Am citat în titlu ultimul vers din poezia care deschide volumul de debut al poetului Mihai Ursachi, Inel cu enigmă, apărut în 1971. Poezia se cheamă Ad Lectorem şi sună astfel: „Întîia oară vei vedea/ şi vei pleca şi vei uita;/ ci înc-o dată dacă vii/ vei auzi şi vei trăi;/ / a treia oară-ai să rămîi”. Mi-a venit în minte poezia asta, probabil, în legătură cu aceasta a treia tentativă a mea de a deschide şi susţine un blog personal. Nu iau în calcul prezenţa de jumătate de an pe VoxPublica întrucît acolo n-a fost vorba de vreo iniţiativă personală – pur şi simplu am răspuns unei invitaţii, la puţină vreme de la retragerea mea de la Cotidianul cauzată de sosirea d-lui Nistorescu şi de fenomenele asociate acesteia. Cred că aş fi rămas invitat perpetuu pe platforma cu pricina dacă nu-mi cădea rău la lingurică apariţia falangei politruce, care mi s-a părut că strică regula jocului, că amestecă impur apele. Nu cred că am greşit retrăgîndu-mă, dar dacă e o eroare, de bună seamă că mi-o asum în întregime, cum îmi asum în întregime toate opiniile pe care le exprim.

Dar să revin la experienţa mea cu blogurile personale. Prima a început în iarna lui 2003 şi a durat pînă în toamna lui 2004, în mijlocul campaniei electorale de atunci. Totul părea să meargă bine pînă cînd, după trei editoriale la rînd, nu amabile, dedicate d-lui Năstase, mecanismul s-a blocat. Mai întîi, n-am mai avut acces la administrarea blogului şi nici ajutoarele mele tehnice n-au reuşit să afle ce se întîmplă, apoi pur şi simplu totul a dispărut în neant, mă rog, în infinitatea cyberspaţiului! Refuz totuşi să stabilesc o legătură tare între evenimentele evocate, întrucît nu vreau să cad în paranoia, aşa că presupun că au fost cauze de natură tehnică. A doua oară, au fost însă cu siguranţă asemenea cauze. Tinerii şi ingenioşii mei colegi de la Timpul s-au gîndit să schimbe „gazda” portalului nostru cultural. Zis şi făcut. Doar că nu au luat în calcul anumite detalii de natură tehnică, aşa încît blogul meu transferat a suferit o mutaţie cumva chinezească – toate fonturile româneşti s-au metamorfozat într-un fel de hieroglife. S-ar fi putut repara cumva, însă doar „de mînă”, substituind fiecare hieroglifă, pe rînd, cu litera corectă corespunzătoare. Cum n-am răbdare de chinez şi nici nu-s atît de sadic încît să-i fi pus pe „vinovaţi” să facă operaţiunea, am şters totul şi am lăsat blogul în „adormire” pînă acum cînd, în urma micului incident „voxpublican”, m-am gîndit s-o iau iarăşi la drum.

De data asta, plec în aventura cyberspaţială mai bine înarmat! Tinerii şi ingenioşii mei colegi m-au învăţat nişte trucuri tehnice, ca să evităm catastrofele – de pildă, să transform textul de bază din word în word pad şi să operez cu această versiune cînd postez. Sau chiar să facem un fel de „blog oglindă” direct în wordpress, unul identic cu acesta, pe principiul că dacă păţeşte unul ceva, rămîne celălalt, ceea ce mi se pare totuşi exagerat. Oricum, dacă sînt cuminte mi-au promis că mă învaţă şi cum se postează fotografii şi filme! Cei care au frecventat cel de-al doilea blog al meu au observat deja că am păstrat „capul” şi pentru versiunea actuală şi că voi adopta o structură similară, cu cîteva „secţiuni” de bază, pentru a nu amesteca texte de natură diferită. În Ceea ce cred, voi posta articole de opinie, un fel de editoriale, secţiunea Foaie pentru minte, inimă şi literatură va adăposti texte literare, în Hermeneia, voi comenta apariţii editoriale, spectacole sau concerte, iar Doar o vorbă va găzdui interviuri şi răspunsuri la anchete, desigur după apariţia lor în publicaţiile care le-au solicitat. Restul se va rezolva pe parcurs!

Bun venit!

19 Martie 2010, în Iaşi

<-->