Nu ridic ramura de măslin în semn de pace, pentru că n-am ridicat nici sabia în semn de război! Din păcate, unii dintre interlocutori, unii jurnalişti şi unii băgători de seamă anonimi sau cu pseudonime din subsolurile articolelor postate în ediţiile electronice ale publicaţiilor interpretează greşit, cînd nu de-a dreptul tendenţios o biată scrisoare de demisie, ba devin şi mai acerbi cînd vine vorba despre analiza colegului Tiberiu Brăilean postată ulterior aici şi preluată, natur sau în rezumat şi comentată, de foarte multe publicaţii. Am postat scrisoarea colegului meu întrucît cred că aceasta reuşeşte să precizeze cîteva din cauzele care au condus la actuala criză. Nu aş avea decît un  lucru de observat – inventarul cauzelor este bun, cvasi-complet, însă analiza nu pune în lumină ponderea exactă a fiecărei cauze, influenţa efectivă a acestora în instalarea crizei financiare pe care o trăim. Voi încerca să fac eu acest lucru, la un moment dat, pe parcursul acestei intervenţii.

În scrisoarea mea de demisie din Senat nu produceam nici jigniri, nici acuze fără acoperire, reaminteam numai nişte fapte cu care m-am confruntat în episodica mea prezenţă senatorială şi îmi ceream scuze colegilor care m-au trimis în respectiva instanţă pentru că nu am reuşit să le apăr interesele deşi, după puterile mele, am încercat. Nefiind un fan al prezenţei decorative în „comitete şi comiţii”, de bună seamă că am demisionat. Spunînd însă, în deplină urbanitate, ceea ce era de spus la plecare. În replică, m-am trezit cu reproşul că  nu am făcut destul pentru a colabora pentru evitarea crizei şi că, în calitate de preşedinte de comisie aş fi evitat întîlnirile cu prorectorul de profil. Reamintesc doar că am devenit membru al Senatului acum aproximativ un an cînd majoritatea erorilor manageriale se produseseră deja, iar în ianuarie am încercat să împiedic una dintre acestea, nedîndu-mi seama că eram pus în faţa faptului împlinit, devreme ce concursurile pentru departamentele de cercetare fuseseră deja anunţate în Monitorul Oficial. Reamintesc, de asemenea, că Senatul Universităţii este un for deliberativ, asemănător parlamentelor sau consiliilor locale, nu unul executiv, iar în calitate de membru, am făcut ceea ce trebuia să fac, am luat cuvîntul, mi-am expus cu claritate opiniile şi am votat chestiunile  înscrise pe ordinea de zi, pentru sau împotrivă, exclusiv după cum mi-a dictat conştiinţa. În sfîrşit, am răspuns pozitiv la singura invitaţie a Domnului Prorector de a ne vedea, la începutul activităţii noului Senat, de altfel, împreună cu un coleg de comisie. După aceea, am comunicat prin  mail, cred că destul de bine. Dacă D – Sa are nemulţumiri în această privinţă, să şi le exprime şi, dacă e necesar, îmi cer scuze!

Faptul că Domnul Rector mă cataloghează drept „personalitate accentuată” nu mă deranjează defel, fiind un termen tehnic din meseria mea de bază, cea de psiholog. De altfel, nu o altfel de personalitate este şi D – Sa, altfel n-ar fi dorit să fie şi apoi să redevină conducătorul Universităţii noastre. În fapt, sînt pline Universităţile din întreaga lume de personalităţi mai mult sau mai puţin accentuate şi este foarte bine că aşa stau lucrurile! Nimic nu poate fi mai deprimant decît nişte Universităţi pline de chipuri şterse, de feţe galben-cenuşii. În schimb, mă bucur că nu mi s-a adresat şi mie cu replica adresată colegului nostru Tiberiu Brăilean – „să-i fie ruşine!” – pentru că o asemenea replică m-ar fi obligat la răspuns. Cînd vreau, pot fi un polemist redutabil şi un pamfletar dăruit, dar evit pe cît pot să recurg la aceste instrumente. Pe mine, nu mă interesează să cîştig o nouă bătălie retorică, ci să ajut, cum şi cît pot, Universitatea să iasă din criză. Din acest motiv, în locul unei/ unor dispute scînteietoare ca lama sabiei, care să facă deliciul galeriei, prefer, dacă este cineva dispus la asta, o dezbatere substanţială despre cauzele crizei şi eventualele soluţii de a ieşi din ea. Mulţumesc, de asemenea, Domnului Rector că nu m-a etichetat şi pe mine, cum a procedat cu Tiberiu Brăilean, ca lipsit de loialitate. Aş fi fost nevoit să-i răspund că practic loialitatea faţă de instituţiile pe care le servesc, faţă de legi şi faţă de principii, în rest cred că o vorbă foarte veche este foarte potrivită: „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Fără a crede că am monopolul acestuia, din acest motiv am şi invitat la dezbatere…

Spuneam că analiza colegului Tiberiu Brăilean este foarte bună şi aproape completă, dar că suferă într-un punct – ierarhizarea importanţei cauzelor în producerea crizei financiare. Deşi le tratează într-o anumită ordine, ca pe nişte „paşi”, în fapt le tratează „democratic”, ca fiind egal importante. În opinia mea, lucrurile stau puţin diferit. Erorile de management, actele de voluntarism ale conducerii executive, oricît de deranjante ar fi, n-au produs criza, ci doar au făcut-o să se manifeste mai devreme şi i-au dat o coloratură specifică. Criza e în inima sistemului şi este deja resimţită şi de alte Universităţii, în grade variabile probabil de toate! Este chiar ceea ce mi-au transmis prin comentariile lor sau prin mesaje personale mulţi colegi de la alte Universităţi din ţară. În curînd, criza va fi la fel de gravă peste tot şi va conduce la sucombarea sistemului. Că aşa stau lucrurile dovedesc două fapte recente – tonul acut al întîlnirii Consiliului Naţional al Rectorilor de la Cluj de zilele trecute şi demisia în bloc a membrilor Consiliului Naţional al Cercetării ştiinţifice. Ambele sînt semnale de alarmă binevenite adresate factorului politic şi societăţii şi, dacă nu vor auzite, în foarte scurt timp vom rămîne nu doar fără cercetare ştiinţifică universitară, ci şi fără Universităţi! În fond, există trei cauze majore ale crizei financiare a Universităţilor româneşti, care le afectează pe toate, aproape indiferent de calităţile managementului propriu. Acestea sînt:  schimbarea manierei de finanţare (trecerea de la finanţarea pe post la finanţarea pe cap de student „furajat” academic); rolul exagerat acordat cercetării – şi mai ales raportării! – în dauna activităţii didactice; maniera imbecilă de finanţare a cercetării ştiinţifice din Universităţi din fondurile naţionale şi europene. Despre aceste trei cauze principale ale crizei va fi vorba în următoarea Scrisoare…

Spuneam că voi continua cu o scrisoare despre cauzele care au condus la actuala criză financiară a Universităţii. Din fericire, colegul meu Tiberiu Brăilean, care este economist de formaţie, m-a scutit de acest efort. Public mai jos analiza sa, care relevă drumul pe care am ajuns la situaţia actuală. Poate un singur lucru aş mai adăuga şi anume acela că deficitul bugetar al Universităţii este în momentul de faţă de circa 3, 5 milioane Euro. Nici dacă ar veni toţi banii datoraţi de autorităţile naţionale şi europene pentru programele de cercetare şi post-doctorale deficitul nu ar fi acoperit. Oricum, bate un vînt destul de trist, altfel n-ar fi demisionat în bloc membrii Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice…

Cînd renunţi la principii pentru bani,

pierzi şi banii şi principiile.

Presa titrează pe prima pagină : « Universitatea în colaps ? », preluînd diverse luări critice de poziţie, demisii etc, iar reprezentanţii Universităţii neagă cu jumătate de gură, recunoscînd doar o « stare critică ». În interior, tot mai mulţi vorbesc, învingîndu-şi frica. Care este adevărul ? Adevărul este că Universitatea a avut bani, mulţi bani, iar acum are datorii şi deficite, multe. Întrebarea logică este : unde au dispărut banii ? Să încercăm să răspundem, potrivit informaţiilor pe care le avem şi cu cea mai bună credinţă, în interesul comunităţii noastre academice.

Problemele Universităţii au început să apară încă de la sfîrşitul mandatului fostului rector. Deşi economist, acesta nu ştia, se pare, că e bine, în actul managerial, să iei măsuri anticiclice, adică atunci cînd lucrurile merg bine şi banii se adună să economiseşti, pentru ca atunci cînd treaba începe să se strice, să scoţi rezervele şi să stopezi căderea luînd, desigur şi alte măsuri specifice. Or, nu s-a procedat astfel. Convins că a intrat într-un paradis economic, vechea conducere a cheltuit cu asupra de măsură şi încă pe lucruri total dispensabile, cum ar fi balonul cu gaz, de explorator, fresca lui Bălaşa din Aulă, leii turnaţi la intrare şi multe altele. Tot atunci a apărut şi apetitul imobiliar.

Cineva şi-a imaginat că poate conduce Universitatea şi din Parlament, astfel încît şi-a impus voinţa în Senat şi privind continuatorii, prorectorii rămînînd cam aceiaşi. Numai că noul rector avea o viziune, obiective în parte diferite şi un alt stil. Apoi, legile s-au schimbat, s-au schimbat şi unele persoane, s-a introdus separarea puterilor între legislativ şi executiv, s-au schimbat miniştri, a venit criza, societatea românească a cunoscut bulversări majore, în primul rănd o scădere dramatică a natalităţii, începută încă din 1990 şi o creştere asemeni a numărului de emigranţi, dar şi de tineri cu posibilităţi de a studia afară sau la alte universităţi din ţară, a scăzut numărul de studenţi, s-au redus finanţările etc.

În noul peisaj, să vedem care par să fi fost noile erori :

În primul rînd, s-au cumpărat, închiriat, construit etc. clădiri dispensabile la vreme de criză, care şi acum stau, în parte, neutilizate. Cea mai cunoscută este cea de la Romtelecom, închiriată şi apoi cumpărată la sume care nu sunt deloc de ici de colea, chiar dacă, sau cu atît mai mult cu cît a fost implicat şi un proiect european. Deşi situaţia Universităţii nu mai era deloc cea din vremea cînd se turnau lei la intrare şi se picta fresca din Aulă, se pare că tentaţia (sau obişnuinţa ?) celor de la patrimoniu a fost prea mare şi astfel s-au dus fonduri importante, într-o perioadă cînd era mai mult decît oricînd nevoie de ele. Ştiţi cum se spune :, să nu ai încredere în greci nici atunci cînd îţi fac daruri Managementul are o caracteristică de bază : el trebuie să fie şi preventiv.

În al doilea rînd, s-a dorit, şi în parte s-a şi reuşit, transformarea Universităţii din instituţie de învăţămînt superior în instituţie de cercetare. În aprecierea unui profesor, acum, activitatea de cercetare o depăşeşte pe cea didactică. Or, studenţii, mulţi-puţini, sunt oameni, sunt nişte suflete care aşteaptă educaţie pentru ceea ce vor face în viaţă. Nu poţi să-i părăseşti sau să-i neglijezi pentru a realiza mai întîi proiecte de cercetare. Sau poţi, dar costurile de oportunitate sunt imense. Ei bine, s-a investit mult în cercetare, s-a cumpărat, la facultăţile tehnice, tehnologie tînără şi costisitoare, dar oricum uzată moral faţă de ce e în marile universităţi, unde mai ştim că cercetarea se desfăşoară, în parte, – cea aplicativă mai cu seamă – pe bază de contracte cu mediul de afaceri sau administrativ, ceea ce înseamnă că aproape se autofinanţează. Revenind acasă. s-au avansat bani pe proiecte europene, care nu se mai recuperează cu anii, dacă se mai recuperează. S-au forţat uşile excelenţei în competiţia instituită cu celelalte universităţi mari din ţară, uitîndu-se că orice excelenţă se plăteşte cu o insuficienţă. S-a mai omis şi faptul că investiţia în cercetare este, în primul rînd, o investiţie în educaţie, în formarea de cercetători. Nu poţi să plăteşti anual licenţă dolofană pentru platforme digitale şi apoi să te întrebi la ce-ar putea folosi, mimînd utilizarea lor. Sau poţi, dar cu costuri mari, mai ales în vreme de criză.

În al treilea rînd. finanţarea « de bază » de la Minister, a venit mai mereu cu întîrziere, alocaţia bugetară pe student s-a redus progresiv, de multe ori trebuind suplinită cu fonduri proprii. Care fonduri proprii au scăzut şi ele ca urmare a reducerii numărului de studenţi cu taxă, în ciuda măririi acestora din urmă. Şi aşa, din principal deponent la bănci, Universitatea a devenit debitor. Noroc că are ce ipoteca, dintr-un patrimoniu în care s-a investit mult de-a lungul generaţiilor. Pe de altă parte, nu ne putem compara, ca arie de selecţie, ca şi potrivit multor altor criterii, cu Bucureştiul şi cu Clujul. E bine cred, să ne eliberăm o vreme de obsesiile acestor clasamente, să investim în resursa umană, să ne refacem credibilitatea, să ne întindem cît ne e plapuma, să ne organizăm mai bine, să muncim mai cu folos şi să revenim în mod natural în topuri acolo unde ne este locul. Nu suntem ziar să ne transformăm în variantă on line, cum sugerează unii. Profesorul nu va putea fi niciodată anomizat sau înlocuit de un robot.

În al patrulea rînd, un deficit important s-a creat prin presuspendarea unor fonduri structurale ale Uniunii Europene, în special POS DRU şi POS CCE, unde Universitatea avea majoritatea granturilor, după ce avansase sume importante şi neînlocuirea lor cu plăţi de la bugetul naţional. De aici şi întîrzierile mari în plata burselor postdoctorale. Poate mai multă transparenţă şi oferirea informaţiilor necesare ar fi fost binevenită din partea Universităţii. Comunicarea a fost însă foarte slabă, dezbaterea nu a existat, adevărul a fost înlocuit cu lozinci, instalîndu-se un soi de secretomanie, de teama presei sau a rating-ului. În felul acesta, lucrurile s-au agravat treptat, ajungîndu-se într-adevăr într-o situaţie critică.

În al cincilea rînd, în Universitate, pe fondul unei lipse de autoritate, s-au format tot felul de centre de interese, care se hrănesc din banul public. A devenit o modă, de pildă, ca în echipele de proiecte, pe lîngă personalul de bază, să fie cooptate persoane din conducerea administrativă, sau din cea academică, tot felul de şefi şi şefuleţi care nu fac decît să fie amabili, amabilitate pentru care sunt plătiţi consistent, ceea ce afectează desigur eficienţa proiectelor. S-a ajuns astfel chiar la încrucişări de plăţi între proiecte, de persoane, gestiuni etc. E ca o plasă plină de noduri gordiene pe care nu le taie nimeni, nici măcar nu le controlează. Lucrurile sunt cunoscute, dar toată lumea tace, în deserviciul instituţiei şi al finanţărilor.

În al şaselea rînd, s-au făcut foarte multe deplasări, în locuri dintre cele mai exotice, delegaţii peste delegaţii, fără ca Universitatea să cîştige ceva efectiv şi concret din acestea, cu puţine excepţii. Adăugaţi şi un aparat supradimensionat, plin de pile şi interese personale, ghişăfturile de la cămine şi cantine şi avem deja o imagine pe ce s-au dus banii. Plus serbarea de două luni, cu cheltuielile însoţitoare, de la împlinirea a 15o de ani, unde se impunea mult mai multă decenţă.

În al şaptelea rînd, parlamentarii şi, în general, politicienii de Iaşi nu au făcut aproape nimic pentru Universitate. Cu două-trei excepţii, in 23 de ani, nu am avut nici reprezentare la nivelul Ministerului, cum a avut Clujul, nu am ştiut să facem lobby-ul necesar. Universitatea a trăit mai curînd izolată de mediul politic, de mediul de afaceri şi de cel administrativ, de unde, prin parteneriate de tot felul, ar fi putut beneficia de multe oportunităţi. De asemenea, baza tehnico-materială a Universităţii a fost subvalorificată, ca să ne exprimăm eufemistic.

Desigur, situaţia e grea peste tot, dar universităţile cu care ne place să ne comparăm stau mult mai bine. Deci, unde să se fi greşit ? Cred că viziunea managerială din ultimii ani a dat dovadă de prea mult idealism şi generozitate, îndepărtare de realitate, priorităţile nu au fost, de multe ori, considerate în mod corect, previziunile au fost eronate sau n-au existat, efectele crizei au fost minimalizate, oportunităţile au fost slab valorificate, eficienţa cheltuielilor scăzută, conducerea administrativă a confundat instituţia, codul moral nu a fost respectat, obedienţa a dat în clocot, birocraţia ne sufocă, ordinea şi dreptatea sunt vorbe în vînt ş.a.m.d. Evidenţiind cauzele se pot asuma responsabilităţile şi identifica soluţiile. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. La urma urmelor, e vorba despre una dintre cele mai importante instituţii publice din ţară şi e normal să fim cu toţii interesaţi.

Update:  Am inteles, neoficial, ca cladirea Romtelecomului a fost doar inchiriata, nu si cumparata. Daca este adevarat, desi nimeni nu informeaza oficial, fac, in analiza mea, cuvenita corectura, cu scuzele de rigoare.

Domnule Presedinte, Doamna si Domnule Vice-presedinti, Domnilor Colegi din Senatul Universitatii,

Domnule Rector, Doamna Prorector, Domnilor Prorectori

Stimati colegi din Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei

Prin prezenta scrisoare vreau sa va anunt demisia mea din Senatul Universitatii “Al. I. Cuza”, dupa aproximativ un  an in care am adunat multa frustrare si nu putina minie. Tocmai pentru a mai potoli minia, am preferat sa amin anuntarea acestei decizii pe care am luat-o inaintea sedintei de Senat de pe luna martie. Nu am venit la sedinta cu pricina ca sa evit o reactie nepotrivita. Acum, o pot anunta in calm. Motivele care m-au condus in aceasta directie sint mai multe. Nu are sens sa le enumar pe toate, asa ca ma voi limita la evenimentele care au facut sa sara capacul.

Acum aproximativ noua saptamini, la sedinta din Senat din ianuarie, au aparut primele divergente majore de pozitii intre Senat si conducerea executiva a Universitatii, legate de aprobarea comisiilor de concurs pentru posturile de la Departamentele de cercetare. Cu acel prilej, membrii Senatului au constatat ca li se cerea acordul pentru componenta comisiilor, desi nu fusesera consultati in chestiunea mai importanta a organizarii concursurilor ca atare. Cum citisem in presa mai multe interventii referitoare la situatia precara a finantelor Universitatii, am fost dintre cei care s-au opus destul vocal. Dl rector a avut o interventie in care, in mod esential, s-a referit la doua lucruri – primul privea faptul ca Monitorul Oficial publicase deja anunturile despre concursuri, iar anularea acestora ar fi pus Universitatea intr-o situatie dificila si ca imagine publica, dar si din punct de vedere juridic. In principiu, orice potential concurent putea da institutia noastra in judecata. Al doilea argument a fost acela ca informatiile din presa privind situatia financiara a Universitatii sint eronate, chiar false. Aceasta argumentare a parut de necombatut, astfel incit, dupa o luna, in sedinta pe februarie a Senatului, comisiile au fost aprobate, au avut loc si concursurile, ba chiar au si fost validate. Numai ca, la trei saptamini de la sedinta din februarie si la sapte de la cea din ianuarie, conducerea executiva a Universitatii a anuntat adoptarea de urgenta a unor masuri de austeritate financiara, care se axeaza, exclusiv, pe reducerea veniturilor personalului ne-didactic cu 15% si trecerea la plata simbolica a orelor de la plata cu ora, in ce priveste personalul didactic. Asta deocamdata. Cum s-a putut deteriora atit de grav situatia financiara a Universitatii in mai putin de doua luni imi vine greu sa pricep! Cum nu mai pricep alte citeva lucruri.

Poate nu exista alta solutie decit reducerile cu pricina, data fiind situatia la zi a finantelor Universitatii. Asta nu cred insa ca presupunea obligatoriu si tratarea aroganta si dispretuitoare a celor afectati de curbele de sacrificiu, pentru ca ei sint cetateni liberi ai unei tari membre UE, nu sclavi pe plantatii…

Spuneam ca am lipsit de la ultima sedinta de Senat ca sa pot lua decizia in calm. Minia mea nu era cauzata numai de masurile de austritate, care nu ma lovesc deocamdata – evit pe cit pot orele suplimentare ca sa merg la cursuri cu pofta, nu in sila -, ci si de ceea ce s-a intimplat la concursurile pentru posturile din cercetare. Ca si in cazul multora din bursele POSDRU, situatie semnalata de mine in alte sedinte de Senat, si acestea au deschis un cimp larg de desfasurare pentru nepotism, cumetrialitate si conjugalitate. Nu trebuie sa dau eu exemple, le stiu toti membrii comisiilor in culpa si le pot afla toti membrii Senatului macar in zona lor de interes profesional. In acelasi timp, stiu citeva candidaturi exceptionale care n-au avut sansa unor asemenea relatii privilegiate… Imi amintesc ca la inceputul primului mandat al Domnului Rector au fost discutii aprinse privind “Codul lui Isan”. Poate unele masuri propuse atunci erau excesive, constat insa ca n-a mai ramas nimic din ele!Mai sus am rezumat primul motiv al demisiei mele. Cel de-al doilea se refera la faptul ca, de fapt, oricit de vocal am fost uneori in sedinte, n-am reusit sa apar interesele colegilor mei din facultate care m-au trimis in Senat, deci nu mi-am indeplinit mandatul. Ar fi mal-onest sa mai ramin in pozitia aceasta, mai ales ca, in plan personal, nu mi-a adus decit frustrare si minie, cum scriam la inceput. Le cer scuze pentru inselarea, oricit de involuntara a ar fi aceasta, increderii.

In al treilea rind, demisionez pentru ca nu vreau sa cautionez, prin simpla mea prezenta in Senat, masurile de austeritate, pe care le-as cautiona chiar si daca as vota impotriva Raportului Domnului Rector prezentat Senatului in sedinta din februarie. Chiar daca altceva nu s-ar mai putea face in acest moment, nu vreau sa particip la aceasta masura. Prefer sa suport consecintele alaturi de colegii mei, cadre didactice sau nu. Nu mai revin aici la motivele care au condus la aceasta situatia a educatiei universitare din Romania, pentru ca ar fi eronat sa credem ca numai Universitatea noastra e in criza sau numai universitatile de stat au probleme. Am scris zeci de articole de analiza despre asta – un serial in Timpul acum vreo zece ani, altul pe iasuluniversitar.ro, multe articole in presa de toate felurile etc. Am scris si despre subfinantarea cronica a invatamitului romanesc, cu aplicatie si la cel universitar, si despre plagiatorii care nu patesc nimic, si despre explozia necontrolata a invatamintului universitar de stat de la inceputul anilor 90 – o uriasa risipa a resurselor insuficiente pentru a satisface orgoliile locale din tirgusoarele patriei -, si despre aberatia inlocuirii finantarii pe post cu finantarea pe cap de student furajat, si despre functionarea salbateca a invatamintului privat vreme de un  deceniu, si despre aberatiile legii Funeriu, si despre capcana Bologna… Am scris despre toate fara nici un folos. De ce mi-am imaginat ca voi putea schimba ceva ca simpla rotita intr-o masinarie de vot? Nu stiu! In fond, pe 25 aprilie, cind va avea loc sedinta Senatului pentru aceasta luna, implinesc 60 de ani si ar fi trebuit sa ma eliberez de naivitati prometeene! A propos de virsta. Vad ca foarte multi colegi cind ajung la virsta pensiei fac tot posibilul sa-si prelungeasca activitatea. Eu regret ca nu exista o solutie decenta pentru pensionarea anticipata! Macar n-as mai asista la spectacolul degradant al reducerii spre zero a importantei activitatii didactice, teoretic in favoarea cercetarii, in fapt in folosul… raportarii! Birocratizarea aceasta sufoca totul – imaginatie,  creativitate, bucuria cunoasterii. Traim cu iluzia ca scientometria asta rau inteleasa ajuta la ceva, cind ea nu face altceva decit sa sufoce.

Imi cer iertare daca m-am lungit prea tare, dar cred ca o asemenea decizie chiar necesita citeva explicatii.Imi cer iertare si de la dl Presedinte ca in discutia telefonica de azi nu i-am spus nimic despre decizia mea. Am vrut sa fiu echitabil, sa afle toti cei eventual interesati in acelasi timp. Am mai dorit sa evit presiunile in favoarea renuntarii la decizie.

Va multumesc pentru atentie si va doresc mai mult succes decit am avut eu,

Cu stima si prietenie, Liviu Antonesei

N-am mai votat de foarte multă vreme, iar „pozitiv” de şi mai multă, de prin 1996! Cînd ajungi să-l votezi pe Iliescu ca să nu cîştige Vadim şi pe Băsescu pentru că te-ai săturat – şi fizic – de Năstase, vine un moment cînd ţi le apleacă de dreptul democratic de a alege, politic vreau să spun, că în rest mă strădui să-mi fac alegerile mele, nu să iau toate tîmpeniile pe nemestecate. Anul acesta m-am decis, totuşi, să mă întorc la vot. Însă nu negativ, nu pentru a vota împotriva ARD (PDL), nici pentru a vota în favoarea USL, ca să-i reduc scorul alianţei ce se recomandă ca avînd inimă, deşi eu aş fi preferat să fi avut şi să aibă cap!, ci pur şi simplu pentru că întîmplarea face să candideze în colegiul meu un om care îmi place şi în care am încredere, medicul Răzvan Constantinescu, cu al cărui tată am avut privilegiul unei relaţii amicale şi în structura căruia am regăsit ceva din cea a tatălului, începînd cu încăpăţînarea şi sfîrşind cu inteligenţa şi curajul. Sigur că şansele sale – partid mic, o viaţă politică extrem de polarizată între cele două blocuri politice mari, lipsa talentului demagogic – sînt foarte mici, dar nu asta contează pentru mine, ci faptul că pot vota un candidat care îmi place, nu unul care nu-mi place ceva mai puţin decît adversarii săi. Lupta lui Răzvan cu candidaţii celor două mari grupări politice seamănă cu cea dintre David şi Goliath, dar asta chiar îmi place! Deci, reîntors la vot, n-am de gînd să aleg nici „inteligent”, nici calculat, ci pur şi simplu să pun ştampila pe rubrica singurului candidat de la Camera Deputaţilor, din colegiul meu, în care am încredere.
Am scris cîteva cuvinte de simaptie pe pliantul electoral al lui Răzvan Constatinescu, iar astăzi, într-o zi primăvărateca, l-am însoţit într-o plimbare „electorală” prin colegiu, pe străzile şi prin pieţele Tătăraşilor, şi m-am simţit foarte bine. Pentru că acolo am domiciliul legal. N-am mai trăit experienţa unei campanii de prin 2004, cînd am încercat să-i ajut pe tinerii extraordinari de la URR. Atunci, n-am avut noroc. Deşi şi acum şansele sînt foarte mici, poate am mai mult noroc. Deci, am ce alege la Camera Deputaţilor. Dacă tot mă deplasez la urne, aş vrea să pot alege pe cineva şi la Senat. Din păcate, deşi sînt doi oameni pe care îi cunosc şi care ne-ar putea reprezenta bine, cînd mă uit la unul, îi văd alături pe d-nii Iliescu, Ponta, Fenechiu, oameni în care nu am încredere, iar lîngă celălalt, pe d-nii Băsescu, Boc, Videanu, Mihai Neamţu sau pe d-nele Udrea, EBA şi Anastase şi se sparie gîndul. Cum s-ar spune, aleg nominal, dar resping politic! Lîngă Răzvan, îl văd însă pe tînărul de 34 de ani Sebastian Tătaru, care îmi place şi pe care îl ştiu de vreo zece ani, poate mai mulţi, pe cînd făcea jurnalism. L-am recomandat vecinilor şi cunoscuţilor din Alexandru cel Bun, unde e domiciliul meu de fapt.
De acum, nu mă mai abţin de la vot din principiu, dar nici nu mă voi duce la urne dacă nu voi avea măcar un candidat în care să am încredere. Poate e o conduită sănătoasă şi, dacă partidele noastre ar avea minte, poate ar învăţa ceva din asta. Cel puţin dacă vom rămîne într-un sistem de vot în colegii uninominale. Desigur, unul mai bun decît acesta, care poate trimite în Parlament candidaţi de pe locurile doi şi trei în dauna cîştigătorului colegiului. Eu aş prefera votul preferenţial de lista, dar şi un sistem uninominal în două tururi ar fi mai bun decît sistemul electoral de acum. În fond, în colegiile în care un candidat ar obţine peste 50% din voturi din primul tur, acesta ar merge in Parlament. Unde nu cîştigă nici unul atîtea voturi, ar merge primii doi clasaţi în turul final. Ar fi mult mai drept decît sistemul actual.
Cam aşa gîndesc acum şi pînă duminica viitoare nu mă răzgîndesc. Succes Răzvan, succes Sebastian. În fapt, admir donquijotismul vostru. Poate veţi răpune monştrii ce s-au travestit în mori de vînt!