Interviul de faţă a fost acordat scriitorului Dumitru Augustin Doman, pentru cartea sa Generaţia 80 văzută din interior, volumul I, O istorie a grupării în interviuri, care urmează să apară la Editura Muzeului Literaturii Române anul acesta. Mulţumesc autorului pentru permisiunea de a-l publica mai întîi pe blogul meu.

• Dragă Liviu Antonesei, deşi ar trebui să discutăm despre generaţia 80, n-o putem face înainte de vorbi despre începuturile tale scriitoriceşti. La 20-21 de ani, deja publicai în Opinia studenţească, la mijlocul anilor 70, frecventai cercul lui Mihai Ursachi împreună cu alţi tineri aspiranţi la glorie. Dar editorial ai debutat abia în 1988 cu volumul de eseuri Semnele timpului, ca în preajma revoluţiei, vorba lui Stere, să-ţi apară şi primul volum de poeme Pharmakon. Explică, mai ales pentru tinerii scriitori de azi, această lungă perioadă de… tatonare.
• Păi, tatonarea cu pricina nu mi se datorează mie! Eu aveam gata volumul de debut de prin 1978-1979 şi l-am trimis la concursurile de debut ale diferitelor edituri – mai ales la Cartea Românească şi Albatros – încă de atunci. Nu mai puteai debuta, cel puţin în poezie, apoi şi în proză, decît prin concurs. În 1981, am şi cîştigat concursul de debut la cea din urmă editură. Asta seara, ca să spun aşa, cînd am şi sărbătorit evenimentul împreună cu mai mulţi colegi de generaţie, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coşovei, Mariana Marin etc, pe banii răposatului şi regretatului meu văr George, care locuia şi lucra în Bucureşti. A doua zi dimineaţa, nu mai eram însă cîştigător, pentru că în locul meu fusese instalat un domn, cred că-l chema Ştefan Mera, care urma să plece traducător pentru corpul expediţionar român din Angola, unde era un fel de război civil, iar Ceauşescu decisese să dea o mînă de ajutor militar frăţesc uneia dintre facţiuni, cea mai marxistă, de bună seamă. N-am mai auzit de poetul Mera de atunci… Oricum, se pare că Mircea Sântimbreanu a avut un fel de sentiment de vinovăţie, pentru că, dus de mînuţă la el de regretata Gabriela Negreanu, a decis să mă bage în Caietele debutanţilor 1980 – 1981, apărute în 1983, apariţie ce servea şi drept „certificat de debut”. Aşa că, în 1983, am depus volumul integral la Cartea Românească, pentru că nu mai doream să am nimic de-a face cu editura ce mă debutase în haită. Şi, după şase ani, mi-a apărut o treime din volum, ba şi cu titlul schimbat din Căutarea căutării în, după mari lupte că era într-o limbă străină, Pharmakon. În opinia mea, titlul acceptat pînă la urmă era mai subversiv decît cel iniţial, dar nici cenzura nu era formată numai din genii! Şi, oricum, rămăsese o treime de volum! Nu voi şti niciodată probabil cît a tăiat cenzura de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi cît delicatul poet Florin Mugur, redactorul de carte, care nu era chiar un monument de curaj. Şi, probabil, nici aşa n-ar fi apărut dacă într-o zi, cînd pierdeam vremea la editură discutînd cu redactorul de carte, care îmi explica, în felul său, că cenzura nu trimisese cartea înapoi de peste o jumătate de an, nu asista la discuţie regretatul Marin Mincu, care m-a luat de-o aripă, m-a urcat în maşina personală, a pornit-o şi nu s-a oprit pînă la CCES, care funcţiona în Casa Scînteii. Acolo, în mod neaşteptat pentru mine, a început să urle la cenzorul Velescu să dea odată drumul cărţii mele. După vreo lună, a apărut, treimea despre care vorbeam. Aşa că, în 1990, a trebuit să retipăresc la Junimea din Iaşi, la care debutasem cu eseu în 1988, volumul integral, cu titlul pe care i-l alesesem încă din 1979! Cam aşa a fost cu debutul şi cu…tatonatul!

• Ai publicat în revistele Argeş şi Feed Back fragmente consistente din dosarul tău de la Securitate. Ce legătură este între debutul editorial întârziat şi urmărirea din partea „organelor”?
• Nu ştiu dacă se poate stabili o legătură de cauzalitate strictă, dar e sigur că una cu cealaltă merg bine împreună. Din ce-am recuperat din dosarele mele – circa 500 de pagini, ceea ce reprezintă, după calculele mele cam 10% din total! –, reiese că urmărirea mea informativă a început la mijlocul anilor şaptezeci, cînd am intrat în redacţia Opiniei studenţeşti şi că s-a intensificat în momentul în care l-am cunoscut pe Noica şi am început să corespondez cu acesta. Revistele studenţeşti din Iaşi, adaug Dialog şi Viaţa Politehnicii, publicau lucruri destul de curate şi, adesea, curajoase pentru a fi lăudate destul de des la Europa Liberă. Asta a provocat în mai 1983 o anchetă de mari proporţii a Securităţii, căreia am căzut victime zeci de redactori şi colaboratori ai revistelor, fie că eram cadre didactice, cercetători, cum devenisem eu, sau studenţi. După ancheta cu pricina, n-am mai putut publica nimic vreme de aproape un an în revistele din Iaşi, în care am revenit după ce mă publicaseră cîteva reviste din ţară, ceea ce vrea sa spună că, adesea, redactorii făceau exces de zel, evitau să se complice cu tine dacă erai ciumat. Sau, poate, băieţii cu ochi albaştri lucrau mai subtil. Naiba ştie. Oricum, din faptul de a fi urmărit de Securitate, dacă nu erai idiot şi aveai puţin sînge în tine, puteai trage şi foloase. Să reiau discuţia cu volumul de eseuri Semnele timpului. L-am depus la editura Junimea la sfîrşitul anului 1985, a fost inclus în planul editorial pe 1987. Am făcut şi corectura în şpalt în vara anului respectiv, dar volumul nu apărea, deşi se terminase şi anul. Aşa că, în primăvara lui 1988, am spus către trei persoane din lumea literară, pe care le bănuiam de relaţii de colaborare cu Securitatea ceva în genul: „dacă ăştia mă mai freacă mult, dacă nu apare cartea, fac şi eu ce-a făcut Dan Petrescu”. Dan tocmai dăduse un interviu despre situaţia din România în presa internaţională… Cam într-o lună, am fost anunţat că a apărut cartea. Sigur, pînă la urmă, tot a trebuit să-l urmez pe Dan pe calea protestului deschis, dar după aproape un an…

• Dar generaţia a luat naştere într-un centru, cum încă se susţine, la Cenaclul de luni? La Iaşi te simţeai cumva marginalizat? Ai făcut parte din acel desant ieşean la Cenaclul de luni în şedinţa la care a lipsit Nicolae Manolescu?
• Cine susţine naşterea mono-centrică a acestei generaţii nu ştie despre ce vorbeşte! Poate e prima generaţie literară românească, iar dintre cele post-belice cu siguranţă că este, care a apărut într-o puzderie de centre, deci e poli-centrică, adică a apărut în acelaşi timp la Bucureşti, în jurul Cenaclului de Luni şi al revistei Convingeri comuniste, care era mai bună decît spune titlul, dar şi la Iaşi, Cluj, Timişoara, mai ales în jurul revistelor studenţeşti, precum Dialog, Opinia studenţească, Echinox, Forum studenţesc. În alte locuri din ţară, au fost cenacluri care au susţinut procesul, iar festivalurile de poezie amintite, de la Sighişoara, apoi de la Tîrgu Neamţ au fost un fel de factori catalizatori pentru toată generaţia, indiferent de domiciliul membrilor, pentru că, în fond, unii tineri autori, precum Liviu Ioan Stoiciu şi alţii trăiau în oraşe fără măcar reviste literare.

• Timp de cinci ani ai fost membru al Uniunii Scriitorilor, ai ajuns chiar în conducere, apoi ai demisionat în 1995. De ce?
• Am ajuns membru al USR fără să fi făcut vreo cerere! M-a „băgat” Mircea Dinescu în organizaţie, pe baza meritelor mele „prerevoluţionare”, dar şi a faptului că aveam două cărţi publicate, deci satisfăceam condiţiile statutare. Cît a fost Dinescu preşedinte, m-am simţit destul de bine în USR. Cînd a venit Laurenţiu Ulici a început să nu-mi placă o mulţime de lucruri pe care le-a făcut D-Sa, începînd cu închirierea în condiţii niciodată clare a patrimoniului Uniunii şi sfîrşind cu oferirea unui loc de veci, la picioarele lui Eminescu, pentru înmormîntarea lui Eugen Barbu, fără să consulte Consiliul Uniunii, deşi Barbu nu mai era membru şi atacase organizaţia în mod incalificabil. M-am pronunţat critic în şedinţele de Consiliu în legătură cu aceste fapte şi altele similare. Cînd, în 1995, Laurenţiu Ulici l-a demis pe Al. Dobrescu de la conducerea Convorbirilor literare, am demisionat şi eu – din postul de redactor şef adjunct, din Consiliul USR, din Uniunea ca atare. Mi-am dat seama că pot fi scriitor şi în afara acestei organizaţii nu doar foarte amestecate, ci şi, în unele privinţe, dubioase. Şi n-am mai revenit în interiorul ei, deşi mereu mi s-au transmis – şi mi se transmit – semnale…