Observator cultural la Iaşi

Acum o săptămînă, o parte a echipei de la „Observator cultural”  a venit la Iaşi pentru mai multe întîlniri cu cititorii, prima la Universitatea „Petre Andrei”, unde s-a desfăşurat o foarte animată dezbatere în jurul conferinţei şi al filmului lui Marius Oprea privind activitatea desfăşurată de acesta pentru recuperarea memoriei victimelor terorii comuniste şi deconspirarea torţionarilor, dezbaterea la care au participat Carmen Muşat, Doina Ioanid, Ovidiu Şimonca, Caius Dobrescu şi subsemnatul, în calitate de recent colaborator permanent al revistei. Dezbaterea, animată de tînărul critic Antonio Patraş, a reuşit să atragă şi gazdele – Doru Tompea, Sorin Bocancea şi Daniel Şandru – precum şi pe mulţi dintre foarte numeroşii participanţi. După ce istoricul Marius Oprea a plecat în mare viteză să-şi ţină orele la masteratul de „Istoria comunismului” de la Universitatea „Al. I. Cuza”, iar noi, ceilalţi ne-am tras sufletul pe unde am putut, seara, la Casa de cultură a municipiului din Parcul Copou, s-a desfăşurat o altă dezbatere, la care, pe lîngă cei enumeraţi deja, au participat Nichita Danilov, Bogdan Creţu, Şerban Axinte, tematica fiind literară, mai precis, dezbaterea a încercat să descifreze modul în care revistele culturale româneşti reuşesc – sau nu! – să reflecte literatura contemporană.  Şi de aceasta dată, am fost plăcut impresionat de numărul mare al participanţilor şi, mai ales, de caracterul foarte activ al prezenţei lor acolo. Seara, cina de la restaurantul „La Motoare”, a fost precedată de turul de prezentare pe care plasticianul Dragoş Pătraşcu l-a făcut împreună cu oaspeţii prin faţa operelor sale adăpostite în interiorul localului cu pricina.

Monopolul pe anticomunism a fost spart!

Cu prilejul recentelor conferinţe, Marius Oprea, cunoscutul investigator al crimelor comunismului, mi-a dat, ne-a dat şi o veste foarte bună! Cîţi n-au dorit desfiinţarea anchetelor dumisale! Cîţi şi cît se vor fi bucurat cînd, în proverbiala sa înţelepciune, premierul Boc l-a demis pe Marius Oprea de la conducerea „Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România”, instalînd la conducerea acestuia, comasat de altfel cu „Institutul pentru Memoria Exilului Românesc”, de la conducerea căruia l-a demis şi pe dl. Dinu Zamfirescu, deci instalînd la conducerea „institutelor reunite”, teoretic pe motive de economie, echipa anticomuniştilor de cabinet a d-lui Vladimir Tismăneanu! S-a realizat  astfel visul de veacuri al acestora din urmă, instalarea monopolului asupra studierii şi condamnării crimelor comunismului. Dar, iată, această tendinţă monopolistă n-a avut sorţi de izbîndă. Desigur, nu datorită d-lui Boc sau vreo altei instituţii sau instanţe româneşti, ci datorită… nemţilor! Da, nu v-au înşelat ochii, aţi citit bine. Nemţilor de la Fundaţia „Konrad Adenauer” li s-a părut foarte important ceea ce făcea M. Oprea, şi anume, pe lîngă publicarea de cărţi şi colecţii de documente privind comunismul băştinaş, faptul că se apucase de dezgropat victimele ascunse ale comunismului şi de trimis dosare de sesizare penală a Parchetului în ceea ce-i privea pe asasinii respectivelor victime. Şi părîndu-li-se nemţilor important ce făcea Marius Oprea, ceea ce noua formulă a IICCR nu face şi nici nu poate să facă, fiind (auto)legat la mîini de noua lege de funcţionare, care uită de victime şi-i trece sub tăcere pe făptaşi, s-au decis să dea o mînă de ajutor, astfel încît istoricul să-şi poată continua opera de investigaţie. O donaţie de cîteva zeci mii de euro a permis înfiinţarea de către Marius Oprea a „Centrului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România” şi, pentru că nu toţi românii sînt obligatoriu ticăloşi, pentru a nu se pierde vremea cu legalizarea prin tribunal şi alte delicii birocratice, dl. Stelian Tănase, preşedintele Fundaţiei „Societatea Civilă”, a acceptat funcţionarea Centrului, în deplină autonomie, fără nici un fel de amestec, de orice natură, sub egida Fundaţiei dumisale. În acest fel, Marius Oprea îşi va putea continua activitatea practic fără nici o întrerupere, ceea ce e excelent, pentru că mai există mii de morminte ale celor asasinaţi de Securitate, fără măcar a beneficia de vreun proces, în toată ţara.
Sigur, subvenţia Fundaţiei „Adenauer” permite doar deschiderea Centrului şi reluarea activităţii de cercetare. Însă mai multe asociaţii civice şi religioase româneşti, mai ales din Transilvania, au început deja să se intereseze cum pot sprijini financiar Centrul, la fel şi alte organizaţii germane. De bună seamă, Centrul, odată în activitate efectivă, va putea accesa şi finanţări europene. Deocamdată, e excelent că există şi continuă activitatea fostului IICCR. Prin urmare, ceea ce a refuzat să mai facă statul român se va face prin sprijin european, german şi privat românesc. E excelent şi aşa, statul va rămîne doar cu grija „cărturarilor anticomunişti” ai d-lor Tismăneanu, Stanomir şi Neamţu! Dar măcar nu s-a putut instala monopolul pe anticomunism şi nici n-a fost castrat complet anticomunismul de la noi. Însă, pînă la urmă, va avea şi statul contribuţia sa! Marius Oprea a dat guvernul în judecată şi, fiind demis pe cînd se afla în concediul legal de odihnă, deci cu încălcarea flagrantă a dreptului muncii, pentru că dl. Tismăneanu se grăbea cu monopolul!, nu are cum pierde procesul. Nimeni nu a pierdut încă un proces de acest fel nici măcar în România. Şi după cum îmi spunea cu oarece amuzament, va dona toţi banii, salariile restante şi despăgubirile dispuse de instanţă, „Centrului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România”, pe care tocmai ce l-a inaugurat! Să fie primit, coane Boc!

( O versiune prescurtată a articolului a apărut în cotidianul Flacăra Iaşului din 22 aprilie a.c.)

Update

După ce-am postat articolul, m-a sunat Marius Oprea să-mi mulţumescă, dar mai ales să-mi dea noutăţi. Pe scurt, acestea ar fi:

1. De la Iaşi, a continuat cu conferinţele la Alba Iulia, Sibiu (excelentă organizarea şi mobilizarea Monicăi Vlad!) şi Sighişoara, unde au participat sute de persoane. Foarte mulţi şi-au oferit ajutorul în toate formele posibile.

2. Fratele său, care are un magazin de carne în Olanda, a oferit Centrului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România, un laptop şi o cameră video, ambele de ultimă generaţie, pentru a putea continua activitatea de arhivare documentar-imagistică a rezultatelor investigaţiilor de teren.

Nu, nu am parafrazat titlul unui roman de Milan Kundera, un prozator care de altfel îmi place foarte mult, pentru a scrie un eseu despre marele scriitor. Altceva mi-am propus, să încerc să trag nişte învăţăminte din evenimentele catastrofale din ultimele aproape două săptămîni, evenimente care mărturisesc despre fragilitatea fiinţei noastre, cu tot cu cea a tehnologiei pe care inteligenţa şi ingeniozitatea noastră au produs-o. Imediat după tragicul accident de la Smolensk, priveam fotografiile avionului TU-154 – o pasăre uriaşă de metal, elegantă şi aparent indestructibilă. Am privit şi fotografiile, am urmărit imaginile de la locul accidentului, m-am îngrozit văzînd ce rămăsese din puternica pasăre făcută de mîna omului. Bucăţi de fuzelaj sau din aripi, făcute din cel mai dur metal, răsucite, contorsionate ca nişte biete bucăţi de carton. Incredibil, dar înainte de a fi fost rezultatul contactului cu solul şi al incendiului subsecvent, aceste metamorfoze erau efectul contactului omului şi al înaltei sale tehnologii cu unul din cele mai imponderabile fenomene ale naturii, ceaţa, despre care nici n-aş putea spune dacă are sau nu o greutate, o masă cu un termen mai tehnic. Mă rog, fiind vorba de un amestec de aer şi vapori de apă, o greutate trebuie să aibă, dar nu asta îţi atrage atenţia la ceaţă în primul rînd, ci aspectul său vaporos. În cele din urmă, ceaţa a fost cea care a condus la moarte, care a ucis aproape o sută din cei mai importanţi oameni ai Poloniei, în frunte cu preşedintele acestei ţări. Eroarea de pilotaj, decizia nefericită a aterizării etc au fost factorii favorizanţi.
Cîteva zile mai tîrziu, cîţiva din cei mai puternici oameni ai planetei, de la Obama la Sarkozy sau Angela Merkel nu au putut ajunge la ceremonia de doliu ocazionată de cumplita catastrofă evocată mai înainte. Mii de avioane din toată Europa şi milioane de pasageri potenţiali au rămas la casele lor, în hoteluri, blocaţi pe aeroporturi sau au fost nevoiţi să-şi schimbe planurile de zbor. Ori au schimbat mijloacele de transport aeriene cu altele terestre, fluviale sau maritime. Din pricina altui fenomen cumva imponderabil, norul provocat de erupţia vulcanului islandez care se plimba şi încă se plimbă pe deasupra Europei, ba chiar a început să treacă Oceanul spre Canada şi Statele Unite. Nimeni nu ştie cît va dura, nimeni nu ştie, de fapt, nici  efectele precise pe care le-ar avea asupra avioanelor dacă acestea nu şi-ar suspenda zborurile. În cîteva zile, fiinţa noastră, laolaltă cu sofisticatele noastre tehnologii şi-au dovedit fragilitatea, chiar neputinţa. Probabil că, în absenţa primului eveniment, n-am fi asistat la cel de-al doilea, sau acesta ar fi avut proporţii mai reduse.
Prometeismul nostru a suferit o lovitură peste bot! Am primit o lecţie de la natură, însă nu în forma violentă a unei erupţii catastrofice, a unui cutremur devastator sau a unui tsunami, ci prin semnale de-a dreptul diafane – ceaţa, norul vulcanic… Am primit o lecţie şi un leac pentru trufia noastră, puternici ai zilei sau doar bieţi oameni. Din păcate, mă tem că am primit doar un „leac de frică”. Or, frica nu este un învăţător, un sfetnic bun. Frica vine şi trece, frica e o reacţie mai degrabă viscerală. Iar dacă se permanentizează, devine blocantă. Nimic nu se poate face sub semnul unei eterne frici. Ne-ar fi fost mai degrabă de folos o lecţie despre limitele noastre, ale puterilor şi operelor noastre, o lecţie de umilitate. Dar nu cred că sîntem în stare de aşa ceva! Se va fi găsind aici farmecul naturii noastre? Nu ştiu, chiar nu am un răspuns.

Accidentul de la Smolensk a aruncat Polonia într-un doliu sfîşietor, care ar fi trebuit poate să ne lase fără cuvinte. Însă, e greu să rămîi în tăcere, te apasă prea puternic tensiunile acumulate. Şi, atunci, firesc, vorbim, vorbim cu toţii. Şi eu am vorbit deja într-un articol mai lung de pe acest blog. Doar că ar trebui, probabil, să fim mai atenţi şi la ce şi cum vorbim. Privind la ineptele noastre televiziuni nenumăratele „dezbateri” dedicate tragicului eveniment, citind puzderia de articole dedicate acestuia, am avut adesea senzaţia că legiunile de participanţi şi autori vorbesc despre altceva decît despre ceea ce s-a întîmplat într-o cumplită zi de sîmbătă. Nu-i vorbă că nici în presa poloneză sau internaţională nu lipsesc „interpretările” suprarealiste. Sigur, comentariile raţionale sînt, măcar deocamdată, preponderente, nu ştiu însă din ce pricină şi mult mai puţin auzite! Poate pentru că, în faţa proporţiilor catastrofei şi a nefericitei coincidenţe cu comemorarea masacrului de la Katyn, ni se pare că puterile raţiunii ar fi prea limitate, dacă nu de-a dreptul neputincioase. Iar dacă ne mutăm din presa main stream în cyberspaţiu, constatăm că delirul tinde să devină total. Ba este vorba despre „mîna Domnului”, ba despre cea a diavolului, ba ne întîlnim cu cele mai aiuristice versiuni ale teoriei conspiraţiei. Toată lumea pare să uite că Dumnezeu ne-a trimis pe lume cu liberul arbitru la purtător şi că peste această decizie nu poate trece nici măcar dracul! Deci, nu este vorba nici despre mîna Domnului, nici despre gheara dracului, ci chiar despre mîna omului, deci despre ceea ce experţii numesc o „eroare umană”. Vinovată e mînă omului, poate nu neapărat a acelui om care era la manşă, care vinovat este, însă de altceva – de a nu fi înţeles că, în timpul zborului, deasupra sa nu se afla vreo altă autoritate şi că decizia sa calificată ar fi trebuit să rămînă şi autonomă, deci neinfluenţată de presiunile altora, oricine ar fi fost aceştia.
Însă, citind presa poloneză, în limbile internaţionale accesibile mie, a ultimilor zile, pe mine mă îngrijorează altceva. M-aş fi aşteptat ca teribila catastrofă să fi produs o coeziune nefisurată a corpului social. Or, constat că anumite decizii, cum este cea privind înhumarea defunctului preşedinte  în catedrala de la Wawel, provoacă o fractură importantă în viaţa publică poloneză. Acolo, la Wawel, în afara regilor Poloniei, mai sînt îngropaţi doar autorul independenţei ţării, mareşalul Jozef Pilsudski, şi generalul Vladislav Sikorski, şeful guvernului polonez din exil din timpul celui de-al doilea război mondial, mort de asemenea într-un accident de avion. Doar că amîndoi fac parte din patrimoniul nedisputabil al Poloniei, nimeni nu s-ar gîndi în Polonia să atragă memoria lor într-un joc politic al zilei. Ceea ce nu este, totuşi, cazul regretatului Lech Kaczynski, care ar merita această onoare în virtutea faptului că şi-a pierdut tragic viaţa în timpul exercitării mandatului prezidenţial.  Din informaţiile pe care le am azi, episcopii polonezi  nu agreează decizia autorităţilor, cardinalul Stanislaw Dziwisz este mai… acomodant şi a acceptat solicitarea fratelui defunctului preşedinte, Jaroslaw Kaczynski, liderul PiS. Pe de altă parte, majoritatea presei critică decizia, o bună parte a elitei politice şi intelectuale – între care celebrul autor al filmului despre Katyn, regizorul Andrej Wajda, al cărui patriotism n-ar putea fi pus de nimeni la îndoială! – se pronunţă de asemenea împotriva alegerii acestui loc, din cele trei despre care fusese vorba pentru înhumare, iar internauţii cracovieni ameninţă cu adunări şi marşuri de protest. De altfel, mitingurile au început deja de ieri şi nu doar în Cracovia, ci şi în alte oraşe poloneze. Ar fi fost preferabil să nu se fi luat decizii atît de delicate sub presiunea tragicului eveniment, să nu se fi ajuns la asemenea dispute cu prilejul unei situaţii atît de triste. Ar fi fost necesară mai multă înţelepciune din partea tuturor, autorităţi politice şi religioase, elite, populaţie.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei atît de absurd plecaţi dintre noi. Dumnezeu să binecuvînteze Polonia.

(O versiune concentrată a acestui articol a apărut în cotidianul Flacăra Iaşului de azi 15. 04 2010)

Pilot şi preşedinte

În formula din titlul principal, nu, nu mă refer la dragul nostru preşedinte, Dumnezeu să-l ferească de accidente, ci la moartea tragică a preşedintelui Poloniei, în catastrofa de la Smolensk, alături de soţia sa şi aproape o sută de persoane – o bună parte din elita politică, militară, intelectuală şi religioasă a Poloniei. Cum declara generalul Waldemar Skrzyczak, s-a comis „o eroare capitală”, s-au încălcat procedurile care interzic persoanelor importante din stat să călătorească în aceeaşi aeronavă. Pe aeroportul din Smolensk nu se putea ateriza din motive meteorologice. Echipajul şi pasagerii au fost anunţaţi de acest lucru de controlorii de zbor şi li s-a indicat să aterizeze la Minsk sau la Moscova. Cu o jumătate de oră înainte de catastrofă, un avion militar rusesc cu oficiali la bord, care primise aceleaşi indicaţii, s-a întors, după două tentative eşuate de a ateriza, la Moscova. Avionul polonez a încercat de trei ori să aterizeze şi nu a reuşit. A patra – unele surse vorbesc de a cincea! – tentativă a fost, din nefericire, fatală. Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecaţi dintre noi, dar catastrofa ar fi putut fi evitată.
Toate informaţiile de pînă acum vorbesc despre eroare de pilotaj. Deci pilotul a fost de vină. E o explicaţie comodă pentru toată lumea. Doar că se trec sub tăcere cîteva fapte – presiunea la care era supus un pilot la bordul avionului în care se afla preşedintele ţării, întreaga conducere militară, inclusiv comandantul aviaţiei militare, şi o mulţime de alte notabilităţi, care doreau să ajungă la timp la ceremonia de la Katyn. Da, pilotul e de vină, dar nu pentru că ar fi luat o decizie nefericită, ci pentru că a acceptat o asemenea decizie venită de la cel mai înalt nivel. De altfel, în urma cumplitei catastrofe, gazetarii polonezi şi-au reamintit de obiceiul regretatului preşedinte al Poloniei de a face presiuni asupra echipajelor cu care zbura, mai ales în direcţia aterizării în orice condiţii meteorologice. Cazul cel mai asemănător este cel din 2008, cînd preşedintele Kaczynski i-a cerut pilotului Karol Kopczyk să aterizeze la Tbilisi, în ciuda condiţiilor meteorologice cu totul necorespunzătoare, şi nu în Azerbaidjan, cum recomandau controlorii de zbor. Atunci, din fericire pentru toată lumea, pilotul, deşi a fost considerat „laş” şi ameninţat că „va suporta consecinţele”, şi-a anunţat superiorul şi a condus avionul în conformitate cu indicaţiile de zbor survenite – în siguranţă. Mai tîrziu, tot din fericire, Procuratura Militară a decis neînceperea urmăririi penale în cazul pilotului. De data aceasta însă, pilotul pare a fi cedat presiunilor care, date fiind condiţiile de acum, au fost probabil mult mai mari decît în situaţia precedentă.
Problema care se pune este aceea referitoare la limitele autorităţii şi la excedarea acestora. În chestiunile privind pilotarea unui avion, nimic nu ar trebui să treacă peste autoritatea pilotului/echipajului, singurul care ştie efectiv despre ce este vorba, care poate decide ce se poate face şi ce nu se poate face. Celelalte autorităţi, civile sau militare, în cazul de faţă preşedintele şi şeful aviaţiei militare, ar fi trebuit să-şi autolimiteze autoritatea, să evite presiunile psihice asupra celor însărcinaţi cu bunul mers al zborului, să accepte fatalitatea întîrzierii la o ceremonie importantă dacă încercarea de a respecta punctualitatea punea atîtea vieţi în pericol. N-a fost aşa, din păcate! E ciudat, nimeni, fie el şi un preşedinte, nu se gîndeşte să conteste diagnosticul pus de un medic şi tratamentul propus de acesta, dar crede că este competent în cele aviatice, că ştie el mai bine decît pilotul ce se poate face şi ce nu în materie de pilotaj, deşi efectul erorii este, în acest caz, infinit mai mare şi se manifestă instantaneu! Orice credincios – iar Lech Kaczynski era un om credincios – care merge la spovedanie ştie că nu-şi poate acorda singur absolvirea sau penitenţa, dar acelaşi, la bordul avionului, capătă un fel de senzaţie de uns al divinităţii şi crede că poate învinge condiţii oricît de ostile.

Cele două tăişuri ale încăpăţînării

L-am cunoscut pe Lech Kaczynski. L-am cunoscut, e un fel de-a spune! E ca şi cum aş spune că am cunoscut cîteva zeci, poate chiar sute de mari personalităţi poloneze şi străine, cu prilejul Congresului aniversar al Solidarnosc din 2005, de la Varşovia şi Gdansk, cînd eu n-am vorbit mai mult decît cu Cardinalul Lustiger, căruia i-am cerut şi am primit permisiunea de a-i traduce şi publica intervenţia în „Timpul”, şi cu Bronislaw Geremek, pentru simplul motiv că amîndoi erau buni vorbitori de franceză, singura limbă străină în care pot conversa fără eforturi prea mari! Erau acolo de la Walesa la Havel şi de la Baroso la Madeleine Albright aproape toată elita politică a lumii şi, normal, s-a întîmplat să strîng nişte mîini, să schimb nişte saluturi. Cu Kaczynski, pe atunci primar al Varşoviei, s-a întîmplat chiar să ciocnesc un pahar de şampanie. Asta înseamnă l-am cunoscut! Însă i-am urmărit cu atenţie evoluţia încă de atunci, cînd era candidat înscris în bătălia electorală pentru preşedinţie. Ceea ce pot spune sigur este faptul că era de o încăpăţînare ieşită din comun. Această încăpăţînare l-a ajutat să cîştige o competiţie în care plecase cu un handicap de peste 25 de procente. La jumătatea cursei, încă era cu aproape 20 de procente în urma lui Donald Tusk, actualul premier, liderul liberalilor. Oricine ar fi renunţat, nu şi Kaczynski. Cîteva erori ale adversarului, care se vedea deja cîştigător, şi o campanie „încăpăţînată”, aproape pînă la monotonie, i-au adus victoria. Tot încăpăţînarea sa a reclasat Polonia în politica internaţională unde a devenit o voce ascultată. Mai degrabă eurosceptic, conservator, apropiat de Statele Unite mai mult decît de UE, critic în egală măsură al Rusiei şi Germaniei, dar cochetînd cu Anglia în afacerile europene, ridiculizat uneori, nu foarte iubit nici în Polonia de la un punct încoace, Kaczynski însuşi a devenit o voce de care a trebuit ca marile puteri să ţină seama. O voce care acum a tăcut. Dar a tăcut, ca să spun aşa, tot pe mîna încăpăţînării sale. I s-ar potrivit o vorbă adaptată a lui Napoleon: „Cuvîntul imposibil nu este polonez”. Din păcate, a trebuit să afle, laolaltă cu aproape o sută de oameni, că acel cuvînt poate fi tradus şi în limba polonă! Inimă-Rea avea dreptate – încăpăţînarea e o sabie cu două tăişuri. Cînd ne serveşte prea multă vreme unul dintre ele, uităm că există şi cel de-al doilea şi catastrofa se prăbuşeşte asupra noastră.
Nu sînt însă de acord în alt punct cu Inimă-Rea. Nu cred că celebra şarjă a cavaleriei poloneze asupra tancurilor nemţeşti merită ridiculizată. Este un gest de cumplită semnificaţie istorică, care marchează destinul unui popor, un gest de o tragică poeticitate. Oricum, îl prefer cu toată fiinţa mea leşinului lui Mihail Manoilescu la semnarea Dictatului de la Viena şi ruşinoasei retrageri a armatei române din Basarabia fără a fi tras un foc de armă…

Polonia după catastrofă

Polonia e în doliu. Polonia şi-a pierdut o parte consistentă a elitei sale civile şi militare. Lech Walesa are dreptate, este cea mai gravă catastrofă de la masacrul de la Katyn încoace. Analiştii de serviciu se întreabă catastrofic: Ce se va întîmpla cu Polonia? Cum va ieşi din această situaţie. Cu Polonia nu se va întîmpla nimic, Polonia îşi va urma drumul prin istorie. Şi va ieşi din situaţie cu aceeaşi demnitate cu care îşi trăieşte doliul. Polonia a fost împărţită de trei ori de-a lungul încercatei sale istorii, dar a redevenit o ţară mare şi puternică. A reuşit ceea ce n-a mai reuşit nimeni, să treacă prin marea criză economică şi financiară mondială avînd creştere economică! Polonia nu şi-a înclinat coloana vertebrală nici în timpul comunismului, împotriva căruia a fost în revoltă aproape continuă şi pe care l-a învins aproape de una singură. Polonia a suferit ieri nişte pierderi umane aproape imposibil de evaluat, dar din fericire pentru ea e o ţară care chiar are elite, are elite puternice  în toate domeniile – politic, intelectual, militar, religios etc. De altfel, aparatul de stat funcţionează fără sincope. Pînă la finele lui iunie va avea un nou preşedinte ales. Polonia merge mai departe. Este bine că o însoţim în acest multiplu doliu, e omeneşte şi prieteneşte aşa, dar ar fi bine dacă am fi în stare să învăţăm ceva din exemplul istoric al acestei ţări.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei atît de devreme şi atît de absurd plecaţi dintre noi! Dumnezeu să binecuvînteze Polonia!

La apariţia unor extrase în Evenimentul Zilei, memoriile lui Adrian Marino au fost întîmpinate cu un val de proteste şi critici. De peste o lună, cartea a apărut, dar receptarea continuă să fie cel puţin ciudată. În vreme ce majoritatea revistelor culturale o trec sub tăcere, cîteva publicaţii – Mozaic din Craiova, Observator Cultural şi foarte recent Verso din Cluj – i-au dedicat ediţii speciale. Textul de mai jos, apărut mai întîi în numărul special al revistei Verso, coordonat de Ştefan Borbely, unul din cei mai străluciţi urmaşi ai cărturarului dispărut acum cinci ani, se ocupă mai ales de respingerea obiecţiilor făcute memoriilor la declanşarea scandalului. Însă, cu siguranţă, el nu poate surprinde în întregime importanţa acestor memorii, aşa că voi reveni cu alte prilejuri asupra unor aspecte lăsate acum pe dinafară.

O excelentă strategie editorială

Dacă scriam textul acesta acum două-trei săptămîni, după cum suna „somaţia” lui Ştefan Borbely, cu totul altfel ar fi arătat. Desigur, tot de personalitatea complicată a regretatului Adrian Marino m-aş fi ocupat, tot un portret aş fi fost tentat să închipui, însă de bună seamă că în alt mod. Ce s-a petrecut între timp, ce anume mi-a schimbat maniera de abordare? Mai întîi, a apărut „scandalul” legat de memoriile regretatului Adrian Marino, apoi au apărut şi memoriile ca atare, sub titlul Viaţa unui om singur. Am citit zeci, în momentul „scandalului”, sute de articole, postări şi comentarii pe bloguri şi reacţii ofuscate. Sigur, trebuie să recunosc că editura Polirom a aplicat o excelentă strategie de marketing. A „scăpat” către presă, înaintea lansării cărţii, scurte fragmente elocvente din carte, iar comentatorii şi unele dintre „personaje” s-au repezit ca nişte ulii să facă praf cartea, însă cumva preventiv, înainte ca volumul să apară în întregul său! De ce s-a întîmplat aşa, de unde această reacţie mai degrabă de natură „sanitară” decît literară? Din mai multe „motive” – Adrian Marino ar fi procedat precum Procopius din Cesareea, scriindu-şi memoriile cu altă cerneală; Marino ar fi fost laş nepublicîndu-şi cartea în timpul vieţii, ci la un interval de cinci ani de la petrecerea sa dintre noi; memoriile sînt subiective, iar intenţia lor este un fel de „răzbunare” postumă; în fine, prin scrierea sa, autorul lezează, cutremură soclurile statuilor „marilor valori” ale culturii româneşti contemporane. Nici o problemă, nimeni nu citise încă volumul, unii nu citiseră nici măcar extrasele din presă, dar toţi s-au repezit să-l execute, dorind parcă să confirme una din judecăţile memorialistului, pe cea privind tradiţia culturii după ureche la intelectualii români, şi nu neapărat dintre cei mai puţini înzestraţi! Editura a aruncat nada, iar „peştii” au înghiţit pe nemestecate! Am respins în momentul „scandalului”, răspunzînd sumar la ancheta despre literatura memorialistică a unei reviste cultuale, majoritatea acuzelor, bizuindu-mă pe ceea ce ştiam despre Adrian Marino în general, din cărţile sale şi din puţinele întîlniri de care m-am bucurat, pe o veche şi grăbită răsfoire a manuscrisului cărţii şi, desigur, pe argumentele „bunului simţ”, pe care, ca şi Descartes, nu doar că nu-l dispreţuiesc, dar l-aş dori democratic împărţit la toată lumea. Acum, însă volumul a apărut, l-am citit, l-am citit cu pasiune, aproape fără să-l las din mînă, iar argumentele pentru respingerea acuzaţiilor, deşi cam aceleaşi, au acum un sprijin puternic în textul integral al cărţii, capătă, cred, ceva mai multă temeinicie.

Cu cartea pe masă

Acum, de cîteva săptămîni avem însă cartea la îndemînă. O carte mare, în toate sensurile cuvîntului, începînd cu dimensiunea sa fizică – peste cinci sute de pagini, în format generos. Şi cum îi stă bine unei edituri serioase, elegant tehnoredactată şi tipărită. A existat o primă versiune a cărţii, redactată în 1993, de peste 1400 de pagini, care se oprea însă în 1989. Aceasta este practic o rescriere concentrată şi „adusă la zi”, pînă în anii 1999-2000, cînd a procedat la refacere. Aşa cum mărturiseşte autorul, „în prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic”, or intenţia sa era „o biografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”. Deşi regret renunţarea la „anecdotic”, pentru că şi mie îmi place bîrfa!, trebuie să recunosc că versiunea definitivă se mulează excelent pe intenţia auctorială. Marile dimensiuni intelectuale, ideologice şi culturale, de natură personală şi/sau contextuală, sînt bine surprinse în întreaga lor complexitate. Pentru că, în cele din urmă, avem de-a face cu o autobiografie, dar şi cu o radiografie, a epocii pe care a trăit-o „personajul”, cu convulsiile şi bătăliile sale, cu personaje care i-au marcat trecerea prin lume sau cu care doar s-a intersectat, cu o formulă banalizată prin uz, cu „luminile şi umbrele” acesteia. Este deci vorba de un auto-portret, dar nu unul suprapus unui fond de contrast monocolor, nu un autoportret de studio, ci unul „în peisaj”, un peisaj surprins uneori pînă la nivelul detaliului semnificativ. S-a spus despre autorul acestor memorii că a fi fost un om nu doar foarte orgolios, ci şi cu puternice accente de mania grandorii, chiar şi eu aveam oarecum această impresie. La sfîrşitul lecturii, cititorul de bună credinţă va constata că orgoliul nu era chiar nemotivat – nici nu realizezi mare lucru într-o viaţă fără un strop de orgoliu care te îndeamnă, vorba lui Noica, să ieşi din „statistică” –, dar că acuzaţiile de grandomanie sînt totuşi exagerate. Marino nu este foarte amabil cu contextul, cu ceilalţi, e adevărat, deşi e mult mai nuanţat în judecăţile sale decît au lăsat să se înţeleagă excerptele publicate înainte de apariţia cărţii, dar nu este exagerat de amabil nici cu el însuşi. Există multă „critică” în aceste memorii, dar nici cu „autocritica” nu se fac ele de rîs! Autoportretul „en pied” ne oferă un Marino mai degrabă însingurat decît sociabil, cu o viaţă mai plină de suferinţă şi durere decît de imense bucurii, viaţă petrecută într-un mediu măcar perceput ca ostil, un om care a adoptat o conduită stoică pentru a-şi face mai lesnicioasă trecerea prin lume. A fost o opţiune corectă, dacă ne gîndim la împrejurările exterioare în care şi-a petrecut cei peste şaizeci de ani radiografiaţi în volum, din miezul epocii interbelice la primul deceniu al tranziţiei noastre cea de toate zilele. Şi a fost o opţiune, nu o caracteristică structurală. Structural, probabil, Marino a fost mai degrabă un optimist şi un entuziast al faptei, o natură prometeică – ceva, de altfel, a rămas acolo înăuntru, sub pojghiţa stoicismului asumat, altfel nu ar fi lăsat atîtea urme puternice ale trecerii sale prin lume. Dar să luăm acuzele pe rînd, că-mi stau pe suflet, deşi le-am mai refutat pe scurt o dată!

Un Procopius din Cesareea?!

Adrian Marino, un Procopius? Ca să fiu sincer, se cam sparie gîndul. Mai întîi, memorialistul nu se ocupă de puterea politică, pe care s-o fi lăudat în scrierile publicate în viaţă, pentru a o critica într-o operă postumă, ci mai ales de lumea scriitoricească şi intelectuală românească în general de după război, cu sonde şi în perioada imediat anterioară, eventual (şi) de relaţiile acesteia cu puterea politică din vremea comunismului. Şi, trebuie să o recunoaştem, această lume nu iese chiar atît de bine, ba chiar nu iese bine deloc! Dar aceasta poate fi vina memorialistului? A fost lumea intelectuală aborigenă impecabilă, era ea alcătuită numai din cavaleri-fără-pată-şi-prihană, eroi şi eroi-martiri? Să fim serioşi. În al doilea rînd, aproape nimic din ceea ce scrie Marino despre confraţii săi nu este cu adevărat nou. Cam toate întîmplările relatate, cam toate judecăţile sale au mai fost făcute, fie în scris, să ne gîndim de pildă la Pro Europa sau o sumedenie de articole, fie în interviuri sau discuţii nu întotdeauna private. A susţinut vreodată Marino, ante mortem ca să spun aşa, că George Călinescu a fost fără păcat sau că unii dintre contemporanii noştri, de la Eugen Simion şi Manolescu la Patapievici şi Dinescu, ar fi meritat statui încă din timpul vieţii? Eu nu-mi amintesc aşa ceva, îmi amintesc însă să fi citit destule reţineri faţă de aceste personaje ale vieţii publice, sau de altele, încă de pe cînd Marino mai era printre noi. Ceea ce e nou cu adevărat este faptul că aici aceste evenimente şi judecăţi sînt puse laolaltă şi, de bună seamă, că efectul de întreg îşi spune cuvîntul! Micile peisaje şi portrete alcătuiesc acum un fel de frescă. Dacă aceasta nu este exclusiv măgulitoare, mă tem că nu e vina pictorului, oricum nu doar vina lui! De altfel, ca să fim drepţi, autorul este mult mai nuanţat decît lasă să vadă extrasele apărute şi comentariile excesiv de temperamentale ale celor ce s-au socotit lezaţi şi ale comilitonilor şi chiar fanilor acestora.

Memorii şi postume şi grăbite!

Memoriile au apărut postum. Da, chiar aşa este! Oricît mă frămînt însă nu reuşesc însă să înţeleg sensul reproşului! E totuşi un obicei vechi acesta, ca memoriile să apară postum. Cei mai mulţi autori, din istoria genului, procedează aidoma. Cei care încalcă regula o fac fie din dorinţă de epatare, fie pentru că au de justificat, mai mult în faţa contemporanilor decît a istoriei, anumite gesturi, comportamente, acţiuni. De ce nu au apărut la 50 de ani, nu la 5, de la dispariţia autorului? Şi acesta este un reproş repetat pînă la saţietate. Eu nu ştiu de ce, a fost opţiunea autorului şi din cîte ştiu eu un autor încă mai este suveran asupra operelor sale. În acelaşi timp, sînt foarte bucuros că lucrurile stau astfel. Dacă autorul ar fi lăsat „cu limbă de moarte” termenul de 50 de ani, nici eu, nici comentatorii iritaţi de astăzi n-ar mai fi avut prilejul să le citească, iar comentatorii cu pricina chiar să le comenteze – înainte de a le fi citit! Şi nici măcar nu ştim dacă lumea va mai exista peste jumătate de secol, iar dacă va exista, oricum nu va mai fi lumea noastră. Cum nu putem şti dacă memoria va mai juca vreun rol – sau acelaşi rol – în existenţa speciei noastre. Mie, intervalul de cinci ani mi se pare, totuşi, rezonabil. Pe de o parte, unele lucruri se mai aşează într-un asemenea interval, pe de alta, e destulă vreme ca să vedem dacă măcar unele dintre judecăţile memorialistului se verifică, deci dacă unele „fapte şi întîmplări” – ca să nu mai vorbim şi de „oameni”! – continuă în direcţia pe care acesta a crezut c-o întrevede. Şi trebuie să recunosc că nu de puţine ori Marino a avut dreptate, deşi nu a evaluat cu toată informaţia la îndemînă, deşi a avut la dispoziţie mult mai puţină informaţie decît avem noi acum, după cinci ani! Şi nu mă refer doar la informaţia intervenită în acest interval, ci şi la multă informaţie din vremea vieţii sale, care atunci nu era disponibilă.

Subiectivitatea, ah, subiectivitatea!

Memoriile sînt subiective! Grozave vorbe! Dar cum, pentru Dumnezeu, ar fi putut fi, pot fi în general, nişte memorii?! Memorialistul este subiect, iar personajele din lumea evocată sînt, la rîndul lor, tot subiecţi. Ce ar putea să iasă din întîlnirea atîtor subiectivităţii? Un reportaj, deşi nici acestea nu sunt, nu pot fi obiective!, o fotografie, un film documentar? Încă o dată, nimic din ceea ce produce un subiect nu poate fi obiectiv, nici măcar ştiinţa exactă!, cum ar putea fi nişte memorii? Acestea îşi asumă din start subiectivitatea, nici măcar nu încearcă s-o travestească în obiectivitate, pentru că pur şi simplu nu se poate! Putem vorbi despre obiectivitate în cazul unui autor de memorii doar în sensul acela, ceva mai complicat relevat de Eugene Ionescu: „să fii obiectiv înseamnă să fii intens subiectiv; înseamnă să nu minţi şi, mai ales, să nu te minţi”. Minte autorul? Se minte? N-am avut senzaţia asta pe parcursul lecturii. Faptele sînt la îndemîna tuturor şi se pot verifica. Interpretările şi judecăţile sînt însă la dispoziţia autorului, că din acest motiv este el autorul, nu altcineva. El se poate şi înşela? De bună seamă! Opusul adevărului nu este doar minciuna, aceasta este o dimensiune etică. Dar există şi una legată de limitele cunoaşterii, care ne pot conduce la eroare, la greşeală. Acolo unde se înşeală, cred că sîntem îndreptăţiţi să aşteptăm şi să propunem îndreptări, interpretări şi judecăţi mai bune, nu insulte adresate unui om care nu se mai poate apăra. Cît despre „răzbunare”… Ce-ar fi avut de răzbunat unul dintre cei mai importanţi intelectuali români post-belici, unul dintre puţinii cărturari, care deşi a trecut prin infernul puşcăriilor comuniste şi prin purgatoriul domiciliului forţat, prin nenumărate alte forme de ostracizare, a avut puterea să acceadă la oaece recunoaştere internaţională? Şi asta deşi, ca şi lui Noica, i-a fost închisă brutal în nas poarta Universităţii. Sigur că Marino a avut o percepţie acută a nedreptăţilor ce i s-au făcut, sigur că n-a putut privi impasibil nici decăderea „boierilor”, ai sîngelui sau ai minţii, nici transformarea slugilor în boieri şi toate celelalte, dar e în firea oamenilor, a tuturor oamenilor, să li se întîmple asta – dacă nu sînt nişte mancurţi, desigur. Şi, oricum, nu văd vreun păcat în a fi observat, nu inventat, repet asta, fenomenele cu pricina şi a le fi lăsat înscrise pe hîrtie. Şi pe vecie, e adevărat!

Mărturisesc că reproşul cel mai ciudat mi se pare cel legat de „lezarea marilor valori post-belice”, de zguduirea la care supune statuile de clasici – unii – în viaţă ale acestora. Aş vrea să fiu clar şi scurt: dacă soclurile sînt într-adevăr solide, statuile nu se vor dărîma. Dacă materialul din care sînt sculptate este cu adevărat unul nobil, ele vor rezista la această probă, aşa cum rezistă şi metalele nobile la infailibila probă cu acizi. Dacă nu, se vor duce pe apa Sîmbetei! Dar, cu siguranţă, nu memoriile lui Adrian Marino vor fi de vină pentru aşa grozavă întîmplare!