Poemele miezului de martie

March 21st, 2014

Dacă tot este Ziua Mondială a Poeziei, m-am gîndit să finisez astăzi poemele acestea de la jumătatea lunii și să le și împărtășesc cu iubitorii de poezie, cîți vor mai fi fiind…

X

X   X

Singura dragoste adevărată, adevărată pînă la Dumnezeu,

este cea a părinților pentru copiii lor –

celelalte sînt pasiuni intense și fulgurante

ca niște focuri de artificii  explodînd

în întunericul și răceala acestei lumi,

ca să îmbraci singurătatea în ceva fierbinte,

să topești gheața care te sufocă.

Cînd ele trec, lumea devine încă mai aspră,

Mai înghețată, mai atroce.

Numai ei îți iartă orice vorbă nepotrivită,

orice faptă josnică, orice păcat,

numai ei îți iartă dinainte totul.

Sînt orfan – un orfan al universului.

X

X     X

A dispărut totul, totul s-a dus ca și cum n-ar fi fost aievea –

și înscenarea de un curaj nebun din cimitir,

și cealaltă, uluitoare, în plină lumină a amiezii,

pe cîmpul verde smălțuit de flori, la marginea

pădurii din coasta de nord a orașului –

și chiar chipul iluminînd de la depărtare

între pîlcurile de chiparoși și smochini.

Niciodată nu voi mai coboră treptele abrupte

de la intrarea în peștera zeului și din adîncime –

teroarea întruchipării altei peșteri, pierdută,

una netedă și luminoasă, neverosimilă

în blînda, calda sa ospitalitate.

Eu oaspete nu voi mai fi – mă vor bîntui

Imaginile, foșnetul delicat, toate gusturile,

parfumurile toate.  Amintirile îmi vor atîrna

de grumaz ca bilele de oțel tîrîte de prizonieri

între un loc de detenție și altul.

Pînă se rupe filmul, pînă începe

începe călătoria în marea și muta uitare.

X

X     X

Nu vine niciodată somnul cînd îți trebuie cu adevărat!

Și cînd vine, e înșelător și crud – te bîntuie cu imagini

ale unei alte vieți, cea dinainte, amestec de explozie

și calm, blînde intensități ca o rugăciune adevărată

în onoarea unei zeițe păgîne.

Cînd te cuprinde și crezi că ești liber în pașnica retragere,

în blîndul refugiu, ca un călător ajuns într-o cumplită

vijelie, se sparge în mii de fărîme entropice –

așa mintea ta, așa inima ta se strînge spasmodic

precum pumnul accidentatului acela de pe o șosea

uitată de mult – nu și pumnul în mișcare reflexă.

Iar liniștea care îți sparge timpanele

nu e liniștea aceea. Și tu ești altul, altcînd

și altunde…

X

X    X

Nu e nobil, nici măcar onest nu este

să pui în brațele altcuiva povara prostiei tale –

nu, nu e deloc în regulă să-ți închipui că durerea ta

vine din altă parte, dinspre altcineva…

Ea este cu tine, ea este în tine, ea este din tine

și e meritul tău pînă la ultima picătură de sînge,

pînă la ultima gură de oxigen și azot.

Substituția nu ajută la nimic – intensitatea

rămîne aceeași, dar porți semnul rușinii

pe obraz, semn de groază și moarte.

Picătură după picătură, bulă de aer după bulă.

Să nu urăști, poartă-ți cu demnitate crucea.

Tat twam asi.  Nu altcineva.

X

X   X

În prima atingere este înscrisă întreaga poveste,

de la prima la ultima pagină, cu înălțimile

și cu prăbușirile sale, cu întreg cortegiul

de imagini, cuvinte și întîmplări,

cu liniștea adîncă a somnului împreună –

întreg viitorul devenit spasmodic trecut.

Și cînd totul se duce, imaginea primei atingeri

învie cu o violență de neînchipuit. Totul e acolo, totul –

și ochii, și buzele, și pielea catifelată,

și binecuvîntata peșteră în care atît ai explorat.

Paroxistic, atroce totul invadează memoria.

Atunci, în clipa primei atingeri, a fost pusă

în pămînt și udată cu infinită grijă

sămînța durerii ce avea să vină-n galopul năpraznic.

Nu e nimeni vinovat pentru-această întîmplare –

sau toți sîntem de vină…

14 – 16 Martie 2014, în Iași

Poemele de la șaizeci de ani

March 11th, 2014
Nu există experiență
ceea ce ai simțit cu acuitate nefirească la cinci ani,
apoi la doisprezece, la șaptesprezece și la douăzecișicinci,
asta resimți, rătăcit în hotel ca într-o hrubă cosmopolită,
și la șaizeci de ani tocmai bătuți pe nicovală…
nimic nu există cu adevărat pe lume decît o aspră, dar umedă
ca o apă în care te îneci, o nesfîrșită singurătate.
Și nu există experiență în asta, nimeni nu este expert sau doctor,
nu există învățătură și nici vreo înțelepciune veche nu există,
pentru că nimic altceva nu există cu adevărat – în afara
nemiloasei fiare a singurătății, cu ghearele înfipte în tine
precum dinții vîrcolacului în carotidă…
Hălci din sine…
Toată lumea vrea doar să smulgă hălci mari și zemoase
din tine – să te secătuiască, să te facă fărîme,
să te spurce cu gurile lor, cu egoul lor hipertrofiat,
cu pofta lor pînă la urmă mai mult nătîngă decît rapace…
Nicăieri, o bună samariteancă, să-ți ude buzele cu buretele,
să-ți mîngîie rănile cu părul ei ce aproape mătură colbul
drumului spiralat de lîngă rătăcita fîntînă…
Așa sînt scrise lucrurile de la facerea lumii încoace
și nu s-a născut Cel care să schimbe Scriptura.
Și nu se va naște!
Poeții sînt buni morți…
Se plînge, se rîde, se face dragoste lîngă mormîntul lui Jim,
se vorbește pompos și se iau automat posturi cuvioase
la statuile bîntuind aleile cimitirului, parcelă cu parcelă. Se tace
pios și se abordează priviri melancolice la mormintele blestemaților
Ezra Pound, Rimbaud, Artaud, se lasă bilețele de amor
la cripta orizontală a lui Ungaretti. Se suferă retoric că Osip a rămas
un erou al mormîntului necunoscut.
Dumnezeule, cît de prețioși sînt, cît de onorați sînt poeții
care au avut grijă să plece într-o lume mai bună!
Spre nenorocul acelora care au ghinionul să mai respire
încă în această Vale a gloriei absurde…
60
Poți să ajungi la această vîrstă la modul simpatic sau,
dimpotrivă, la modul penibil, ba chiar sinistru…
Instinctul nu m-a trădat nici de această dată,
așa este el, mă conduce cu mînă sigură
prin încercările și hățișurile vieții, numai eu
nu sînt atent la prețioasele sale daruri –
Propun, în numele nesfîrșitelor lui împliniri,
să-l mai expediem o dată în mumă-sa…
Și încă o dată. Și încă o dată.
Trebuie
Trebuie să fie ceva în neregulă la cap, sau să ai o fire
de poet, Doamne ferește!, ca să faci kilometri și apoi
iar kilometri cu tot felul de cuceriri istorice ale tehnicii,
pentru o inutilă călătorie pe urmele strămoșilor dintîi,
pentru un fel de labă aniversară și festivă…
Trebuie să fii nebun sau poet să-ți porți egoul ca pe
un apendice inflamat și dureros pe sub ploile nesfîrșite,
însoțindu-le ecoul cenușiu cu acutele ce-ți sfîșie mintea.
Erai de o mie de ori mai inspirat să-ți petreci
aniversarea, că jubileu nu pare să fie, la curve!
Și după aceea…
Și după aceea, carnea fulgeră și explodează
într-un curcubeu de senzații – și cade răpusă
în cea mai plăcută oboseală, într-un calm ce pare definitiv.
Și după aceea gîndurile mîloase se decantează
și sentimentele paroxistice se așează după
legile calmului și ale seninătății depline.
Și după aceea nimic nu mai este ca la începutul
călătoriei, nici precum în vremea petrecerii sale…
O paloare binecuvîntată se prelinge pe chip,
ca picăturile amărui, dulci-amărui ale cafelei cu lapte,
pîinea mea cea de toate zilele.
București, capitala României...
București – Londra – București: 170 euro
București – Iași – București: 143 euro
București – Cluj – București: 146 euro
București – Roma – București: 131 euro
București – Paris – București: 151 euro
București – Madrid – București: 140 euro
Tarifele companiei naționale de aviație…
De ce-ar pleca un om la Iași sau la Cluj-Napoca?
De ce naiba ar lua bilet dus-întors plecînd
altundeva?!
25 – 29 aprilie 2013, This World

Povești filosofice cretane din A. D. 2013. Ultimele

March 10th, 2014
22.
Toată viața asta, cînd s-a întîmplat să scriu poezii,
le-am scris noaptea, tîrziu, după miezul-nopții…
Aici, le scriu odată cu răsăritul soarelui, cînd dunga
roșie abia se naște din adîncurile apei și cosașii
nu și-au început încă ariile muzicale ale zilei –
ca și cum aș regăsi un sentiment auroral,
ca și cum aș coborî în vremuri aurorale,
pe cînd se înălța primul palat de la Cnossos.
Un palat din cuvintele mele, o hologramă
a vechilor clădiri, refăcute din ruină ca prin miracol.
Fiecare zidește după darurile și puterile sale,
fiecare zidește după dorul său.
23.
Azi, m-am trezit cu noaptea în cap ca să privesc răsăritul –
grijuliu cu liniștea vecinilor, n-am ieșit la mare, ci m-am
dus pe balcon. Cu fața spre soare răsare, cu ochii închiși,
am simțit zarea împurpurîndu-se și discul roșu
ridicîndu-se glorios din mare, începîndu-și marșul
ritual al fiecărei zile…
De milioane și milioane de ani, de miliarde, Hellyos
în cvadriga sa cerească, cu armăsarii săi falnici, neobosiți,
iese dimineață de dimineața la plimbare.
O cale, ca oricare altă cale  de a adora
miracolul repetat de la nașterea lumii încoace –
o nuntă cosmică, o percepție magică,
o amintire din prima copilărie…
24.
Și dacă nu ai fost cretan, puțin îmi pasă, Konstantinos,
puțin îmi pasă, ba chiar deloc!
Te-am recitit aici, acum, cu jubilația primei mele lecturi
din versurile tale perfecte, glorioase și ostracizate –
poate și cu un fel de spaimă a lecturii interzise.
Să nu ne mințim, alexandrinule – undeva, în adîncul
genelor noastre, noi toți, greci și barbari, sîntem cretani –
și cu toții am înfruntat cîndva fiara din labirint,
cu toții am îngenunchiat Minotaurul și, cu mînă sigură,
i-am înfipt lancea în grumazul nemuritor.
Rotitoare e vremea, spornic curajul!
25.
Rupt, ferfeniță, am, venit aici, sfîșiat ca un prinț arab
între cele patru cămile care trăgeau, fiecare, spre alt
punct al Rozei Vînturilor – cu trupul franjuri
și sufletul de cenușă…
Am călcat pe insula mea și, ca Anteu, m-am fost trezit
din morți… Scriu în jubilație, mă voi întoarce
în întunecatul meu Nord, dar acum scriu în jubilație!
Starea vremii se aburcă glorios deasupra
stării vremilor noastre barbare și a stării mele dinlăuntru.
O coborîre în adîncuri, un miracol ce se petrece an de an.
26.
Ultima dimineața de dinaintea ultimei dimineți,
cea a întoarcerii acasă, sau a plecării de acasă?
Soarele în glorie, cerul alburiu, aseară
și marea era liniștită, clipocea fără vreo rămășiță
a marii furtuni…
Melancolia plecării împletită cu jubilația
întoarcerii, cea mai cumplită stare dintre toate –
prima oară am trăit-o acum sfertul de veac, pe aeroport,
la Orly, nu-mi venea să mă întorc, dar nici
să rămîn nu-mi venea. Eram ca măgarul lui Buridan.
pînă  a decis o monedă aruncată în aer…
Doar că aici totul e de sute de ori mai intens
și decizia infinit dificilă – și nu m-aș mai
lăsa la mînă hazardului. Și mă voi reîntoarce
căluzit de farurile ascuns pasionale ale Nordului,
cu memoria răscolită de dulci și dureroase
imagini. Sfîrșitul nu s-a consumat, acum se cîntă
doar reînceperea. Și îmi cutremură carnea!
27.
Liniștea de ieri seara a mării a fost o înșelătorie –
dacă aș crede vorba veche, aș spune că aici
și marea este o mare mincinoasă!
Fierbea furioasă, lovea năpraznic țărmul,
voia să mă pedepsească pentru gestul plecării –
cu vesta pe mine, am înfruntat-o, precum eroul
insulei pe trufașa și cruda Gorgonă. Voi duce
vînătăile acasă, nu voi pleca neînsemnat!
E nedrept să părăsești locurile care nu sînt ale tale,
dar le simți acut ca fiind ale tale. Și,
undeva, în adîncuri, în gene, poate chiar sînt.
Să pleci din Creta… te simți apatrid și orfan –
în egală măsură. Te simți ca și cum ai iubi
pe cineva cu imaginea altcuiva în minte.
Totul pentru o speranță iluzorie, secretă,
nesigură, de la miază-noapte. Îți joci viața
ca la loterie, dar ce altceva ai putea face
într-o lume bătrînă, obosită, nătîngă?
28.
Să vezi Creta, să revezi Creta, s-o revezi din nou
și să mori – asta fără jocurile de cuvinte ale broscarilor.
Să mori cînd nu vei mai putea vedea munții ei
prăvăliți în apă, livezile de măslini bătrîni cît vremea,
petecele de vie presărate printre aglomerările de piatră
de toate culorile, de parcă ar fi o planetă pustie
în plin proces de terraformare…
Să mori cînd n-o să mai poți coborî drumul abrupt
din peștera nașterii lui Zeus, cînd nici peștera
din Septentrion n-o vei mai putea străbate.
Să mori cînd vei simți că ești mort și livid.
1 – 3 Septembrie 2013, Hersonissos

Penultimele șapte povești filosofice cretane din A. D. 2013

March 10th, 2014
15.
Nori vineți deasupra insulei – de 1 septembrie!
Asta nu s-a mai petrecut de la regele Minas încoace!
Sau e halucinație, o imagine rebelă de la șase dimineața…
un semn de solidaritate, izvorît inconștient, cu ținuturile
răcoroase ale Septentrionului – cu cele două lumini
cafenii care emit cu puterea razelor gamma.
Cosașii tac în răcoarea acestei dimineți, greierii
tăcuseră încă de astă-noapte, soarele începe să păteze
muntele din fața mea, iluzia unei toamne grăbite se destramă –
regatul lui Hellyos cîștigă o nouă bătălie
și o rază-mi sculptează din memorie imaginea
grotei catifelate și fierbinți precum defileul
miraculos de la Samaria.
16.
„Așteptîndu-i pe barbari?”…
Nu, Konstantinos, eu aștept plecarea barbarilor!
Așteptarea n-a fost zadarnică, poemul tău,
chiar dacă altul este locul iar tu n-ai fost cretan
nici măcar prin adopție, minte, minte de îngheață
apele sărate ale mării noastre…
Barbarii au invadat țărmul nordic, au ocupat
vechile cetăți venețiene, au pătruns adînc în interior –
vorbele lor spurcate, pielea lor albă și cărnurile atîrnate
sfidează memoria vechilor zei îi batjocorește
pe cei recenți și lovesc ritmic ochii noștri tulburați.
Prima ceață a sezonului, cum spune sfîntul oracol,
anunță plecarea barbarilor în cețurile lor veșnice –
lipsiți de blîndețea sudică se vor duce
în ținuturile lor. Și vor reveni. Vor reveni.
Mereu vor reveni – și dacă îi așteptăm ospitalieri,
și dacă sufletele ne sînt invadate de spaimă.
Mereu vor reveni.
17.
Zi după zi, vară după vară, fără tine
în ținuturile aprinse ale strămoșilor mei neștiuți –
da, așa este, orice dar își cere plata!
Îmi bîntui memoria, apari dintre trunchiurile de măslini,
din grupurile de turiști năuci și din apele mării.
Rămîne o crudă nostalgie, o nevoie nevindecată
de real time, dortința prezenței pline ca un harbuz
copt și rece în gura însetatului – cel care se adapă lacom
din apa izvorului de munte nu crede însetatului!
Dar în curînd voi prinde între buze carnea dulce
a fructului răsărit din asprimea ținuturilor nordice.
Nu Konstantinos, nu există un singur chip
al dragostei persecutate. Demnă de ura, de disprețul
compact al concetățenilor noștri este oricare…
18.
Să-ți petreci vremea cu Nikos, cu blestematele
poeme ale lui Konstantion P. Kavafis și cu romanul
acropolioan al lui Seferis… sub soarele unic al Cretei.
Ce să-ți dorești mai mult?
Nimic, ar răspunde oricare din rătăciții estivali,
dar nu tu – nu tu care, în asprele ținuturi, ai lăsat
pe cineva zălog al reîntoarcerii, ai lăsat ceea ce
nu poate fi părăsit pentru orice paradis
din oricare din lumile posibile. Așa ești construit –
cînd ai totul, mereu ceva îți lipsește.
Și, poate, zeii cei vechi nu te vor pedepsi!
19.
Steag roșu de furtună…
Valurile de doi-trei metri nu mătură doar
insulița mea trădătoare, impozantul dig
e mai mult acoperit de ape, iar pîlcurile
de stînci își arată arareori, cu greutate,
coamele cenușii și roșcate, iar pietrele albe
mai mult le poți bănui în spumele agitate.
Azi, nu e pace sub măslini, e zbuciumul
vremurilor de la început – din clipă în clipă,
din imensele mase de spumă, va răsări,
dreaptă și mîndră, zeița!
E frumos, e înfricoșător, e aproape metalic,
cum a fost la facerea lumii…
20.
Apa furioasă croșetează dantelăria de piatră –
unghiurile drepte nu mai sînt, doar rotunjimi
grele precum coapsele femeilor de aici,
precum sînii lor cu vîrfuri întunecate.
În zare, răsar catargele lui Black Rose,
Cu capetele de mort strălucind pe flamurile
agitate de vînt, iar linia neagră de la contactul
cu apa se arată intermitent, după bunăvoia
valurilor înspumate.
O pată roșie și neagră corabia – acum cinci sute
de ani, ar fi abordat vijelios navele venețiene,
cu mătăsuri, vopsele și negustori bogați.
Azi, umblă după dorința turiștilor amatori
de senzații tari, cu simțurile deja tocite
de distracțiile și muncile lor triste, repetitive…
O cretană frumoasă privește alene în zare –
nu, nu după bărbatul ei dispărut în furtună,
ci după un vis al ei, numai al ei.
Bărbatul e deja la tavernă.
21.
Nu era mai mult decît o nimphetă,
dar nici mai puțin nu-mi părea să fie!
Viitoarele forme se anunțau în cele
ce se pregăteau să dea în pîrg…
Poate privea pentru prima oară
un bărbat matur – o făcea pe ascuns,
dar curajos, cu un fel de inocență perversă…
O amuzau mușchii jucînd sub pielea
de culoarea aramei încinse,
dar ochii îi fugeau parcă fără voie
spre zona ecuatorială a ființei.
Nu, nu era încă la ceasul fantasmelor
de nemărturisit, doar la cel al nestinsei
curiozități. Dar la anul, poate după
încă un an, va gusta liberă din
pomul cunoașterii. Părinții nu știu ce fac
cînd recomandă copiilor Scriptura!

31 August – 1 Septembrie 2013, Hersonissos

Alte șapte povești filosofice cretane din A. D. 2013

March 9th, 2014
8.
Malia – cînd ieși de sub apă din grotele săpate în malul calcaros,
cînd ieși din labirintul subteran și acvatic, e ca o naștere in aqua,
o renaștere în pace și glorie.
În spatele tău, întunericul, dedesupt, iarăși întunericul lichid și colțuros.
Rămîne drumul în sus, în lumina fluidă și mîngîietoare –
Exact ca în Septentrion, în marile scufundări în viața comună
în care noi încă sîntem, încă pulsăm cu energia de la începuturi.
Ochii tăi, niște faruri egeene, mă poartă pe calea cea bună,
Ariadnă a trupului meu nelinișit și tulbure ca un vin nou.
Cristalul se rotunje4ște prin aceste nesfîrșite căutări
în adîncul înalt al peșterii tale…
9.
Ea, longilină, însă cu forme plăcute, cu rotunjimi ispititoare –
se mișcă alene, ia posturi vag lascive, costumul de baie
mai mult pune în lumină decît ascunde formele în azurul său…
Îmbrăcat în alb din cap pînă-n picioare, el mînuie sprinten
aparatul negru cu teleobiectiv gigantic – o fotografiază
cu patima luării în posesie, pe aceste țărmuri uscate, stîncoase,
pe care ea se mișcă agil și leneș, ca o căprioară în călduri.
Iluzia, iluzia de a oferi clipei puterea eternității…
Și valurile lovesc stîncile ca acum un an, ca acum cinci ani,
ca acum patru mii de ani și niște sute, la o bătaie de săgeată
de pietrele rupte ale Cnossosului…
10.
Poate schimbarea pe care o simt în trup,
poate foșnetul aproape neauzit al mării sau, poate,
o amintire veche, deci tînără, din Septentrion,
poate toate acestea, poate cu totul altceva, îmi umple
ființa cu o melancolie ușoară ca pană și dură
ca o bară lucioasă de oțel suedez – ca un vers de Kavafis
se dilată în mine, pulsează în ritmul neobosit al mării noastre,
un vers scris pe partea cealaltă a apei, în misterioasa,
trufașa și luxurianta Alexandrie, pe care nu o știu,
deși am cutreierat Egipetul de la Cairo în vale…
Privesc peste întinderea de piatră și văd vulva ei, la fel
De trufașă, domnind pe locul vechiului far…
11.
La fel sînt palmierii, chiparoșii, mirtul și ceilalți arbori
și arbuști adunați de pe întinderea toată a insulei tale –
și florile toate sînt la fel în imensa sarabandă de culori.
Versul din Odiseea e nesmintit și neschimbat cuvîntul pace
de pe reversul pietrei tombale, scris la fel, în toate
limbile din vechime ale pămîntului și în cîteva cele nou apărute…
Totul pare neschimbat. Dar crucea  e alta, e altfel –
Catargele nu mai sînt legate cu otgonul cafeniu,
ci bătute în cuie deja ruginite, iar brațul orizontal
s-a scurtat la jumătate…
Cercetaș al lui Buddha, ilustrule rebel, ți-au redus crucea
La jumătate cretanii tăi, nesmintiți creștini!
12.
Într-un aseptic restaurant berlinez, Nikos privește lung
peste meseni și gîndește de unul singur, poate vorbește:
„Cretan sînt și nimic din cele cretane nu-mi este străin,
doar că nu știu să mint…”.
Se oprește din vorbă, ridică paharul cu vin aspru, de acasă,
și închină, închină abstract cu ochii pierduți în zare…
„Nu l-am mințit pe Hristos, nu i-am mințit nici pe sărmanii
mei compatrioți, nu-l mint nici pe Sakhia Muni acum…”.
Privește spre stînga, se întoarce spre dreapta…
„Lumea se schimbă mereu, aflu zi de zi despre tot felul
de lucruri noi, dar eu sînt același cu puștiul slăbuț
și brunet care fugărea cîinii pe străzile din Heraklion.
Eu sînt unul, eu sînt același de la Eleni încoace…”.
13.
Ușoara răcoare a zilei care începe, soarele își aruncă
primele raze – îi simt mîngîierea mai degrabă pe dinăuntru
decît pe suprafața lucioasă a pielii abia ieșită din ape.
Un tremur ușor care anunță reînvierea – acolo bate
aceeași oră și bate o inimă pe care o voi regăsi
în fumul aromat, în neliniște și în glorie…
Din strîmbii măslini de aproape, zumzetul monoton
al nevăzuților cosași mă absoarbe în pacea
gesturilor inventate de mine și repetate de mine.
În larg, un  delfin verde spintecă singuratec valurile,
așa cum și eu, cîndva, mă voi scufunda în marea
pace a trupului, cu sufletul împăcat și ferice…
14.
Sîntem ființe frivole și lipsite de răbdare,
grăbite mereu fără a ști încotro, înspre ce –
nu învățăm nimic din liniștea aspră a pietrei,
nici din zbuciumul ritmic și muzical al mării,
al mării de azi, al mării dintotdeauna…
La 50 de ani, apoi la 60, ni se pare
că s-a încheiat totul – de parcă am fi
o șiksa obosită, epuizată în viața de plictis și defrîu
lipsit de imaginație…
Nu învățăm că în fiecare dimineață este anunțat
un nou început pentru ritmul inimii noastre,
nici că anii sînt biată convenție și preocupare deșartă –
nici zeii de aici, nici Iisus  și nici Buddha
n-au venit ca să numere cu ochi posaci
zilele acestei lumi uluitoare.
27  - 31 August 2013,  Hersonissos

Primele șapte povești filosofice cretane din A. D. 2013

March 9th, 2014
1.
Curge timpul ca sînii unei femei care adună anii
la umbra smochinilor pleșuvi și a chiparoșilor,
totul curge, cum observa înțeleptul, totul se naște
ca să plece într-o vreme dinaintea începutului –
numai inima mea cea proastă, în loc să scadă, sporește
pe măsură ce timpul se-ngrașă –
înfulecă totul în ea și se dilată ca burta chitului
care l-a înghițit nesătul pe Iona.
Doar că eu sînt Iona, prinț captiv al inimii mele lacome.
Și frumos mai înnoptează, Doamne, pe insula
Nestatornicului taur!
2.
E înțelept peste poate să iei decizii radicale
pe care în veci și de-a pururi nu le vei respecta.
E temerar să proclami despărțiri imposibile
precum lăsatul de iarba dracului –
se petrece seară de seară, e un șir nesfîrșit
de victorii în eterna luptă cu viciile.
Și dacă nu poți cîștiga decît peste noapte
această aprigă bătălie cu fumul,
cum naiba ai putea răzbi în lupta
contra inimii tale?
Și murmură frumos valurile
lovind țărmul micii tale împărății
de piatră – și la kilometri depărtare,
imensa piatră ruptă de aici
strălucește solitar sub lăncile lui Hellyos.
Și așa, din senin, dinții ei se întrupează
într-un zîmbet suav, într-un rînjet feroce…
3.
Întîlnești un prieten de acasă, de parcă acolo ar fi casa!
Mergeți pe terasa tavernei de la capătul portului –
catargele se leagănă la mal, catargele se leagănă
aprig în zare – numai vasul roșu și negru stă neclintit,
înfipt în apă ca într-o rocă incasabilă.
Cafe latte sugar free, vocile noastre se pierd
În murmurul altor voci ori sînt purtate de briză
Spre largul mării mele…
Nu țin minte nimic, doar o imagine venită din Septentrion
plutește liber prin aburii retinei care întîlnesc
aburii retsinei de aseară. O imagine, o imagine veșnic
reiterată și un gust care nicicînd n-o să dispară.
4.
În față, departe în față, satul care se cațără pe munte…
Satul în care ar putea călători ea, pe străzile șerpuitoare
de piatră, prin inflorescența multicoloră – o imagine
care se fixează, care revine obsedant din engrama memoriei.
De departe, se aud valurile lovind ritmic în țărmuri
neclintite. Totul e ritm știu asta din cea mai îndepărtată
copilărie.
Nu aici am învățat ritmul, ci în văile reci de la miazănoapte.
Valurile mi-l aduc numai pregnant în memorie.
La ritmul nostru mă gîndesc, căprioară din pădurile
Nordului, la ritmul nostru străvechi de care nimic
nu ne poate desparte…
5.
Ca o zvîrlugă de aici, colorată, cu reflexe argintii și subțire,
îmi izbucnești din memorie, te lăfăi în mine ca o nimfă
a apelor, îmi mîngîi retina cu o dureroasă răcoare –
dar o lupoaică ești cînd îmi înfuleci inima marcată
cu un ilustru semn din leagănul Ciprului…
deși încă nesătulă, te lingi alene, în largi rotocoale,
pe botul de sînge.
6.
„Cîntă zeiță…”. Sau mai bine taci!
Nu mînia mă bîntuie, aceea s-a retras ca un calcan
pe fundul opac al mării – furia e topită ca picătura
se cositor pe asfalt, în soarele amiezii, nervii
s-au ascuns în adîncurile cărnii, departe, sub pielea
arsă de nenumăratele dimineți risipite
în lumina orbitoare de calcar…
Doar amintirea, doar nostalgia pulsînd
în glorioase metastaze de purpură.
Despre ce nu se poate cînta trebuie
să se tacă pentru vecie!
7.
Duminica, elegantul vapor roșu si negru, cu tigvele
lucind pe catarge, nu trece la linia orizontului –
nu trece la orele unsprezece, nu revine la cinci după-amiază
din satul nebunaticei Sissi…
Duminica e tot o zi, dar e altfel.
Din bazilică, cîntările se aud pînă departe,
pe cheiurile portului, pe bulevardul comercial,
pe strîmtele străduțe de piatră. Tehnica e pusă
cu pioșenie în serviciul noului zeu. Zeii cei vechi
se ascund în adîncurile de piatră,
în apele calde ale mării noastre –
și, din cînd în cînd, ies la lumină printre
trunchiurile contorsionate ale măslinilor,
printre lauri, tufișuri de dafin și aloe.
Zei pe măsura noastră, am mai spus-o.
Ne luptam cu ei, ne mințeam după puterile
fiecăruia, ne furam femeile sau, dimpotrivă,
bărbații…
Ariadna deșiră un fir în labirint –
Simt, da, simt că mă întorc acasă!
22 – 25 August 2013, Hersonissos

Un alt Contributors – in Elvetia!

February 9th, 2014

Tocmai am primit informatia, pe care postez si aici, ca dna Adriana Gorga, plecata de pe contributors.com din motive de cenzura, tocmai si-a redeschis propriul contributors elvetian! Il inaugurase acum vreo doi ani, dar l-a lasat in vacanta crezind ca se va intelege in eternitate cu cel dimbovitean. Nu s-a inteles. D-sa isi preia deocamdata toate textele de pe site-ul frecventat pina nu de mult, dar promite sa vina cu noutati. Cum Elvetia e neutra, sper ca noul site va fi cumva asemenea, adica nesubordonat! La intrebarea mea daca nu cumva va intra in conflict cu cei de pe Dimbovita din pricina coinicdentei de nume, raspunsul a fost foarte clar: 1. blogul D-Sale ce cheama contributors.ch, 2. nu vede cum cineva de la Bucuresti ar putea pune monopol pe un substantiv comun englez. Mie mi se pare limpede, dar asta nu inseamna ca nu se poate astepta  la replici contondente de la fostii colegi de blog… Daca Dilema Veche, Vatra Veche, Cronica Veche exista, cred ca aceeasi logica permite si contributors.ch. Motivele despartirii de contributors-ul valah sint, de altfel, expuse pe larg in textul D-Sale, postat pe blogul acum (re)deschis.

http://www.contributors.ch/

Gura nu mai bate fundul sau cînd gura vorbeşte şi mintea tace

February 2nd, 2014

Ca și prietenul și colegul de blogăreală Dorin Tudoran, cred și eu că apelul pentru stoparea degradării limbajului presei este legitim și binevenit. Din păcate, nici eu nu-l pot semna – și încă din două motive. Nu este important numai ceea ce semnezi, ci și alături de cine semnezi. Cînd mai multe zeci de semnatari din cei vreo 500 protestează alături de oameni motivați să o facă, un protest destinat practicilor de care ei înșiși uzează cu aplomb, ceva nu este în regulă. Cînd alte cîteva zeci s-au distins mai ales prin ducerea discursului encomiastic „pe noi culmi de progres și civilizație”, depășindu-i pînă și pe campionii absoluți de pe vremea Ceaushimei, Păunescu & Vadim, iarăși lucrurile nu sînt ok. În al doilea rînd, protestul vizează un efect, un epifenomen, nu însăși cauza. Pentru că vorba „peștele de la cap se împute” este valabilă și în privința degradării limbajului public. Înainte de face jurnaliștii acest pas, l-au făcut mai întîi politrucienii noștri. Acum douăzeci de ani și chiar numai vreo zece, un Vadim era mai degrabă o excepție, un fenomen exotic, majoritatea politrucimii păstra, totuși, o anumită decență în exprimare. De pe la „țiganca împuțită” încoace a președintelui, se pare că au căzut complet perdelele. De altfel, exemplul este numai unul din vasta panoplie prezidențială, D-sa fiind un fel de campion al limbajului fără perdea, autorul unui discurs mixt, care asociază frazarea cazonă cu lexicul de tavernă portuară. Prinde acest limbaj la publicul larg? Fără îndoială, este și una din cauzele dublei dumisale alegeri. Ține și la intelectualii rafinați, măcar la o parte a lor? Bun înțeles, alfel nu s-ar vorbi despre „intelectualii lui Băsescu”! Ca psiholog, mă gîndesc că funcționează aici atracția diferitului, a forței brute în întreaga sa splendoare. Că mai funcționează și logica interesului, am dovedit-o deja, în postări mai vechi, au dovedit-o și alții. Dar dacă Dl Băsescu ar fi fost o excepție, oricît de remarcabilă, lucrurile n-ar fi evoluat chiar atît de rău, nici la nivelul politrucimii, nici al presărimii. Politrucii noștri se întrec în vorbe deocheate și în schimburile contondente de cuvinte. Că de idei nici nu poate fi vorba! Cu cinci rînduri de alegeri în zece ani, nici nu e de mirare că nimeni nu vorbește despre ideologii, despre doctrine, programe de guvernare, proiecte de țară și așa mai departe. Las deoparte faptul că în multe din aceste capete politice e vid, n-ar bîntui vreo idee nici măcar dacă nu ne-am afla permanent în campanie electorală. Vidul mental și vorbirea slobodă, eficientă în confruntările cu adversarii, par să fi devenit principalele criterii de selectare a personalului partidelor noastre. Face dl Șova o declarație explicit negaționistă? Nici o problemă. Este trimis într-o excursie de o săptămînă la Washington să viziteze Muzeul Holocaustului și rămîne bun de parlamentar și ministru – al Marilor Lucrări! Măi, să fie! Pînă acum, singura mare lucrare, de fapt lucrătură, rămîne faptul că este unul din cei patru autori ai legii cu dedicație privind RMGC. Din fericire, acesta a fost respins de Parlament, sub presiunea protestelor de stradă. Nu și de presă, că aceasta încasa bani la greu din publicitatea mincinoasă. Face şi dl Barbu, pe atunci ministru al Culturii, o declarație iresponsabilă, sugerînd eutanasierea indirectă a bolnavilor de SIDA prin limitarea tratamentului? Sub presiunea opiniei publice, de data aceasta și a presei, că nu era subiect de încasat bani, demisionează. Că n-a înțeles gravitatea vorbelor sale stă mărturie și faptul că presiunii opiniei publice s-a adăugat cea a liderului propriului său partid, care l-a pus în fața alternativei demisie sau demitere. Se pare că, la noi, politrucii se vindecă foarte repede de declarațiile extremiste – a trecut abia o lună și omul rău de ieri a devenit omul bun de pus azi în Consiliul Științific al IICCMER! Mi-am dat demisia din  respectivul for, se mai anunță cîteva demisii, nu pentru că aș fi crezut că dl Barbu este sută la sută un extremist, ci pentru că m-am săturat de persoane publice la care gura vorbește și mintea e în vacanță. Nu pot, pur și simplu, sta alături de ei. Așa sînt eu. Și alții, după cum primesc informații. Interesant este şi că dl Barbu se regăseşte pe lista celor patru iniţiatori ai legii RMGC! Numai în cîteva zile mi-a fost dat să aud mai multe exemple de declarații iresponsabile sau de comportament nedemn în situații publice. După condamnarea și arestarea dlui Fenechiu, un vicepreședinte PNL de la Iași a declarat că acesta va conduce filiala din  închisoare. Cum e și vicepreședinte național, fără îndoială cu nu se va limita să conducă doar filiala! Într-un comentariu la o postare de-a mea de pe FB, cineva propunea ca dl Fenechiu să-i cheme la el pe peneliștii ieșeni, ca să-i conducă mai bine! Propunere judicioasă, doar că eu aș sugera să aducă acolo și ceva conducători naționali, că tot e dublu lider! În fond, pe lîngă celule de o persoană sau de două, în închisori există și dormitoare comune, în care încape un întreg ștaf local, ba și cel național! Nu mai departe de ieri seara, moderatoarea unei emisiuni de televiziune a trebuit să taie microfoanele lui Mihăiță de la PNL și Aurică de la unul din multele fărîmituri în care s-a spart partidul lui Maniu și Coposu, pentru că discuția ajunsese – citez – „ca la ușa cortului”! Ba chiar unul dintre ei, cred că Aurică, a chemat Poliția! De aceea spun că apelul despre care era vorba la început vizează epifenomenul, nu fenomenul și cauzele acestuia…

Zceam că degradarea limbajului public nu s-a petrecut doar în direcția tonului inchizitorial și a lexicului de tavernă sau mahala, ci și într-o direcție cumva opusă – discursul encomiastic fără vreo opreliște dictată de bunul simț. La începutul anilor 90, poate și putin după aceea, declarațiile de genul „Iliescu apare/ soarele răsare” erau totuși contrabalansate de exercițiul energic al presei independente. Acum, nu mai există presă independentă, există două „cluburi” ca să spun așa, alocate, în funcție de cine plătește, uneia din cele două tabere – aparente, în opinia mea, dar e altă discuție – care foșgăie în politichia, mai degrabă de tot rahatul, decît de mărgăritar, precum tichia celebră, băștinașă. Indiferent de opțiune, „politica editorială” e aceeași – trăiască stăpînul care ne plătește, moarte dușmanilor lui. Pentru că nu pot pune mîna pe pușcă, nici turna cianură în paharele adversarilor invitați la chelfăneală, „jurnaliștii” se mulțumesc să împuște cu adjective și să toarne zoaie pe frizurile acestora. Că-s făcute la hair stylist, nu la banalul frizer, nu contează! Încă acum vreo zece ani, formulele de genul „Băsescu este un conducător pentru alte coordonate istorice” erau privite drept curiozități emanate de o minte înfierbîntată”. E adevărat că activitatea de „jurnalist” a emițătorului, i-a adus plata din două părți, de la ziar și de la partid, dar și un post de europarlamentar pe deasupra. Acum, dacă e să te iei după presa de imne și epode, alocate oricăreia din tabere, pare limpede că clanurile politice nu mai sînt alcătuite din oameni normali, medii ca să spun așa, ci numai din zei și demoni. Ambele calificative sînt departe de adevăr, avem în fapt o clasă politică mediocră, fără idei, însă clientelară și hrăpăreță. Într-o perioadă, o socoteam cvasi-mafiotă, acum termenul cvasi mi se pare în plus. Un exemplu de ieri din fostul ziar cu bulină – pentru junele autor, cu mințile haihui, dna Udrea este o ființă obținută prin miciurinizarea Afroditei, Dianei și Atenei, fiind înconjurată de elfi, pe cînd colegul dumisale, pînă în urmă cu o zi, era un fel de hibridare între Hefaistos și bietul Quasimodo, asociat cu o bandă de demoni, pe deasupra și mediocri și neatractivi. Trec peste faptul că trădarea a devenit o virtute! Deci, cam așa stăm cu politrucimea și cu presa, cam toată, asociată contracost acesteia. Vorba nu mai știu cui, poate a lui Hagi, n-ar fi rău să fie bine! Dar nu este…

Demisie din Consiliul Științific al IICCMER

January 31st, 2014

Stimate Domnule Dinu Zamfirescu, Preşedinte al IICCMER

- spre ştiinţa Domnului prim-ministru Victor Ponta şi a Domnului Crin Antonescu, preşedinte al PNL şi co-preşedinte al USL

Printr-un comunicat oficial al IICCMER sînt anunţat că premierul Victor Ponta l-a desemnat pe Dl Daniel Barbu (politolog, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti) membru al Consiliului Ştiinţific al institutului pe care îl conduceţi. Am aflat ştirea aseară din presă, dar am crezut că este o glumă şi am aşteptat confirmarea oficială. Acum, iată, a venit!

Cînd mi-aţi propus să fac parte din acest Consiliu, am acceptat cu plăcere, nu m-a deranjat nici măcar faptul că eram desemnat printr-o dispoziţie a dlui Ponta, pe care nu am motive să-l simpatizez în mod deosebit. Însă acum sînt pus în situaţia de a mă retrage din această onorantă, pînă în acest moment, postură. Pînă acum, eram coleg cu personalităţi străine remarcabile şi cu unele din ţară, cărora nu li se putea reproşa nimic la modul serios. Consiliul era o structură nepolitică, măcar în dimensiunea sa românească. Cu această numire, lucrurile s-au schimbat şi ajung la motivele propriu-zise ale demisiei mele, care sînt două:

1. Dl Daniel Barbu este membru al unui partid politic, mai mult, al unuia aflat la guvernare. Cunosc destul de bine unde a condus politizarea Colegiului de la CNSAS şi nu doresc să fac parte dintr-o structură care începe să aibă amprentă politică.

2. Dl Daniel Barbu a devenit mai cunoscut decît ar fi trebuit prin declaraţiile sale din decembrie trecut, care au şi condus la demisia sa din demnitatea de Ministru al Culturii. Este o declaraţie şocantă, care a fost, pe bună dreptate, socotită ca fiind de extremă dreaptă, sugerînd, pentru bolnavii de SIDA, un fel de eugenie. Am acceptat să fac parte din Consiliu pentru că sînt împotriva extremismului de stînga. Mă retrag acum pentru că sînt, în aceeaşi măsură, şi contra celui de dreapta. Nu cred că dl Barbu este neapărat extremist de dreapta, dar declaraţia sa este una de această factură. Or, eu am un fel de înclinaţie naturală împotriva oricărui fel de extremism, de fundamentalism  ş.a.m.d.

Domnule Preşedinte, sper ca demisia mea să nu Vă creeze şi alte inconveniente – de altfel, nu am fost excesiv de utilizat de IICCMER. Plecarea mea poate lăsa loc liber şi pentru reprezentantul celuilalt partid de la guvernare, contribuind astfel la păstrarea algoritmului în interiorul alianţei.

Domnule Preşedinte, aşa cum Vă cunosc şi mă cunoaşteţi, cred că înţelegeţi exact motivele şi semnificaţia gestului meu.

Vă doresc mult succes în activitatea viitoare şi, de asemenea, multă sănătate.

31 Ianuarie 2014, în Iaşi

Liviu Antonesei

O explicație. Un bilanț. O urare

January 28th, 2014

Reiau și aici editorialul publicat în numărul pe ianuarie al revistei Timpul.

Oamenii obișnuiesc să-și supraevalueze puterile și, de bună seamă, nu fac nici eu excepție! Voiam să închid revista după numărul din august anul trecut, cînd s-au împlinit douăzeci de ani de cînd am preluat-o. Nu mai reiau povestea, pentru că am făcut acest lucru în editorialul numărului din septembrie. Atunci, credeam că voi avea suficient timp și destulă energie pentru a conduce două instituții grele, revista și Editura „Adenium”. Cîteva luni chiar am încercat asta. Acum, însă îmi dau seama că trebuie să aleg, dacă nu vreau să compromit șansele ambelor instituții. Revista, de bine de rău, în douăzeci de ani, a fost destul de bine pusă pe roate. Cu o echipă mărită și cu finanțarea asigurată, cred că va merge bine mai departe. Iar dacă vor fi și mici deficiențe, nu mă îndoiesc că se vor remedia pe parcurs. Au fost cîteva și în numerele imediat anterioare, dar cu o echipă la început de drum, era imposibil ca acest lucru să nu se întîmple. Cum oamenii învață și din greșeli, ale lor și ale altora – situație preferabilă! –, cred că toată lumea a tras învățămintele necesare. Dacă mă retrag de le conducerea revistei, nu înseamnă că o părăsesc, că îi întorc spatele! Voi rămîne în continuare președintele Colegiului de Redacție, care e un fel de „sfat al bătrînilor”! Las poziție de director a revistei pe mîini bune – Daniel Șandru, unul din cei mai buni din miile de studenți pe care i-am avut din 1990 încoace, acum el însuși profesor, autor de cărți și coordonator al seriei „științe politice” la editura noastră. Sînt foarte bucuros că a acceptat oferta mea, e adevărrat după oleacă de muncă de convingere – dar acesta e un semn de seriozitate! Dacă el, redactorul șef Gabriel Chescu sau redacția pe care o las în urmă vor simți nevoia să mă întrebe ceva, mă voi strădui să găsesc un răspuns bun. Dacă vor dori să intermediez vreo relație în lumea noastră culturală și pot face asta, de bună seamă că voi reacționa favorabil. De altfel, las moștenire una dintre cele mai bune echipe de colaboratori din țară și străinătate, cu care orice revistă de la noi s-ar putea mîndri. De asemenea, în funcție de cum mă împinge talentul și mă cruță timpul, voi și scrie pentru revistă măcar din cînd în cînd. Și mai este ceva, o redacție, orice fel de redacție, funcționează în condiții de democrație controlată., deci are nevoie de o moașă, una singură. Pentru asta, trebuie însă să ai energia necesară ca să iei foarte prompt deciziile necesare, chiar și pe cele aparent crude. Eu devenisem cumva prea îngăduitor! La 30, 40, poate și la 50 de ani, puteam încerca asta în două locuri, acum însă e ruinător…

Prin urmare, am decis să optez pentru editură, care nu are decît un an în actuala formulă „generalistă” și, cum cred, mai are nevoie de sprijinul meu. Sînt mulțumit de felul în care au evoluat lucrurile din febuarie anul trecut încoace, cînd am terminat cu mobilatul, echiparea și ne-am pus pe treabă. Credeam că vom reuși să scoatem 10 cărți pînă la „Bookfest” și încă 15 pînă la ”Gaudeamus”. Așteptările mele, ale noastre, au fost serios surclasate –  la o privire rapidă în urmă, îmi dau seamă că am scos aproape dublul numărului de cărți estimat, iar mai mult de zece se află în diverse stadii de producție, de la editare la tehnoredactare și tipărire. Nu mai spun ce a însemnat acest an în afară procesului de editare/ tipărire –  participarea la vreo zece tîrguri naționale și internaționale de carte, zeci de lansări în toată țara, dar și la Chișinău, Bruxelles sau la Marea Nordului!, activitatea de marketing și promovarea la care participă toată echipa, cu mine în frunte, coordonarea celei mai ample secțiuni de la „Festivalul Internațional al Educației” din iulie trecut etc… Oricît ar părea de curios, o mulțime de vreme și cantități uriașe de energie sînt necesare pentru diversele activități mondene și de public relations în general.  Nu mă dădeam în vînt după ele nici cînd eram mai tînăr și ocupam o poziție oficială. Nu mă pasionează nici acum. Dar „dacă trebe, trebe!”.

În final, le urez succes tinerilor mei colegi de la revistă, lui Daniel și celorlalți, cu care voi colabora mai de departe, precum și celor de la editură, cu care „voi ține aproape”. Unii sînt în ambele locuri, așa că le urez un dublu succes… Senzația mea este că va fi bine – ceea ce înseamnă că mă părăsește și relativă depresie ce mă luase pe la sărbători!