat în a fi observat, nu inventat, repet asta, fenomenele cu pricina şi a le fi lăsat înscrise pe hîrtie. Şi pe vecie, e adevărat!

Mărturisesc că reproşul cel mai ciudat mi se pare cel legat de „lezarea marilor valori post-belice”, de zguduirea la care supune statuile de clasici – unii – în viaţă ale acestora. Aş vrea să fiu clar şi scurt: dacă soclurile sînt într-adevăr solide, statuile nu se vor dărîma. Dacă materialul din care sînt sculptate este cu adevărat unul nobil, ele vor rezista la această probă, aşa cum rezistă şi metalele nobile la infailibila probă cu acizi. Dacă nu, se vor duce pe apa Sîmbetei! Dar, cu siguranţă, nu memoriile lui Adrian Marino vor fi de vină pentru aşa grozavă întîmplare!

This entry was posted on Wednesday, April 7th, 2010 at 05:21 and is filed under Ceea ce cred. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.