Giginocchio răspunde – cum mă așteptam, prost!

July 2nd, 2014

Mă duceam liniștit spre ștrand cînd am primit două telefoane, unul de la vechiul prieten și jurnalist Florin Ghețău, altul de la Tele M, care m-au informat că, azi, într-o conferință de presă, Giginocchio, vizibil iritat a abordat subiectul acțiunii tinerilor de la „Iașul iububește teii”, pe care i-am însoțit cu plăcere, de a depune la Registratura Primăriei, plicul cu cele peste 500 de cărți poștale ale ieșenilor în care aceștia își exprimau doleanțele lor în ce privește modul în care este administrat Iașul, cu referire îndeosebi la mutilarea bulevardului central – asasinarea teilor și pietruirea în bătaie de joc – , dar și la intențiile edilului șef de a defrișa la sînge verde orașul. Dovedind nu doar că nu a aruncat un ochi pe mesajele cetățenilor, ci și că îl doare în pix de oraș. Giginocchia a preferat să se dezlănțuie în insulte și amenințări împotriva celor pe care îi socotește un fel de dușmani personali din simplul motiv că se opun politicii sale scelerate în raport cu patrimoniul istoric și cel viu ale orașului nostru. Inamicii  identificați de edil sînt ” Iașul iubește teii”, Liviu Antonesei, postul Tele M, adică cîteva din puținele voci critice din oraș! Mă mir că l-a uitatpe Dl prof. dr. Mandache Leucov, poate pentru că D-Sa din motive de progran, n-a putut fi prezent la acțiunea tinerească de ieri. Motivele pentru care ne atacă sînt rezumate în artciolul lui Florin Ghețău și voi atașa linkul către adresa respectivă. Deocamdată constat că Gigihocchio nu știe nimic despre criteriul elementar după care este un comportament democratic, respectiv toleranța față de vocile critice. Nu mai vorbesc despre receptivitatea la un discurs critic, că ar fi mmult peste puterile dumisale intelectuale și de caracter.

Nu reiau ce spune Giginocchio despre inamicii dumisale, dar cîteva precizări se impun:

  1. Nu, nu o iau razna. Nici mereu, nici uneori. Și nici într-un caz cînd este vorba despre apărarea intereselor acestui oraș, de care nu m-am putut despărți, deși am avut destule ocazii tentante, din 1976, cînd am terminat facultatea, încoace. Mi se pare însă legitimă întrebarea dacă un primar care distruge tot pe ce pune mîna, care are ieșiri necontrolate față de cetățenii Iașului, fie en gros, fie la bucată, care minte de stinge și cînd n-ar avea nevoie, nu a luat-o el cumva razna. În ce mă privește, sînt dispus să ne prezentăm amîndoi în fața unei comisii de psihologi și psihiatri să constate experții care dintre noi a luat-o razna. Eu știu că este supus unor presiuni uriașe și din mediul politic, și din cel al proximității personale, ca să nu mai vorbesc despre „partea economică” și, tocmai din acest motiv, ar fi bine să fie mai prudent în declarații, sau măcar să ia un calmant înainte!
  2. Da, e foarte adevărat că am fost prieteni. Ce uită să spună este că asta s-a petrecut după ce l-am numit director general la RAJAC – fapt pe care nu-l regret, acolo ar fi făcut treabă bună și azi –, iar pe respectiva numire se bazează întreaga sa carieră publică ulterioară. Din păcate, a dorit o pălărie prea mare pentru calota sa craniana, iar efectele le simțim pe pielea orașului. Nu, nu e vorba că aș fi vrut recunoștință pentru gestul acela, dar nici nu mă așteptam să se apuce să distrugă orașul. Nu am fost niciodată la Primărie să cer ceva pentru mine personal, slavă Cerului, nici n-am avut nevoie. Dar am fost cu o delegație de intelectuali – arhitecți, sociologi, economiști etc – să-i cerem să stopeze proiectul Pallas. Ne-a ascultat amabil, nu ne-a contrazis, iar rezultatul e vizibil și de pe lună! A doua oară am fost după masacrul teilor de pe bulevardul central. L-am rugat să stopeze acest copacid. Au scăpat, deocamdată, teii din Copou, însă, acum două luni, au fost marcați sute de arbori în Parcul Expoziției și au fost taiați alte sute în întreg orașul, mai pe grupuri mici, să nu se sesizeze cetățenii. Or, pînă cînd nu există un Registru dendrologic al orașului, iar Primăria nu a putut dovedi că are așa ceva, orice tăiere de arbori este interzisă prin lege, deci ilegală, ca să înțeleagă și edilii!
  3. Nu-mi iese la socoteală cînd i-aș fi fost director de campanie. În 1992, am făcut pentru candidatul PAC la Primărie – nu că nu mi-ar părea rău acum! – , în 1996, am condus campania victorioasa de la locale a PAC în întreg județul. În 2004, deși mă retrăsesem din politică din 1998, am candidat la Primărie, nu ca să fiu primar, demisionasem din funcția de președinte de Județ!, ci să-i ajut pe tinerii de la URR, un proiect care îmi plăcea, să prindă niște posturi de consilieri. N-a ieșit! Rămîn alegerile din 2000, cînd director de campanie i-a fost jurnalistul Dănuț Dudu, care mi-a fost și student, și căruia i-am dat niște consultații tehnice. Pe la jumătatea campaniei, a adus un popîndău de la București, peste Dudu, care n-a făcut mare brînză. Într-o discuție cu cei doi, le-am spus că e o campanie bine construită, cu resurse destule, iar singura lor problemă e, de fapt, candidatul. Și ca să facem puțină istorie, Giginocchio n-a ajuns prima dată în post prin alegeri, ci pentru că l-a lăsat Simirad moștenitor, de parcă ar vorba de o dinastie!, în 2003 toamna, cînd a plecat în Cuba. După accea, l-a servit minunat inerția și candidaturile slabe ale adersarilor.
  4. E adevărat că nu i-am dat mîna la ceremonia de deschidere a eșecului care s-a numit „Poezia la Iași”, dar nu eu sînt de vină, ci imprudența sa, care l-a îndemnat să se repeadă zîmbitor la mine cu mîna întinsă. A fost o reacție de igienă personală deja reflexă. Viața m-a învățat să nu dau mîna cu jigodiile, că mă pot molipsi. Apoi, deja știm că și unele boli psihice, cum ar fi paranoia puterii, se manifestă contagios. Ce să fi făcut?
  5. Este adevărat că i-am spus că sîntem în război total și asta rămîne valabil și acum. În conferința de presă de azi, a spus că mă va numi Războinicul Lumnii. Săracul, a crezut că are umor și a încercat să fie ironic. Îl asigur că, în măsura în care el este un strălucit reprezentant al Întunericului Pluricolor în care se zbate România de azi, care a înlocuit Îbtrunericul Compact de dinainte de 1989, iau porecla dumisale în serios! În fond, dacă după puterile mele, am luptat cu întunesricul antedeccebrist, e floare la ureche să mp distrez cu reprezentanții de azi ai Răului!
  6. Nu e cazul să se facă din țințar armăsar? Așa zic și eu! Prietenii știu de ce!

Natural born Killers

May 18th, 2014

Pare tot mai clar că bună parte din politrucii și edilii care se ocupă de viețile noastre sînt născuți asasini, natural born killers, după titlul celebrului film. Sînt totuși două impedimente în calea dorinței lor de a ne ucide scurt și rapid. Pe de o parte, sînt constrîngerile legale – încă n-au modificat legile astfel încît să ne poată împușca sau spînzura sumar, fără vreo judecată și condamnare prealabile. Pe de alta, dacă ne execută pe toți dintr-o singură mișcare, rămîn fără carnea de tun pe care s-o chinuie pe îndelete. Așa că au ales să ne ucidă la foc mic, ca să spun așa. Ne zdrobesc, ei sau membri ai familiilor lor, că lucrează în echipă, cu mașinile pe străzi și pe șosele. Ne ucid încet încurajînd proiectele demente de distrugere a mediului precum RMGC sau exploatarea gazelor de șist. Pentru că nu ne pot ucide instantaneu pe noi, ne asasinează arborii, ca să ne îmbolnăvim lent, prin reducerea cantității de oxigen din atmosferă. Iată la Iași, Giginocchio și sluga preaplecată a dumisale, s-au săturat pînă și de soațe, dar nevînd curajul să le ucidă, au hotîrît numai să le lase… Cum însă instinctul de asasini înnăscuți nu poate fi lăsat fără satisfacție, s-au orientat rapid spre uciderea a 500 de arbori din celebrele parcuri ale Copoului. Mă întreb încotro se vor reorienta cînd le va veni să ucidă progeniturile, vecinii, prietenii sau neamurile de gradul al doilea…

Orice s-ar spune, faptul că au grijă de viața noastră politruci și edili născuți asasini nu prezintă doar dezavantaje, ci și un uriaș avantaj. Asta ne ajută să nu ne culcăm pe-o ureche, să nu dormim în papuci, să stăm  mereu treji, cu simțurile, mintea și spiritul civic în alertă. Ne obligă să rămînem cu atît mai inteligenți cu cît este mai mare prostia lor ucigașă. Iar dacă asasinii sînt atît de bine organizați, par să aibă un fel de internațională de vreme ce dendrocidul se întinde de la Istanbul pînă spre Budapesta, fără a ocoli Iașul, Bucureștii sau Timișoara, cred că trebuie să ne organizăm și noi. Înaintea unei structuri internaționale și a unora naționale, cred că trebuie să lucrăm mai întîi cu mare atenție la fața locului. E deja excelent că au apărut organizațiile de autoapărare imediat după tăierea teilor de pe bulevardul central – sigur, era excelent să fi existat dinainte, dar cine s-ar fi gîndit încotro se vor orienta instinctele lor de ucigași?! –, cred însă că este necesar să facem un pas mai departe. Va trebui să înființăm un fel de gărzi cetățenești care să monitorizeze permanent toate mișcările edililor noștri, pentru a putea alerta cetățenii orașului înainte de a fi prea tîrziu. Este important să denunți crimele acestor descreierați, dar este minunat să le poți dejuca, contracara. Mă gîndesc în primul rînd la atentatele împotriva patrimoniului istoric-arhitectural și natural al orașului, dar n-aș lăsa pe dinafară nici felul în care sînt cheltuiți banii publici, pentru că aceștia sînt în fond banii noștri, prevalați sub formă de taxe și impozite din veniturile noastre greu muncite. Noi sîntem cetățeni, alegători, persoane libere, dar și contribuabili. Toată această structură de putere, centrală, regională și locală, trăiește și își execută crimele pe banii noștri! E ca și cum ne-am cumpăra singuri funia și săpunul… Ce naiba, sîntem masochiști sau ce? Eu cred că este mai de folos vigilența decît sinuciderea lentă!

PS Reamintesc că funcțiile interactive ale blogului meu sînt paralizate de peste două luni. Textul este însă postat și pe pagina mea de Face Book. Cine dorește să comenteze o poate face acolo. Scuze și mulțumiri.

Domnul Primar tocmai își dă foc la valiză!

May 16th, 2014

În înțelepciunea sa, care, din păcate pentru orașul acesta și pentru cetățenii săi, tinde să devină proverbială, Dl Primar a decis să încalce și drepturile constituționale ale cetățenilor Iașului, refuzînd să avizeze evenimentele de protest de mîine din Parcul Expoziției, parc căruia i-a pus gînd rău, de vreme ce 500 de arbori au fost marcați pentru tăiere. În această situație, se cuvin niște clarificări – în conformitate cu legea, redactată în spiritul Constițuției, treaba primarilor și a primăriilor nu este să aprobe protestele publice ale cetățenilor, ci să ia act de ele și să asigure condițiile-cadru de desfășurare. Nu mai spun că Dl Primar se află într-un flagrant conflict de interese atunci cînd se pronunță într-o chestiune care-l privește pe D-Sa în primul rînd. Mă mir numai că Prefectura nu a intervenit ca să-l aducă pe primar la ordine, adică la lege. De bună seamă că edilul însuși și-a dat seama cumva de gogomănie, sau a presimțit ceva, de vreme ce motivul neaprobării a constat în invocarea unei alte acțiuni care era programată în același loc și la aceeași oră. Nu trebuia să-mi spună cineva din primărie, dar mi-a spus!, că nu era nimic planificat acolo înaintea solicitării organizațiilor care se ocupă de protest. Comic este că, în jumătatea lor liberă de vineri, salariați ai Primăriei Iași se străduiau să încropească o acțiune ceva, să nu cadă Edilul Șef de mincinos. Parcă noi nu am ști că așa este, după ce nu și-a respectat cuvîntul dat, în 2012!, în ce privește replantarea teilor după terminarea pietruirii bulevardului central. Am dat numai un exemplu, legat de crima pe care încercăm s-o împiedicăm acum, altfel lista de minciuni edilitare are doar un început, nu și un sfîrșit previzibil!

Ce-a dorit oare să dovedească Dl Primar prin acest nou abuz? Că nu-i pasă de lege? Păi, asta a dovedit-o deja de nenumărate ori, inclusiv în chestiunea sacrificării patrimoniului verde al orașului. În condițiile legii, în Iași, nu s-ar fi putut tăia nici măcar un singur copac de ani de zile, nu cu sutele, poate deja cu miile, dacă facem un inventar pe întreg orașul. Neexistînd un registru dendrologic și al celorlalte spații verzi, nu poți tăia legal nimic. Sau cum a fost respectată legea în cazul uriașelor defrișări de la Ciric? Unde sînt miile de arbori plantați în locul celor uciși? Legea prevede raportul 4 la 1, adică la un arbore tăiat, patru plantați. A vrut să dovedească că e un mincinos? Cum arătam mai sus, asta o știam deja și poate nu degeaba oamenii l-au poreclit Giginocchio… Interesant mi se pare însă faptul că Dl Primar are consilieri de toată cacaoa și că D-Sa n-a învățat mai nimic din aproape un sfert de veac de cînd este în politică și administrație. Altfel, ar fi știut că nu provoci populația, care e și electorat – mai întîi, prin marcarea copacilor ce urmează a fi supuși tăierii, apoi prin interzicerea abuzivă a unui protest legitim – într-un an în care ai două rînduri de alegeri, primele fiind în ceva mai mult de o săptămînă! Decît doar dacă vrei să te pui rău cu șefii tăi de la București – și așa aceștia deja mîrîie după scandalul produs de marcaj! –, sau ai decis să te sinucizi politic…

E ciudat iarăși că nici consilierii de cacao, nici Dl Primar n-au fost în stare să prevadă efectul bumerang ale acestei interdicții abuzive. Dacă evenimentele se desfășurau, veneau acolo cîteva sute, poate mii, de oamenii, își spuneau oful, presa dădea sau nu dădea ceva, după caracter, tot după caracter, ceea ce dădea presa era corect, trunchiat sau de-a dreptul incorect. Apoi, totul se liniștea, pînă la următoarea aberație primarială. Însă, Dl Primar a ținut să se joace cu drepturile constituționale ale cetățenilor, or asta e o zonă mult mai sensibilă, iar ecourile interne și internaționale vor fi infinit mai ample și mai puternice decît cele previzibile în cazul desfășurării evenimentelor. Peste toate, D-Sa a interzis – abuziv, cum tot repet – mitingul și marșul, dar nu poate interzice partea cea mai importantă a evenimentului și anume operațiunea de adopție a arborilor marcați de către cetățeni. Pentru asta ar trebui să facă exact ceea ce a făcut Ceaușescu spre finele regimului său, să interzică grupurile mai mari de 3 cetățeni! Are cojones să facă asta? Este o reîncarnare a lui Nea Nicu? Să avem răbdare, aflăm mîiine, laolaltă cu presa din întreaga lume! Mișto ar mai fi. Sigur, ca țară, ca oraș, ne-am face oleacă de rîs, dar D-Sa ar fi terminat politic și măcar am scăpa…

Și dacă tot am amintit de scăpare… Cetățenii responsabili ar trebui să se gîdească serios dacă nu este cazul să creeze un comitet de inițiativă care să adune semnături pentru demiterea Dlui Primar. Motive ar fi – de la mutilarea orașului pe care a jurat să-l protejeze la insultarea publică a mii de cetățeni, și de încălcarea cu repetiție de kalashnokov a legii și pînă la încălcarea drepturilor constituționale. De bună seamă, n-ar fi inutilă nici sesizarea Curții Constituționale, dar și a Curții de Conturi, a DLAF și a DNA în privința chelturii banului public, de la cei irosiți pe inițiative ”de imagine” – cheltuiți degeaba de altfel, dacă ne uităm cît de ușor își autosaboteaza D-Sa respectiva imagine – pînă la cei din investițiile publice. E de cercetat raportul preț/calitate la pietruiri și trotuare, ca să nu mai vorbesc despre pasajul din Piața Eminescu, care este acum lărgit la rașpă pentru că a ieșit cam îngust și nu încap două autobuze unul lîngă altul! A, acolo, sînt bani europeni? Nici o problemă, trebuie sesizat și OLAF, care nu s-a sfiit să pocnească în eurominiștri și alți marțafoi, că bandiți sînt în toată lumea…

În ce mă privește, mi-am ales de la evenimentul de dumincă arborele, m-am pozat lîngă el, iar mîine mă voi înfrăți cu acesta. Nu pot spune că-l înfiez, că e mai bătrîn cu vreun deceniu, poate două decît mine. L-am botezat Rene, Rene Char, după numele marelui poet francez, luptător în Rezistență, dar care a știut să țină separate poezia și luptă, deosebit de alți poeți francezi ai vecului trecut care au amestecat cam nasol planurile. Așa cum nu accept labe murdare pe chipul poetului, nu voi accepta nici drujbe criminale pe trunchiul fratelui meu. Cine încearcă să-i facă rău va avea de-a face cu mine – pînă la sfîrșitul vieții mele. Nu e o amenințare, e o promisiune fermă!

PS Funcțiile interactive ale blogului meu sînt în continuare blocate. Textul va fie însă postat imediat și pe pagina mea de Face Book. Cine dorește să coemnteze o poate face acolo. Îmi pare rău, mulțumiri pentru înțelegere.

Smerită propunere către edilii Iașului pentru defrișarea completă a orașului nostru!

May 15th, 2014
Domnului Primar, Domnului Viceprimar, Domnilor Consilieri Locali, Domnilor angajați ai Primăriei Iași, onorabili edili ai urbei noastre, mă adresez Dumneavoastră, tuturor, ca să-mi pun cenușă în cap pentru atacul mizerabil pe care l-am comis ieri seara împotriva mărețelor Dumneavoastră planuri menite să ne ducă spre capitalism în zbor. Mărturisesc că fiind cretin, isteric și, uneori, chiar bolnav mintal, după cum înțelept observa Edilul Șef al urbei acum exact o săptămînă, n-am știut ce fac, m-am lăsat influențat de opinia publică greșit orientată, ceea ce nu e de mirare, fiind alcătuită de asemenea din cretini, isterici și, uneori, bolnavi mintali, tot după observația înțeleaptă a Domnului Primar. Mai mult, m-am lăsat atras într-o capcană pusă la cale de alt cretin, isteric și, uneori, bolnav mintal, scriitorul și jurnalistul Călin Ciobotari, fiind indus în eroare de aparentul său mare talent și presupusa sa, de mine, onorabilitate. Ne-am mai înhăitat și cu o tînără și aparent inteligentă studentă de la Arhirectură, care cu siguranță nu poate fi decît cretină, isterică și, cîteodată, bolnavă mintal, și am proferat vrute și nevrute despre mărețele planuri de modernizare a orașului, atît de ager gîndite de Domnul Primar și tovarășii – era să spun acoliții, de unde se vede că nu mi-am revenit chiar de tot! – Domniei Sale!
Din fericire, două evenimente – totuși nefericite! – de astăzi după-amiază, mi-au deschis ochii spre adevăr, au avut asupra mea efectul pe care îl au experimentele cruciale în știință. Mai întîi, a fost rupt de furtună un copac din spatele Spitalului CFR, fapt despre care am aflat de pe pagina oficială a Primăriei, care cita după o trompetă de presa. La puțină vreme după aceea, s-a mai rupt un copac în Tătărași, căzînd peste o mașină, după cum arată știrea updatată! Ceea ce a părut altora ciudat – și anume faptul că amîndoi arborii erau perfect sănătoși – mie mi se pare normal și explic mai încolo de ce. Deocamadată, precizez că și copacul din care s-a rupt o bucată miercurea trecută, în apropierea Terasei Vînătorul, era perfect sănătos, după cum am constatat cu ochii mei – și au confirmat zeci de persoane aflate acolo! Deci, într-o săptămînă, în Iași, se prăbușesc trei arbori sănătoși. Azi, măcar era furtună, miercurea trecută era însă soare, de asta erau sute de oameni pe terasă. Cei rău intenționați susțin că este mîna Dracului, prin care înțeleg Primăria. Însă eu am început să mă însănătoșesc și știu că principala grijă a Primăriei este grija față de cetățean, contribuabil și alegător și n-ar fi putut premedita o asemenea acțiune care putea provoca, chiar și fără intenție, victime.
Și gîndindu-mă eu la aceste stranii întîmplări, am avut brusc o revelație, adevărul m-a izbit în față precum fața luminoasă a Domnului Primar într-o zi de victorie în alegeri. Și mă grăbesc să o supun atenției edililor noștri dragi, ca să pună imediat adevărul la treabă. Pînă acum, mergeau pe o soluție dacă nu greșită, atunci sigur incompletă. Nu copacii eventual bolnavi sînt un pericol pentru cetățeni, ci mai ales cei sănătoși, deci majoritatea. Nu, nu pentru developări – despre care gurile rele spun că ar fi făcut mai mult rău capitalismului decît toți comuniștii pe față de pe vremuri și cei vopsiți de acum, dar acestea sînt guri rele, nu? –, ci pentru cetățenii orașului noastru a căror integritate fizică – și chiar viață – sînt puse în pericol zi de zi și ceas de ceas, în proporție de massă, ca să-l citez pe Lenin, marele Învățător al lui Ion Ilitch și al întregii umanități. Să scapi orașul de aceste fiare sîngeroase tăind într-o noapte o sută de bucăți și în două zile cinci sute, e cruntă pierdere de timp și resurse. Să faci marcaje care riscă să atragă atenția cetățenilor, cei cretini, isterici și, uneori, bolnavi minatal, care nu înțeleg măreția faptelor bune și urlă ca din gură de șarpe că e atentat la natură, la patromoniul verde al orașului, e imprudent, te trezești cu proteste, petiții și emisiuni denigratoare, precum cea la care am participat eu ieri seară. Să întrebi experții, să faci analize, să pui diagnostice etc este iarăși consum de resurse publice, care pot fi bine reorientate pentru îmbrăcarea întregii urbe în pojghițe de beton și acoperișuri de celofan sau staniol sclipicos. Nu, soluția este una bună și singură – într-o noapte, toți edilii în frunte cu Domnul Primar și Domnul Viceprimar pe post de umbrelă pentru situații neplăcute, însoțiți de toți salariații municipalități, poate și de familii, cei care mai au așa ceva, să iasă cu drujbele la purtător și să taie toți copacii din urbe, pînă cînd aceasta nu va mai semăna cu fața unui bărbat nebărberit de secole, ci cu aceea a unu efeb de pe vremuri. Sau, mă rog. Poate că nu putem atenta și la arbuști, mai ales la minunații salcîmi japonezi de pe bulevardul principal – despre care iarăși răuvoitorii spun că sînt pitici, strîmbi, fără ramuri, dar ce înțeleg rău-voitorii despre frumusețea orientală, despre integrarea țării, au măcar a orașului în Extremul Orient?! –, atunci îi lăsăm în viață, iar obrazul orașului va fi și la modă, precum fețele vedetelor de la Hollywood care poartă barba de o săptămînă! Deci, excepția ar urma să fie făcută pentru vietățile acestea vegetale care nu trec de înălțimea unui salcîm japonez. Ce frumos va fi orașul fără această ciumă verde a pădurii sale interioare, ce frumos se va vedea Catedrala negoțului, Pallas, din orice parte a orașului, ce minunate edificii moderne, din beton, tablă și sticlă, vor răsări, mult mai înalte decît copacii de acum, în Parcul Copou, în Parcul Expoziției, în ce-a mai rămas din Grădina Botanică și în alte locuri în care copacii, intrați cumva în ilegalitate, se gîndesc să stea pitiți, poate trece urgia.
Acesta este smerita propunere pe care o fac multonorabililor noștri edili și e singura soluție de a ne asigura o viață în confort modern și, mai ales, în deplină siguranță. Ca o amenințare responsabilă, nu-mi voi mai plăti impozitele –  și sînt un contribuabil conștiincios – cîtă vreme în Iași va mai exista fie și un singur arbore mai înalt decît Domnul Primar, clădit pe o măsură modernă și japoneză totodată!

PS Din păcate, funcțiile interactive ale blogului nu merg. Textul va fi insa postat si pe pagina mea de Face Book. Cine doreste sa comenteze o poate face acolo. Scuze si mulțumiri.

Poemele miezului de martie

March 21st, 2014

Dacă tot este Ziua Mondială a Poeziei, m-am gîndit să finisez astăzi poemele acestea de la jumătatea lunii și să le și împărtășesc cu iubitorii de poezie, cîți vor mai fi fiind…

X

X   X

Singura dragoste adevărată, adevărată pînă la Dumnezeu,

este cea a părinților pentru copiii lor –

celelalte sînt pasiuni intense și fulgurante

ca niște focuri de artificii  explodînd

în întunericul și răceala acestei lumi,

ca să îmbraci singurătatea în ceva fierbinte,

să topești gheața care te sufocă.

Cînd ele trec, lumea devine încă mai aspră,

Mai înghețată, mai atroce.

Numai ei îți iartă orice vorbă nepotrivită,

orice faptă josnică, orice păcat,

numai ei îți iartă dinainte totul.

Sînt orfan – un orfan al universului.

X

X     X

A dispărut totul, totul s-a dus ca și cum n-ar fi fost aievea –

și înscenarea de un curaj nebun din cimitir,

și cealaltă, uluitoare, în plină lumină a amiezii,

pe cîmpul verde smălțuit de flori, la marginea

pădurii din coasta de nord a orașului –

și chiar chipul iluminînd de la depărtare

între pîlcurile de chiparoși și smochini.

Niciodată nu voi mai coboră treptele abrupte

de la intrarea în peștera zeului și din adîncime –

teroarea întruchipării altei peșteri, pierdută,

una netedă și luminoasă, neverosimilă

în blînda, calda sa ospitalitate.

Eu oaspete nu voi mai fi – mă vor bîntui

Imaginile, foșnetul delicat, toate gusturile,

parfumurile toate.  Amintirile îmi vor atîrna

de grumaz ca bilele de oțel tîrîte de prizonieri

între un loc de detenție și altul.

Pînă se rupe filmul, pînă începe

începe călătoria în marea și muta uitare.

X

X     X

Nu vine niciodată somnul cînd îți trebuie cu adevărat!

Și cînd vine, e înșelător și crud – te bîntuie cu imagini

ale unei alte vieți, cea dinainte, amestec de explozie

și calm, blînde intensități ca o rugăciune adevărată

în onoarea unei zeițe păgîne.

Cînd te cuprinde și crezi că ești liber în pașnica retragere,

în blîndul refugiu, ca un călător ajuns într-o cumplită

vijelie, se sparge în mii de fărîme entropice –

așa mintea ta, așa inima ta se strînge spasmodic

precum pumnul accidentatului acela de pe o șosea

uitată de mult – nu și pumnul în mișcare reflexă.

Iar liniștea care îți sparge timpanele

nu e liniștea aceea. Și tu ești altul, altcînd

și altunde…

X

X    X

Nu e nobil, nici măcar onest nu este

să pui în brațele altcuiva povara prostiei tale –

nu, nu e deloc în regulă să-ți închipui că durerea ta

vine din altă parte, dinspre altcineva…

Ea este cu tine, ea este în tine, ea este din tine

și e meritul tău pînă la ultima picătură de sînge,

pînă la ultima gură de oxigen și azot.

Substituția nu ajută la nimic – intensitatea

rămîne aceeași, dar porți semnul rușinii

pe obraz, semn de groază și moarte.

Picătură după picătură, bulă de aer după bulă.

Să nu urăști, poartă-ți cu demnitate crucea.

Tat twam asi.  Nu altcineva.

X

X   X

În prima atingere este înscrisă întreaga poveste,

de la prima la ultima pagină, cu înălțimile

și cu prăbușirile sale, cu întreg cortegiul

de imagini, cuvinte și întîmplări,

cu liniștea adîncă a somnului împreună –

întreg viitorul devenit spasmodic trecut.

Și cînd totul se duce, imaginea primei atingeri

învie cu o violență de neînchipuit. Totul e acolo, totul –

și ochii, și buzele, și pielea catifelată,

și binecuvîntata peșteră în care atît ai explorat.

Paroxistic, atroce totul invadează memoria.

Atunci, în clipa primei atingeri, a fost pusă

în pămînt și udată cu infinită grijă

sămînța durerii ce avea să vină-n galopul năpraznic.

Nu e nimeni vinovat pentru-această întîmplare –

sau toți sîntem de vină…

14 – 16 Martie 2014, în Iași

Poemele de la șaizeci de ani

March 11th, 2014
Nu există experiență
ceea ce ai simțit cu acuitate nefirească la cinci ani,
apoi la doisprezece, la șaptesprezece și la douăzecișicinci,
asta resimți, rătăcit în hotel ca într-o hrubă cosmopolită,
și la șaizeci de ani tocmai bătuți pe nicovală…
nimic nu există cu adevărat pe lume decît o aspră, dar umedă
ca o apă în care te îneci, o nesfîrșită singurătate.
Și nu există experiență în asta, nimeni nu este expert sau doctor,
nu există învățătură și nici vreo înțelepciune veche nu există,
pentru că nimic altceva nu există cu adevărat – în afara
nemiloasei fiare a singurătății, cu ghearele înfipte în tine
precum dinții vîrcolacului în carotidă…
Hălci din sine…
Toată lumea vrea doar să smulgă hălci mari și zemoase
din tine – să te secătuiască, să te facă fărîme,
să te spurce cu gurile lor, cu egoul lor hipertrofiat,
cu pofta lor pînă la urmă mai mult nătîngă decît rapace…
Nicăieri, o bună samariteancă, să-ți ude buzele cu buretele,
să-ți mîngîie rănile cu părul ei ce aproape mătură colbul
drumului spiralat de lîngă rătăcita fîntînă…
Așa sînt scrise lucrurile de la facerea lumii încoace
și nu s-a născut Cel care să schimbe Scriptura.
Și nu se va naște!
Poeții sînt buni morți…
Se plînge, se rîde, se face dragoste lîngă mormîntul lui Jim,
se vorbește pompos și se iau automat posturi cuvioase
la statuile bîntuind aleile cimitirului, parcelă cu parcelă. Se tace
pios și se abordează priviri melancolice la mormintele blestemaților
Ezra Pound, Rimbaud, Artaud, se lasă bilețele de amor
la cripta orizontală a lui Ungaretti. Se suferă retoric că Osip a rămas
un erou al mormîntului necunoscut.
Dumnezeule, cît de prețioși sînt, cît de onorați sînt poeții
care au avut grijă să plece într-o lume mai bună!
Spre nenorocul acelora care au ghinionul să mai respire
încă în această Vale a gloriei absurde…
60
Poți să ajungi la această vîrstă la modul simpatic sau,
dimpotrivă, la modul penibil, ba chiar sinistru…
Instinctul nu m-a trădat nici de această dată,
așa este el, mă conduce cu mînă sigură
prin încercările și hățișurile vieții, numai eu
nu sînt atent la prețioasele sale daruri –
Propun, în numele nesfîrșitelor lui împliniri,
să-l mai expediem o dată în mumă-sa…
Și încă o dată. Și încă o dată.
Trebuie
Trebuie să fie ceva în neregulă la cap, sau să ai o fire
de poet, Doamne ferește!, ca să faci kilometri și apoi
iar kilometri cu tot felul de cuceriri istorice ale tehnicii,
pentru o inutilă călătorie pe urmele strămoșilor dintîi,
pentru un fel de labă aniversară și festivă…
Trebuie să fii nebun sau poet să-ți porți egoul ca pe
un apendice inflamat și dureros pe sub ploile nesfîrșite,
însoțindu-le ecoul cenușiu cu acutele ce-ți sfîșie mintea.
Erai de o mie de ori mai inspirat să-ți petreci
aniversarea, că jubileu nu pare să fie, la curve!
Și după aceea…
Și după aceea, carnea fulgeră și explodează
într-un curcubeu de senzații – și cade răpusă
în cea mai plăcută oboseală, într-un calm ce pare definitiv.
Și după aceea gîndurile mîloase se decantează
și sentimentele paroxistice se așează după
legile calmului și ale seninătății depline.
Și după aceea nimic nu mai este ca la începutul
călătoriei, nici precum în vremea petrecerii sale…
O paloare binecuvîntată se prelinge pe chip,
ca picăturile amărui, dulci-amărui ale cafelei cu lapte,
pîinea mea cea de toate zilele.
București, capitala României...
București – Londra – București: 170 euro
București – Iași – București: 143 euro
București – Cluj – București: 146 euro
București – Roma – București: 131 euro
București – Paris – București: 151 euro
București – Madrid – București: 140 euro
Tarifele companiei naționale de aviație…
De ce-ar pleca un om la Iași sau la Cluj-Napoca?
De ce naiba ar lua bilet dus-întors plecînd
altundeva?!
25 – 29 aprilie 2013, This World

Povești filosofice cretane din A. D. 2013. Ultimele

March 10th, 2014
22.
Toată viața asta, cînd s-a întîmplat să scriu poezii,
le-am scris noaptea, tîrziu, după miezul-nopții…
Aici, le scriu odată cu răsăritul soarelui, cînd dunga
roșie abia se naște din adîncurile apei și cosașii
nu și-au început încă ariile muzicale ale zilei –
ca și cum aș regăsi un sentiment auroral,
ca și cum aș coborî în vremuri aurorale,
pe cînd se înălța primul palat de la Cnossos.
Un palat din cuvintele mele, o hologramă
a vechilor clădiri, refăcute din ruină ca prin miracol.
Fiecare zidește după darurile și puterile sale,
fiecare zidește după dorul său.
23.
Azi, m-am trezit cu noaptea în cap ca să privesc răsăritul –
grijuliu cu liniștea vecinilor, n-am ieșit la mare, ci m-am
dus pe balcon. Cu fața spre soare răsare, cu ochii închiși,
am simțit zarea împurpurîndu-se și discul roșu
ridicîndu-se glorios din mare, începîndu-și marșul
ritual al fiecărei zile…
De milioane și milioane de ani, de miliarde, Hellyos
în cvadriga sa cerească, cu armăsarii săi falnici, neobosiți,
iese dimineață de dimineața la plimbare.
O cale, ca oricare altă cale  de a adora
miracolul repetat de la nașterea lumii încoace –
o nuntă cosmică, o percepție magică,
o amintire din prima copilărie…
24.
Și dacă nu ai fost cretan, puțin îmi pasă, Konstantinos,
puțin îmi pasă, ba chiar deloc!
Te-am recitit aici, acum, cu jubilația primei mele lecturi
din versurile tale perfecte, glorioase și ostracizate –
poate și cu un fel de spaimă a lecturii interzise.
Să nu ne mințim, alexandrinule – undeva, în adîncul
genelor noastre, noi toți, greci și barbari, sîntem cretani –
și cu toții am înfruntat cîndva fiara din labirint,
cu toții am îngenunchiat Minotaurul și, cu mînă sigură,
i-am înfipt lancea în grumazul nemuritor.
Rotitoare e vremea, spornic curajul!
25.
Rupt, ferfeniță, am, venit aici, sfîșiat ca un prinț arab
între cele patru cămile care trăgeau, fiecare, spre alt
punct al Rozei Vînturilor – cu trupul franjuri
și sufletul de cenușă…
Am călcat pe insula mea și, ca Anteu, m-am fost trezit
din morți… Scriu în jubilație, mă voi întoarce
în întunecatul meu Nord, dar acum scriu în jubilație!
Starea vremii se aburcă glorios deasupra
stării vremilor noastre barbare și a stării mele dinlăuntru.
O coborîre în adîncuri, un miracol ce se petrece an de an.
26.
Ultima dimineața de dinaintea ultimei dimineți,
cea a întoarcerii acasă, sau a plecării de acasă?
Soarele în glorie, cerul alburiu, aseară
și marea era liniștită, clipocea fără vreo rămășiță
a marii furtuni…
Melancolia plecării împletită cu jubilația
întoarcerii, cea mai cumplită stare dintre toate –
prima oară am trăit-o acum sfertul de veac, pe aeroport,
la Orly, nu-mi venea să mă întorc, dar nici
să rămîn nu-mi venea. Eram ca măgarul lui Buridan.
pînă  a decis o monedă aruncată în aer…
Doar că aici totul e de sute de ori mai intens
și decizia infinit dificilă – și nu m-aș mai
lăsa la mînă hazardului. Și mă voi reîntoarce
căluzit de farurile ascuns pasionale ale Nordului,
cu memoria răscolită de dulci și dureroase
imagini. Sfîrșitul nu s-a consumat, acum se cîntă
doar reînceperea. Și îmi cutremură carnea!
27.
Liniștea de ieri seara a mării a fost o înșelătorie –
dacă aș crede vorba veche, aș spune că aici
și marea este o mare mincinoasă!
Fierbea furioasă, lovea năpraznic țărmul,
voia să mă pedepsească pentru gestul plecării –
cu vesta pe mine, am înfruntat-o, precum eroul
insulei pe trufașa și cruda Gorgonă. Voi duce
vînătăile acasă, nu voi pleca neînsemnat!
E nedrept să părăsești locurile care nu sînt ale tale,
dar le simți acut ca fiind ale tale. Și,
undeva, în adîncuri, în gene, poate chiar sînt.
Să pleci din Creta… te simți apatrid și orfan –
în egală măsură. Te simți ca și cum ai iubi
pe cineva cu imaginea altcuiva în minte.
Totul pentru o speranță iluzorie, secretă,
nesigură, de la miază-noapte. Îți joci viața
ca la loterie, dar ce altceva ai putea face
într-o lume bătrînă, obosită, nătîngă?
28.
Să vezi Creta, să revezi Creta, s-o revezi din nou
și să mori – asta fără jocurile de cuvinte ale broscarilor.
Să mori cînd nu vei mai putea vedea munții ei
prăvăliți în apă, livezile de măslini bătrîni cît vremea,
petecele de vie presărate printre aglomerările de piatră
de toate culorile, de parcă ar fi o planetă pustie
în plin proces de terraformare…
Să mori cînd n-o să mai poți coborî drumul abrupt
din peștera nașterii lui Zeus, cînd nici peștera
din Septentrion n-o vei mai putea străbate.
Să mori cînd vei simți că ești mort și livid.
1 – 3 Septembrie 2013, Hersonissos

Penultimele șapte povești filosofice cretane din A. D. 2013

March 10th, 2014
15.
Nori vineți deasupra insulei – de 1 septembrie!
Asta nu s-a mai petrecut de la regele Minas încoace!
Sau e halucinație, o imagine rebelă de la șase dimineața…
un semn de solidaritate, izvorît inconștient, cu ținuturile
răcoroase ale Septentrionului – cu cele două lumini
cafenii care emit cu puterea razelor gamma.
Cosașii tac în răcoarea acestei dimineți, greierii
tăcuseră încă de astă-noapte, soarele începe să păteze
muntele din fața mea, iluzia unei toamne grăbite se destramă –
regatul lui Hellyos cîștigă o nouă bătălie
și o rază-mi sculptează din memorie imaginea
grotei catifelate și fierbinți precum defileul
miraculos de la Samaria.
16.
„Așteptîndu-i pe barbari?”…
Nu, Konstantinos, eu aștept plecarea barbarilor!
Așteptarea n-a fost zadarnică, poemul tău,
chiar dacă altul este locul iar tu n-ai fost cretan
nici măcar prin adopție, minte, minte de îngheață
apele sărate ale mării noastre…
Barbarii au invadat țărmul nordic, au ocupat
vechile cetăți venețiene, au pătruns adînc în interior –
vorbele lor spurcate, pielea lor albă și cărnurile atîrnate
sfidează memoria vechilor zei îi batjocorește
pe cei recenți și lovesc ritmic ochii noștri tulburați.
Prima ceață a sezonului, cum spune sfîntul oracol,
anunță plecarea barbarilor în cețurile lor veșnice –
lipsiți de blîndețea sudică se vor duce
în ținuturile lor. Și vor reveni. Vor reveni.
Mereu vor reveni – și dacă îi așteptăm ospitalieri,
și dacă sufletele ne sînt invadate de spaimă.
Mereu vor reveni.
17.
Zi după zi, vară după vară, fără tine
în ținuturile aprinse ale strămoșilor mei neștiuți –
da, așa este, orice dar își cere plata!
Îmi bîntui memoria, apari dintre trunchiurile de măslini,
din grupurile de turiști năuci și din apele mării.
Rămîne o crudă nostalgie, o nevoie nevindecată
de real time, dortința prezenței pline ca un harbuz
copt și rece în gura însetatului – cel care se adapă lacom
din apa izvorului de munte nu crede însetatului!
Dar în curînd voi prinde între buze carnea dulce
a fructului răsărit din asprimea ținuturilor nordice.
Nu Konstantinos, nu există un singur chip
al dragostei persecutate. Demnă de ura, de disprețul
compact al concetățenilor noștri este oricare…
18.
Să-ți petreci vremea cu Nikos, cu blestematele
poeme ale lui Konstantion P. Kavafis și cu romanul
acropolioan al lui Seferis… sub soarele unic al Cretei.
Ce să-ți dorești mai mult?
Nimic, ar răspunde oricare din rătăciții estivali,
dar nu tu – nu tu care, în asprele ținuturi, ai lăsat
pe cineva zălog al reîntoarcerii, ai lăsat ceea ce
nu poate fi părăsit pentru orice paradis
din oricare din lumile posibile. Așa ești construit –
cînd ai totul, mereu ceva îți lipsește.
Și, poate, zeii cei vechi nu te vor pedepsi!
19.
Steag roșu de furtună…
Valurile de doi-trei metri nu mătură doar
insulița mea trădătoare, impozantul dig
e mai mult acoperit de ape, iar pîlcurile
de stînci își arată arareori, cu greutate,
coamele cenușii și roșcate, iar pietrele albe
mai mult le poți bănui în spumele agitate.
Azi, nu e pace sub măslini, e zbuciumul
vremurilor de la început – din clipă în clipă,
din imensele mase de spumă, va răsări,
dreaptă și mîndră, zeița!
E frumos, e înfricoșător, e aproape metalic,
cum a fost la facerea lumii…
20.
Apa furioasă croșetează dantelăria de piatră –
unghiurile drepte nu mai sînt, doar rotunjimi
grele precum coapsele femeilor de aici,
precum sînii lor cu vîrfuri întunecate.
În zare, răsar catargele lui Black Rose,
Cu capetele de mort strălucind pe flamurile
agitate de vînt, iar linia neagră de la contactul
cu apa se arată intermitent, după bunăvoia
valurilor înspumate.
O pată roșie și neagră corabia – acum cinci sute
de ani, ar fi abordat vijelios navele venețiene,
cu mătăsuri, vopsele și negustori bogați.
Azi, umblă după dorința turiștilor amatori
de senzații tari, cu simțurile deja tocite
de distracțiile și muncile lor triste, repetitive…
O cretană frumoasă privește alene în zare –
nu, nu după bărbatul ei dispărut în furtună,
ci după un vis al ei, numai al ei.
Bărbatul e deja la tavernă.
21.
Nu era mai mult decît o nimphetă,
dar nici mai puțin nu-mi părea să fie!
Viitoarele forme se anunțau în cele
ce se pregăteau să dea în pîrg…
Poate privea pentru prima oară
un bărbat matur – o făcea pe ascuns,
dar curajos, cu un fel de inocență perversă…
O amuzau mușchii jucînd sub pielea
de culoarea aramei încinse,
dar ochii îi fugeau parcă fără voie
spre zona ecuatorială a ființei.
Nu, nu era încă la ceasul fantasmelor
de nemărturisit, doar la cel al nestinsei
curiozități. Dar la anul, poate după
încă un an, va gusta liberă din
pomul cunoașterii. Părinții nu știu ce fac
cînd recomandă copiilor Scriptura!

31 August – 1 Septembrie 2013, Hersonissos

Alte șapte povești filosofice cretane din A. D. 2013

March 9th, 2014
8.
Malia – cînd ieși de sub apă din grotele săpate în malul calcaros,
cînd ieși din labirintul subteran și acvatic, e ca o naștere in aqua,
o renaștere în pace și glorie.
În spatele tău, întunericul, dedesupt, iarăși întunericul lichid și colțuros.
Rămîne drumul în sus, în lumina fluidă și mîngîietoare –
Exact ca în Septentrion, în marile scufundări în viața comună
în care noi încă sîntem, încă pulsăm cu energia de la începuturi.
Ochii tăi, niște faruri egeene, mă poartă pe calea cea bună,
Ariadnă a trupului meu nelinișit și tulbure ca un vin nou.
Cristalul se rotunje4ște prin aceste nesfîrșite căutări
în adîncul înalt al peșterii tale…
9.
Ea, longilină, însă cu forme plăcute, cu rotunjimi ispititoare –
se mișcă alene, ia posturi vag lascive, costumul de baie
mai mult pune în lumină decît ascunde formele în azurul său…
Îmbrăcat în alb din cap pînă-n picioare, el mînuie sprinten
aparatul negru cu teleobiectiv gigantic – o fotografiază
cu patima luării în posesie, pe aceste țărmuri uscate, stîncoase,
pe care ea se mișcă agil și leneș, ca o căprioară în călduri.
Iluzia, iluzia de a oferi clipei puterea eternității…
Și valurile lovesc stîncile ca acum un an, ca acum cinci ani,
ca acum patru mii de ani și niște sute, la o bătaie de săgeată
de pietrele rupte ale Cnossosului…
10.
Poate schimbarea pe care o simt în trup,
poate foșnetul aproape neauzit al mării sau, poate,
o amintire veche, deci tînără, din Septentrion,
poate toate acestea, poate cu totul altceva, îmi umple
ființa cu o melancolie ușoară ca pană și dură
ca o bară lucioasă de oțel suedez – ca un vers de Kavafis
se dilată în mine, pulsează în ritmul neobosit al mării noastre,
un vers scris pe partea cealaltă a apei, în misterioasa,
trufașa și luxurianta Alexandrie, pe care nu o știu,
deși am cutreierat Egipetul de la Cairo în vale…
Privesc peste întinderea de piatră și văd vulva ei, la fel
De trufașă, domnind pe locul vechiului far…
11.
La fel sînt palmierii, chiparoșii, mirtul și ceilalți arbori
și arbuști adunați de pe întinderea toată a insulei tale –
și florile toate sînt la fel în imensa sarabandă de culori.
Versul din Odiseea e nesmintit și neschimbat cuvîntul pace
de pe reversul pietrei tombale, scris la fel, în toate
limbile din vechime ale pămîntului și în cîteva cele nou apărute…
Totul pare neschimbat. Dar crucea  e alta, e altfel –
Catargele nu mai sînt legate cu otgonul cafeniu,
ci bătute în cuie deja ruginite, iar brațul orizontal
s-a scurtat la jumătate…
Cercetaș al lui Buddha, ilustrule rebel, ți-au redus crucea
La jumătate cretanii tăi, nesmintiți creștini!
12.
Într-un aseptic restaurant berlinez, Nikos privește lung
peste meseni și gîndește de unul singur, poate vorbește:
„Cretan sînt și nimic din cele cretane nu-mi este străin,
doar că nu știu să mint…”.
Se oprește din vorbă, ridică paharul cu vin aspru, de acasă,
și închină, închină abstract cu ochii pierduți în zare…
„Nu l-am mințit pe Hristos, nu i-am mințit nici pe sărmanii
mei compatrioți, nu-l mint nici pe Sakhia Muni acum…”.
Privește spre stînga, se întoarce spre dreapta…
„Lumea se schimbă mereu, aflu zi de zi despre tot felul
de lucruri noi, dar eu sînt același cu puștiul slăbuț
și brunet care fugărea cîinii pe străzile din Heraklion.
Eu sînt unul, eu sînt același de la Eleni încoace…”.
13.
Ușoara răcoare a zilei care începe, soarele își aruncă
primele raze – îi simt mîngîierea mai degrabă pe dinăuntru
decît pe suprafața lucioasă a pielii abia ieșită din ape.
Un tremur ușor care anunță reînvierea – acolo bate
aceeași oră și bate o inimă pe care o voi regăsi
în fumul aromat, în neliniște și în glorie…
Din strîmbii măslini de aproape, zumzetul monoton
al nevăzuților cosași mă absoarbe în pacea
gesturilor inventate de mine și repetate de mine.
În larg, un  delfin verde spintecă singuratec valurile,
așa cum și eu, cîndva, mă voi scufunda în marea
pace a trupului, cu sufletul împăcat și ferice…
14.
Sîntem ființe frivole și lipsite de răbdare,
grăbite mereu fără a ști încotro, înspre ce –
nu învățăm nimic din liniștea aspră a pietrei,
nici din zbuciumul ritmic și muzical al mării,
al mării de azi, al mării dintotdeauna…
La 50 de ani, apoi la 60, ni se pare
că s-a încheiat totul – de parcă am fi
o șiksa obosită, epuizată în viața de plictis și defrîu
lipsit de imaginație…
Nu învățăm că în fiecare dimineață este anunțat
un nou început pentru ritmul inimii noastre,
nici că anii sînt biată convenție și preocupare deșartă –
nici zeii de aici, nici Iisus  și nici Buddha
n-au venit ca să numere cu ochi posaci
zilele acestei lumi uluitoare.
27  - 31 August 2013,  Hersonissos

Primele șapte povești filosofice cretane din A. D. 2013

March 9th, 2014
1.
Curge timpul ca sînii unei femei care adună anii
la umbra smochinilor pleșuvi și a chiparoșilor,
totul curge, cum observa înțeleptul, totul se naște
ca să plece într-o vreme dinaintea începutului –
numai inima mea cea proastă, în loc să scadă, sporește
pe măsură ce timpul se-ngrașă –
înfulecă totul în ea și se dilată ca burta chitului
care l-a înghițit nesătul pe Iona.
Doar că eu sînt Iona, prinț captiv al inimii mele lacome.
Și frumos mai înnoptează, Doamne, pe insula
Nestatornicului taur!
2.
E înțelept peste poate să iei decizii radicale
pe care în veci și de-a pururi nu le vei respecta.
E temerar să proclami despărțiri imposibile
precum lăsatul de iarba dracului –
se petrece seară de seară, e un șir nesfîrșit
de victorii în eterna luptă cu viciile.
Și dacă nu poți cîștiga decît peste noapte
această aprigă bătălie cu fumul,
cum naiba ai putea răzbi în lupta
contra inimii tale?
Și murmură frumos valurile
lovind țărmul micii tale împărății
de piatră – și la kilometri depărtare,
imensa piatră ruptă de aici
strălucește solitar sub lăncile lui Hellyos.
Și așa, din senin, dinții ei se întrupează
într-un zîmbet suav, într-un rînjet feroce…
3.
Întîlnești un prieten de acasă, de parcă acolo ar fi casa!
Mergeți pe terasa tavernei de la capătul portului –
catargele se leagănă la mal, catargele se leagănă
aprig în zare – numai vasul roșu și negru stă neclintit,
înfipt în apă ca într-o rocă incasabilă.
Cafe latte sugar free, vocile noastre se pierd
În murmurul altor voci ori sînt purtate de briză
Spre largul mării mele…
Nu țin minte nimic, doar o imagine venită din Septentrion
plutește liber prin aburii retinei care întîlnesc
aburii retsinei de aseară. O imagine, o imagine veșnic
reiterată și un gust care nicicînd n-o să dispară.
4.
În față, departe în față, satul care se cațără pe munte…
Satul în care ar putea călători ea, pe străzile șerpuitoare
de piatră, prin inflorescența multicoloră – o imagine
care se fixează, care revine obsedant din engrama memoriei.
De departe, se aud valurile lovind ritmic în țărmuri
neclintite. Totul e ritm știu asta din cea mai îndepărtată
copilărie.
Nu aici am învățat ritmul, ci în văile reci de la miazănoapte.
Valurile mi-l aduc numai pregnant în memorie.
La ritmul nostru mă gîndesc, căprioară din pădurile
Nordului, la ritmul nostru străvechi de care nimic
nu ne poate desparte…
5.
Ca o zvîrlugă de aici, colorată, cu reflexe argintii și subțire,
îmi izbucnești din memorie, te lăfăi în mine ca o nimfă
a apelor, îmi mîngîi retina cu o dureroasă răcoare –
dar o lupoaică ești cînd îmi înfuleci inima marcată
cu un ilustru semn din leagănul Ciprului…
deși încă nesătulă, te lingi alene, în largi rotocoale,
pe botul de sînge.
6.
„Cîntă zeiță…”. Sau mai bine taci!
Nu mînia mă bîntuie, aceea s-a retras ca un calcan
pe fundul opac al mării – furia e topită ca picătura
se cositor pe asfalt, în soarele amiezii, nervii
s-au ascuns în adîncurile cărnii, departe, sub pielea
arsă de nenumăratele dimineți risipite
în lumina orbitoare de calcar…
Doar amintirea, doar nostalgia pulsînd
în glorioase metastaze de purpură.
Despre ce nu se poate cînta trebuie
să se tacă pentru vecie!
7.
Duminica, elegantul vapor roșu si negru, cu tigvele
lucind pe catarge, nu trece la linia orizontului –
nu trece la orele unsprezece, nu revine la cinci după-amiază
din satul nebunaticei Sissi…
Duminica e tot o zi, dar e altfel.
Din bazilică, cîntările se aud pînă departe,
pe cheiurile portului, pe bulevardul comercial,
pe strîmtele străduțe de piatră. Tehnica e pusă
cu pioșenie în serviciul noului zeu. Zeii cei vechi
se ascund în adîncurile de piatră,
în apele calde ale mării noastre –
și, din cînd în cînd, ies la lumină printre
trunchiurile contorsionate ale măslinilor,
printre lauri, tufișuri de dafin și aloe.
Zei pe măsura noastră, am mai spus-o.
Ne luptam cu ei, ne mințeam după puterile
fiecăruia, ne furam femeile sau, dimpotrivă,
bărbații…
Ariadna deșiră un fir în labirint –
Simt, da, simt că mă întorc acasă!
22 – 25 August 2013, Hersonissos