Acest interviu a fost acordat publicaţiei „Forumul Judecătorilor”. De ce va simţit nevoia o publicaţie, totuşi destul de specializată, să mă interogheze pe mine în ceea ce priveşte mersul Justiţiei la români, nu-mi dau seama. Dar dacă tot a făcut-o şi dacă tot am răspuns, mă gîndesc că aceste păreri ar putea interesa un public ceva mai larg decît breasla magistraţilor.

1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dvs., de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după anul 1989?

- La începutul anilor 90, strigam şi eu, laolaltă cu alte mii de oameni, la mitingurile împotriva puterii emanate, pe care o calificam drept neo-comunistă, „Ţineţi minte trei cuvinte/ E la fel ca înainte”, cu versiunea mai tare „Ţineţi minte trei cuvinte/ E mai rău ca înainte”, dar aceste lozinci erau exagerate, ele exprimau însă exasperarea faţă de lentoarea schimbărilor, a reformelor, resimţită de păturile mai active ale societăţii – foarte mulţi tineri, o bună parte a intelectualilor, membrii partidelor din opoziţia de atunci şi ai nucleelor de societate civilă. În fapt, era „altfel ca înainte”, în multe privinţe mai bine. Însă, de bună seamă, ruptura nu a fost, nici nu a putut fi completă, iar pe unii dintre noi îi iritau continuităţile, supravieţuirile vechiului sistem în „lumea nouă” ce se năştea, începând cu reprezentanţi acelui sistem căţăraţi pe morţii şi răniţii Revoluţiei în noile poziţii de putere, ba chiar începând cu principala poziţie de putere ocupată de vechiul om de aparat Ion Iliescu. În acest context global, desigur că nici magistratura n-a făcut excepţie, putând înregistra la nivelul acesteia un număr de rupturi şi o mulţime de continuităţi, inclusiv, ca să spun aşa, antropologice. Mai trist mi se pare însă că nici rupturile n-au condus neapărat la rezultate pozitive. Iată, am acordat judecătorilor inamovibilitate fără ca aceştia să fie, cu toţii, capabili să uzeze de ea, fără să fi efectuat mai întâi dacă nu o „lustraţie” – n-am reuşit asta în nici un domeniu, de altfel! – măcar o evaluare a performanţelor acestora. Am creat Consiliul Superior al Magistraturii, scoţând teoretic magistraţii de sub controlul politic, însă acesta funcţionează mai degrabă ca un detergent decât ca un factor de control, evaluare şi penalizare, când este cazul… Nu mai vorbesc despre calitatea, adesea discutabilă, a persoanelor pe care magistraţii le aleg ca să-i conducă.

2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, data fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind ca un bun specialist se formează în ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunista au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?

- Sigur că ar fi fost de preferat o formă de „lustraţie”, fie excluzivă, ca în Germania sau fosta Cehoslovacie, fie incluzivă, ca la începutul schimbărilor din Polonia, dar acum, cred, este mult prea târziu. Germania de Est a avut şi avantajul că exista un corp de magistraţi suficient de bine dimensionat în Vest, care a putut prelua sarcinile Justiţiei şi în „Noile Landuri”. Totuşi, chiar şi în condiţiile noastre, absolut româneşti, este cu totul exagerat ca o colaboratoare a Securităţii să ajungă ministru al Justiţiei, alţi colaboratori lideri ai CSM sau judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi chiar la Curtea Constituţională! Măcar pentru asemenea situaţii ar fi trebuit să existe mecanisme de control, ceva mai puţin debile decât actuala lege a deconspirării şi decât „artisticul” CNSAS!

3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?

- Sigur, în vremea comunismului, dincolo de eventualele fenomene de corupţie, nu cred ca foarte semnificative, Justiţia era la dispoziţia „telefonului roşu”, de la partid. Acum, la noi, procedeul s-a „democratizat”, sunt mai multe telefoane roşii, ca să spun aşa, nu se mai sună „de la partid” sau de la Securitate, ci „de la partide”. Dar asta e doar o parte a problemei şi, poate, nu cea mai importantă, deşi e îngrijorător că niciunul din cazurile de „mare corupţie” n-a mers până la capăt – fie, majoritatea cazurilor, dosarele s-au întors la DNA, fie acuzaţiile au fost invalidate în instanţe, în ciuda unor dosare ce păreau „beton”. Prin urmare, fie la DNA lucrează incompetenţi şi atunci ar trebui daţi afară, fie judecătorii nu-şi fac corect datoria si atunci nu e nimic de făcut pentru că-s inamovibili şi CSM îi mângâie pe cap! Dar există şi alte tipuri de presiune, poate chiar mai periculoase, cu acţiune mai insidioasă. Avem la îndemână acum un caz şcoală – cel al d-lui senator Cătălin Voicu. Acesta, contra unor sume ce ajung la 1 milion de lei, plus TVA, pare să poată rezolva şi cea mai complicată situaţie judiciară. Cum? Printr-o reţea de poliţişti, procurori, din păcate şi judecători, asupra căreia acţionează apelând la trafic de influenţă, corupţie, şantaj. Dacă numai o parte din informaţiile apărute în stenogramele făcute publice se dovedesc adevărate, ar fi loc de zeci, poate sute de arestări în lumea politică, în poliţie, din păcate şi în Justiţie. În acelaşi timp, îl văd pe dl. Voicu foarte liniştit, ba chiar făcând glume, destul de proaste e adevărat, dar acesta e nivelul umorului dumisale! Asta mă face să cred că „ştie” că nu se va întâmpla nimic, că sistemul de protecţie va funcţiona impecabil şi în cazul său. Un alt foc de paie, un alt bâlci, pentru noi, „popor, prostime”.

4. Dacă ar trebui să va adresaţi unei instanţe din România pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem în general, şi în magistrat în special? Exista vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un magistrat şi ceea ce el este, în realitate?

- Personal, am o experienţă minimă – şi pozitivă! – cu instanţele româneşti. Înainte de 1989, am parcurs fără probleme un proces de divorţ, deşi nici măcar nu m-am prezentat în instanţă, limitându-mă la o scrisoare adresată preşedintelui instanţei în care îmi prezentam punctul meu de vedere şi solicitările mele. După 1990, laolaltă cu alţi consilieri judeţeni aleşi am câştigat în Tribunalul Administrativ un proces împotriva Prefectului Judeţului Iaşi. Cu toate acestea, nu mi-aş dori să ajung în faţa unei instanţe româneşti sub nici un motiv. Sigur, n-aş vrea să am de-a face cu vreo instanţă în general, dar cu una românească în nici un caz. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar nu am nici cea mai mică încredere în Justiţia aborigenă. Da, din păcate, iarăşi da, cred că sunt atâtea diferenţe între ce trebuie să fie un magistrat şi ce este el încât nu mi-ar ajunge cyberspaţiul să fac lista. Cred că unele diferenţe au fost semnalate pe parcursul acestei discuţii. Sigur că sunt şi excepţii, dar insuficiente ca să fi produs o masă critică astfel încât să fi asistat la o schimbare semnificativă în bine a Justiţiei noastre. Vedeţi D-voastră, se tot vorbeşte în ultima vreme despre modificarea Constituţiei, desfiinţarea Senatului, reducerea numărului de parlamentari etc, despre modernizarea statului român. Aceasta este apă de ploaie. Nici o schimbare de Constituţie nu va moderniza statul, reducerea numărului de parlamentari îi va face „mai scumpi”, deci va stimula corupţia ş.a.m.d. România este o democraţie, pentru că alegerile sunt libere şi în ansamblu corecte, dar una nefuncţională, pentru că neliberală. O democraţie liberală presupune, pe lângă alegeri libere şi corecte, funcţionarea statului de drept, cu o Justiţie impecabilă în centrul său. Or, pentru asta ar fi suficiente o Înaltă Curte impecabilă şi câteva duzini de judecători, procurori şi poliţişti aidoma, adică nu unii „de duzină”. Doar aşa un fenomen ar asana climatul public. Avem nevoie de un fel de operaţiune „mani pulite”, care a purificat viaţa publică italiană acum nişte decenii. După aceea, modificăm Constituţia, putem face tot ce ne trece prin cap!

5. Ce ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S-a născut oare judecătorul ideal?

- Singurul lucru pe care ar trebui să-l facă judecătorii ar fi să-şi ia în serios statutul garantat de lege! Să înţeleagă că sunt inamovibili, că se autocontrolează prin propria lor organizaţie autonomă politic, să ştie că, vorba Constituţiei, nimeni nu este mai presus de lege! Dacă îşi asumă cu adevărat aceste precepte şi condiţii cu siguranţă că se vor comporta aşa cum trebuie. Nu, nu cred că s-a născut judecătorul ideal, nici nu se va naşte, cred că nici n-ar fi bine ca idealitatea chiar să se „întrupeze”, dar judecătorul ideal va trebuie să fie mereu un reper pentru judecătorii reali. Iar aceştia trebuie să fie, pur şi simplu, normali, normali din toate punctele de vedere! Normali şi punctum!

20 Martie 2010, în Iaşi

This entry was posted on Thursday, March 25th, 2010 at 10:07 and is filed under Doar o vorba.... You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.